The Book of Daniel - Number One-Hundred and Nineteen

Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt reprezentați ca aceia care sunt purificați de Solul Legământului, iar marea mulțime este reprezentată prin veșmintele albe ale martiriului. Prima dintre cele două perioade sacre ale zilelor de pe urmă identifică lucrarea solului care pregătește calea pentru Solul Legământului, iar a doua perioadă reprezintă lucrarea lui Ilie. Prima perioadă reprezintă judecata de cercetare a celor vii din adventismul laodicean, iar a doua perioadă reprezintă judecata executivă asupra Romei moderne.

„Semnul” de a fugi din orașe în zilele din urmă a fost înțeles greșit de adventismul laodicean. Sora White ne informează că distrugerea Ierusalimului din perioada 66–70 d.Hr. oferă o ilustrare a semnului de avertizare pentru poporul lui Dumnezeu în zilele din urmă.

Opsada Jeruzalema koja je bila znak za bježanje bila je prva opsada koju je poveo Cestije. Cestije je, dakle, predstavljao prijetnju koja je bila privremeno uklonjena, jer nakon što je uspostavio opsadu, zatim se na tajanstven način povukao, a povjesničari nikada nisu uspjeli utvrditi njegovu logiku za takav postupak.

प्र.सं. १८८० र १८९० का दशकहरूमा, न्यू हैम्पशायरका सेनेटर हेनरी डब्ल्यु. ब्लेयरले आइतबारलाई राष्ट्रिय विश्राम-दिनको रूपमा तोक्न कांग्रेसमा विधेयकहरूको एक शृङ्खला प्रस्तुत गरे। यी विधेयकहरूलाई सामान्यतया “ब्लेयर सन्डे बिल्स” भनिन्थ्यो। सेनेटर ब्लेयर आइतबारलाई विश्राम र धार्मिक पालनको दिनका रूपमा मान्ने कुराका दृढ समर्थक थिए। उनको विश्वास थियो कि विश्रामको एकरूप दिनले अमेरिकी समाजमा सकारात्मक नैतिक तथा सामाजिक प्रभाव पार्नेछ। उनका प्रयासहरूले, विशेषतः धार्मिक समूहहरूबाट, केही समर्थन प्राप्त गरे तापनि, तिनले चर्च र राज्यको पृथक्करणसम्बन्धी चिन्तासहितको विरोधको पनि सामना गरे।

Acesta a fost primul demers de a adopta o legislație duminicală în istoria fiarei pământului, care era menită să vorbească asemenea unui balaur atunci când, în cele din urmă, va adopta o lege duminicală. Tocmai aceste serii de proiecte de lege Blair au fost acelea pe care A. T. Jones, unul dintre solii sesiunii Conferinței Generale din 1888, a intrat în sălile Congresului și li s-a împotrivit cu atâta elocvență. După câteva încercări, senatorul Blair și-a pierdut elanul în promovarea unei Zile Naționale de Odihnă. În legătură directă cu această istorie și cu implicațiile unei Zile Naționale de Odihnă (duminica), poate fi revizuită mărturia istorică a sfaturilor lui Ellen White.

Ceea ce se găsește în trecerea în revistă a avertizărilor ei cu privire la legea duminicală este grav și larg înțeles greșit în adventismul laodicean. În contextul necesității de a fi ieșiți din orașe, context în care, în pasajul tocmai citat, ea a scris că „atunci va fi timpul să părăsim marile orașe, ca pregătire pentru părăsirea celor mai mici, spre locuințe retrase în locuri izolate printre munți.” Ea a învățat în repetate rânduri că poporul lui Dumnezeu avea nevoie să locuiască la țară, însă sfaturile ei cu privire la subiectul viețuirii la țară înainte de 1888 plasează îndrumarea ei de a părăsi orașele în contextul că, în viitorul apropiat, poporul lui Dumnezeu va avea nevoie să părăsească orașele. După 1888, în îndrumările ei scrise cu privire la viețuirea la țară, ea nu s-a abătut niciodată de la sfatul că ar trebui deja să fim ieșiți din orașe.

Proiectele de lege Blair privind Ziua Națională de Odihnă care au apărut în istorie au fost „semnul” de a părăsi orașele și, deși proiectele Blair și-au pierdut impulsul necesar pentru a împlini această lucrare și s-au retras în întunericul istoriei, „semnul” de a fugi fusese dat. El fusese dat la reperul istoric al primei asedieri, aduse de Cestius. Legea duminicală care va veni în curând este reprezentată de asediul lui Titus, iar dacă vreun adventist laodicean se va mai afla încă în orașe când va sosi acel asediu, va muri împreună cu cei nelegiuiți.

Mu mpera z’imperuka harimo ibihe bibiri by’ubuhanuzi. Bitandukanywa n’itegeko ryo ku cyumweru rigiye kuza vuba. Igihe cya mbere ni urubanza rw’igenzura rw’abazima mu Bwadiventisiti bwa Lawodikiya, naho igihe cya kabiri ni urubanza nyubahiriza rw’indaya ya Roma. Ibyo bihe byombi byagaragajwe kenshi, kuko ari muri ibyo bihe byombi wa mugani w’abakobwa cumi usohoreramo uko wakabaye kwose, nk’uko byagenze mu mateka y’Abamilerite. Igihe cyo gutinda kiri muri uwo mugani ni cyo gihe cyo gutinda cyo muri Habakuki igice cya kabiri, bityo ibyo bihe byombi turimo kureba na byo byagaragajwe kandi na Habakuki igice cya kabiri. Umugani w’abakobwa cumi, na Habakuki igice cya kabiri, byasohoye uko byakabaye kwose mu mateka y’Abamilerite, kandi igihe byasohoraga, Ezekiyeli igice cya cumi na kabiri, umurongo wa makumyabiri n’umwe kugeza ku wa makumyabiri n’umunani, na wo wasohoye.

Ultimele opt versete din capitolul doisprezece al cărții lui Ezechiel indică un timp în care „împlinirea fiecărei vedenii” va avea loc, într-un timp când Dumnezeu „nu va mai întârzia” vedeniile Sale. Cele două perioade ale istoriei care sunt repetate atât de des și care identifică judecata de cercetare a celor vii în adventismul laodicean și judecata executivă a curvei Tirului constituie perioada profetică în care fiecare vedenie din cadrul Bibliei ajunge la împlinirea sa desăvârșită și finală. În acea perioadă sunt statorniciți cei o sută patruzeci și patru de mii, iar ei reprezintă clasa care nu moare, ci trăiește până la întoarcerea lui Hristos. În capitolul douăzeci și unu din Luca, Hristos identifică un „semn” care arată când acea generație a sosit.

În cele două istorii reprezentate prin „semnul” de a fugi, așa cum a fost prezentat de Hristos în legătură cu urâciunea pustiirii, sunt marcate două perioade, iar începuturile și sfârșiturile lor au câte un „semn” la începutul perioadei și „semne” la încheiere. „Semnul” pe care Hristos l-a identificat ca reprezentând generația finală care avea să trăiască până când El va veni pe nori este dovada că noi ne aflăm acum în generația finală a istoriei pământului.

În capitolul douăzeci și unu din Luca, Isus identifică istoria de la cei trei ani și jumătate de călcare în picioare și distrugerea Ierusalimului literal din anul 66 până în anul 70, până la sfârșitul celor trei ani și jumătate de călcare în picioare a Ierusalimului spiritual, care a început în 538 și s-a încheiat în 1798.

„Timpurile” călcării în picioare a Ierusalimului de către neamuri sunt la plural, deoarece ele reprezintă călcarea în picioare a Ierusalimului literal, care s-a încheiat în anul 70, și călcarea în picioare a Ierusalimului spiritual, care s-a încheiat în 1798. Neamurile reprezintă atât păgânismul, cât și papalitatea, iar aceste două puteri constituie subiectul vedeniei din întrebarea din Daniel capitolul opt, care întreabă: „Până când?”

„Vremurile neamurilor” din Luca, capitolul douăzeci și unu, se referă la cei două mii cinci sute douăzeci de ani ai răzbunării lui Dumnezeu asupra împărăției de nord, care au început în anul 723 î.Hr. și s-au încheiat în 1798. Anul 538 marchează momentul când omul fărădelegii a stat în locul sfânt și a proclamat că el este Dumnezeu, împărțind astfel perioada în două perioade egale de o mie două sute șaizeci de ani. A doua perioadă de o mie două sute șaizeci de ani este aceeași istorie care este indicată ca încheindu-se în Luca, capitolul douăzeci și unu, versetul douăzeci și patru, când „vremurile neamurilor” s-au împlinit. În narațiunea istorică pe care Isus o identifică pentru ucenicii Săi, versetul douăzeci și patru aduce mărturia dată ucenicilor la „vremea sfârșitului” din 1798. De acolo, Isus începe să identifice „semnele” asociate cu mișcarea millerită.

Isus afirmă că „vor fi semne” și le identifică drept semne în soare și în lună și în stele, strâmtorarea neamurilor, puterile cerurilor fiind clătinate, iar apoi Fiul omului vine pe un nor. Toate aceste „semne” s-au împlinit în istoria millerită.

Triplul mod de aplicare al celor trei Rome identifică faptul că, în călcarea în picioare a Ierusalimului de către Roma păgână și apoi de către Roma papală, călcarea în picioare a sanctuarului și a oștirii de către Roma modernă a fost reprezentată printr-o perioadă fie de o mie două sute șaizeci de zile (Roma păgână), fie de o mie două sute șaizeci de ani profetici (Roma papală). Cele o mie două sute șaizeci de zile simbolice (patruzeci și două de luni), care identifică perioada persecuției poporului credincios al lui Dumnezeu de către Roma modernă, vor fi pentru fiecare perioadă însoțite de un singur „semn”, care identifică timpul fugii pentru cei credincioși ai acelei perioade. Fiecare dintre cele trei perioade se încheie cu o manifestare a mai multor „semne”, nu a unui singur „semn”, ca la începutul perioadei.

Okres izvršne sodbe nad rimsko nečistnico se začne z dvigom prapora, ki naznanja, da mora Božja druga čreda, ki je še vedno v Babilonu, zbežati. Ta obdobje se konča z »znaki in čudeži«. To obdobje se začne z »drugim glasom« iz osemnajstega poglavja Razodetja in se konča z Božjim glasom. Seveda sta prvi in drugi glas iz osemnajstega poglavja Razodetja Kristusov glas. Prvi glas označuje začetek preiskovalne sodbe nad živo laodikejsko adventistično cerkvijo, drugi glas pa označuje konec tega obdobja, hkrati pa tudi začetek izvršne sodbe nad rimsko nečistnico.

پوری تاریخ اُس ہفتے کے تحت منضبط ہے جس میں مسیح نے عہد کو قائم کیا، اور عنقریب آنے والا اتوار کے قانون کو درمیانی نشان کے طور پر مثالی طور پر ظاہر کیا گیا ہے، جیسا کہ صلیب کے ذریعے مثالی طور پر ظاہر کیا گیا۔ دونوں تاریخیں الفا اور اومیگا کی مہر رکھتی ہیں، کیونکہ دونوں میں ابتدا اور انتہا خدا کی آواز سے ممثل ہیں۔ وہ سچائی کی بھی نمائندگی کرتی ہیں، کیونکہ درمیانی نشان اتوار کے قانون کی بغاوت ہے، اور عبرانی لفظ “سچائی” عبرانی حروفِ تہجی کے پہلے، تیرھویں، اور آخری حروف سے بنایا گیا تھا۔ مکاشفہ باب اٹھارہ کی پہلی آواز مسیح کی آواز ہے، آخری آواز خدا کی آواز ہے، اور درمیان کی آواز، جو خدا کی آواز بھی ہے، وہی مقام بھی ہے جہاں تیرھویں حرف کی بغاوت زمین کے حیوان کے ذریعے، جو اژدہا کی مانند “بولتا” ہے، ممثل کی گئی ہے، جیسا کہ مکاشفہ باب تیرہ میں ظاہر کیا گیا ہے۔

Steagul din timpul apropiatei legi duminicale reprezintă „semnul” de fugă pentru cei credincioși ai lui Dumnezeu, dar el indică, de asemenea, că începutul perioadei profetice care se încheie cu ridicarea steagului trebuie să aibă și el un „semn”. Acel „semn” este ceea ce Isus identifică drept dovada că a sosit ultima generație a planetei Pământ. În capitolul douăzeci și unu din Luca, ucenicii întreabă ce a vrut să spună Hristos atunci când a arătat că templul urma să fie nimicit.

Apoi, Isus începe să identifice istoria care conduce până la anul 70, când templul și cetatea aveau să fie nimicite, și continuă până la versetul douăzeci și patru, unde arată când aveau să se împlinească „vremurile” neamurilor.

Ideea că acest verset se referă la Ierusalimul literal se întemeiază pe nebunia teologică catolică numită futurism, care aplică în mod literal ceea ce este simbolic și plasează împlinirea profețiilor exclusiv la sfârșitul lumii. Atacul împotriva aplicării corecte a acestui verset a fost un atac major al Satanei de-a lungul citirii Noului Testament. Ierusalimul literal a încetat să mai fie simbolul Ierusalimului profetic în vremea lui Hristos, când profeția literală a schimbat aplicarea spirituală. Această descoperire a fost o învățătură majoră statornicită de apostolul Pavel. Călcarea în picioare a Ierusalimului identifică cei o mie două sute șaizeci de ani ai întunericului papal, din anul 538 până în 1798.

Ierusalimul profeției a încetat să mai fie simbolul cetății alese la cruce.

Odată ce Isus i-a condus pe ucenici, în versetul douăzeci și patru, la timpul sfârșitului din 1798, El a introdus apoi perioada millerită, când vestirea primului înger a intrat în istorie.

Semnele care au introdus istoria millerită s-au împlinit în conformitate cu puterea nefailibilă a Cuvântului lui Dumnezeu.

Vom continua capitolul douăzeci și unu din Luca în articolul următor.