Cartea lui Daniel - Numărul o sută patruzeci și nouă

Am studiat istoria reprezentată în versetul patruzeci din capitolul unsprezece al cărții lui Daniel. Acum abordăm linia internă a istoriei din cadrul versetului, care reprezintă istoria cornului protestant al fiarei care se ridică din pământ. Folosim unirea celor două toiege ale lui Ezechiel din capitolul treizeci și șapte ca punct de referință pentru a identifica taina lui Dumnezeu, prin Hristos, în unirea dumnezeirii Sale cu omenirea atunci când sosește al treilea înger. Linie peste linie, mesajul tainei lui Dumnezeu, pe care Ioan a identificat-o ca fiind dusă la îndeplinire în timpul sunării celei de-a șaptea trâmbițe, a fost trimis în mod specific Laodiceei prin apostolul Pavel. Mărturia lui Ezechiel, a lui Ioan și a lui Pavel este în armonie cu aceeași taină a lui Dumnezeu care a fost reprezentată în solia lui Jones și Waggoner din 1888, care era solia către Laodicea.

Lucrarea ispășirii, a unirii celor două toiege ale dumnezeirii și omenirii, a început când a sosit al treilea înger, însă Pavel se adresează împlinirii finale și desăvârșite a unirii celor două toiege, care este taina lui Dumnezeu. De aceea, el identifică mesajul drept mesajul către Laodicea, care a sosit mai întâi în 1856, apoi a fost repetat în 1888, iar apoi și-a aflat împlinirea desăvârșită la 11 septembrie 2001. Pavel identifică templul într-o natură dublă atunci când a prezentat taina lui Dumnezeu, care urma să fie sfârșită la sunarea trâmbiței a șaptea. El împarte această taină într-un cap și un trup.

Hristos este capul, care trebuie să aibă întâietate în toate lucrurile, iar biserica Sa este trupul. Împreună, capul și trupul reprezintă unirea dumnezeirii cu omenirea, și este de asemenea identificat un alt fapt important. Relația dintre cap și trup este aceea că capul trebuie să aibă întâietate asupra trupului. În cazul omenirii, care a fost creată după chipul lui Dumnezeu, puterile superioare (capul) trebuie să aibă stăpânire asupra puterilor inferioare (trupul). Împreună ele alcătuiesc o singură ființă, sau, în terminologia templului pe care Ioan trebuia să-l măsoare, ele reprezintă Locul Sfânt (omenirea, trupul) și Locul Preasfânt (dumnezeirea, capul). Felul în care acestea două sunt unite într-un „singur lemn”, sau într-un singur trup, este lucrarea „împăcării”. Pavel continuă:

Perfectio cei o sută patruzeci și patru de mii, care Îl înfățișează pe „orice om desăvârșit în Hristos”, este „taina lui Dumnezeu”, care este unirea dumnezeirii cu omenirea, sau, așa cum o exprimă Pavel, este „Hristos în” omenire, „nădejdea slavei”. În zilele sunării Trâmbiței a Șaptea, taina aceea se împlinește. Când Ezechiel identifică acea unire, el folosește două toiege, unul pentru împărăția de nord și unul pentru împărăția de sud, pentru a identifica legătura simbolică, care reprezintă templul prin numărul „patruzeci și șase”. Toiagul legăturii simbolice de „patruzeci și șase” trebuie unit cu legătura simbolică de „două sute douăzeci”.

Două sute douăzeci este simbolul divinității unite cu umanitatea. De la publicarea Bibliei King James în 1611 până la prima prezentare a soliei lui Miller în 1831 și apoi la publicarea soliei în 1833 în Vermont Telegraph, sunt două sute douăzeci de ani. Solia lui Miller a fost formalizarea sporirii cunoștinței care a fost derivată din Biblie, atunci când cartea lui Daniel a fost desigilată în 1798. La data de început, 1611, a fost publicat un document divin, iar la data de încheiere, 1831, a existat o publicație omenească întemeiată pe adevărul divin care a fost desigilat în 1798.

Aceste trei date reprezintă nu doar două sute douăzeci de ani, ci și structura cuvântului ebraic „Adevăr”, care este alcătuit prin combinarea primei, a treisprezecea și a ultimei litere ale alfabetului ebraic pentru a forma cuvântul „Adevăr”. O publicație divină la început și o publicație omenească la sfârșit, iar 1798 reprezintă o sporire a cunoștinței care avea să manifeste o clasă de persoane nelegiuite ce au respins acea cunoștință și, astfel, au reprezentat a treisprezecea literă, care este un simbol al răzvrătirii. Acea legătură de două sute douăzeci de ani a fost stabilită în mișcarea primului înger, iar mișcarea celui de-al treilea înger oferă o a doua mărturie.

În 1776 a fost publicat documentul divin, Declarația de Independență, iar două sute douăzeci de ani mai târziu, în 1996, a fost publicat un document omenesc, revista The Time of the End. Documentul omenesc a derivat din sporirea cunoștinței care a fost produsă la vremea sfârșitului, în 1989, care, asemenea anului 1798, a produs o răzvrătire împotriva mesajului divin reprezentat de Declarația de Independență. Sporirea cunoștinței din 1996 a identificat viitorul Americii, pe măsură ce își pierde libertatea și independența pe care le declarase în 1776, la legea duminicală care urmează să vină în curând. Aceasta oferă o a doua mărturie că numărul două sute douăzeci reprezintă îmbinarea divinității cu omenirea, iar acea a doua mărturie a fost prezentată cu semnătura „Adevărului” și a fost reprezentată printr-o primă mărturie în istoria primului înger (cel dintâi) și prin a doua mărturie în istoria celui de-al treilea înger (cel de pe urmă).

1776 a marcat, de asemenea, începutul unei perioade care a precedat începutul propriu-zis al fiarei pământului ca a șasea împărăție a profeției biblice. În acea perioadă de pregătire, semnătura adevărului a fost din nou identificată prin 1776, care a marcat începutul Statelor Unite, iar 1798 a marcat începutul Statelor Unite ca a șasea împărăție a profeției biblice. În mijlocul acelei istorii de început și de sfârșit, 1789 a marcat litera centrală, când cele treisprezece colonii au ratificat Constituția. Fiecare dintre aceste trei date reprezintă „vorbirea” Statelor Unite: Declarația de Independență în 1776, Constituția în 1789 și Alien and Sedition Acts în 1798. Acea istorie reprezintă douăzeci și doi de ani, care este o zeciuială sau o zecime din două sute douăzeci, astfel că ea reprezintă, de asemenea, un simbol al îmbinării Divinității cu umanitatea.

Reprezentarea sa este aceea a istoriei fiarei pământului, care este înfățișată ca începând ca un miel (divinitate) și sfârșind ca un dragon (omenire). Anul 1776 începe cu Declarația de Independență, marcând divinitatea, iar Alien and Sedition Acts reprezintă omenirea; și în acei douăzeci și doi de ani care au precedat începutul domniei fiarei pământului ca a șasea împărăție a profeției biblice, este prefigurată tranziția de la miel la dragon.

Începutul celor două mii cinci sute douăzeci de ani de judecată împotriva împărăției de sud a lui Iuda este legat de începutul celor două mii trei sute de ani din Daniel, capitolul opt, versetul paisprezece. Călcarea în picioare a sanctuarului și a oștirii în Iuda a început în 677 î.Hr., iar profeția celor două mii trei sute de ani a început două sute douăzeci de ani mai târziu, în 457 î.Hr. Toiagul împărăției de sud a lui Iuda este legat prin simbolul lui patruzeci și șase de împărăția de nord și este, de asemenea, legat de cei două mii trei sute de ani prin legătura de două sute douăzeci.

Pavel a susținut că este slujitor al economiei lui Dumnezeu, iar apoi a definit economia al cărei slujitor era ca fiind taina lui Dumnezeu, care este Hristos în voi, nădejdea slavei. El abordează mai departe acest adevăr atunci când îi scrie lui Timotei.

Pavle ovde kaže da je tajna pobožnosti Bog koji se javio u telu. Bog je Glava, a telo je telo. Tajna pobožnosti jeste Hristos u verniku; to je sjedinjenje božanstva sa čovečanstvom. Pavle takođe koristi metaforu braka, kao i Osija.

În capitolul treizeci și șapte, când Ezechiel identifică legământul zilelor de pe urmă, care este legământul înnoit cu cei identificați drept cei o sută patruzeci și patru de mii, el oferă o ilustrare a unirii a două toiege. Aceste două toiege, rând peste rând, includ metafora căsătoriei la Osea și Pavel. Când au fost unite împreună, ele nu mai trebuiau să fie două neamuri, ci un singur neam, pentru totdeauna.

Unirea prezentată de Ezechiel arată momentul când ei nu mai sunt despărţiţi, nici nu mai păcătuiesc, când sunt curăţiţi şi când Dumnezeu este singurul lor Dumnezeu, iar ei au un singur împărat. La 22 octombrie, Solul legământului a venit deodată la templu ca să-Şi „curăţească” poporul. El a venit să primească o împărăţie, al cărei popor, potrivit lui Petru, urma atunci să fie o împărăţie de preoţi şi împăraţi. La acea dată, mirele a venit de asemenea la nuntă, care este taina pe care Pavel şi Osea o identifică, şi care reprezintă unirea divinităţii cu omenirea. Ioan arată că taina, pe care Pavel o identifică drept „Hristos în voi, nădejdea slavei”, avea să fie sfârşită în zilele când va suna al şaptelea înger.

Îngerul al șaptelea este al treilea vai, care a venit la 11 septembrie 2001. Îngerul al șaptelea a început să sune când îngerul al treilea a venit în istoria anului 1844 și mai departe, însă răzvrătirea din 1863 a împiedicat ca lucrarea să fie încheiată. Îngerul al treilea a venit și trâmbița a șaptea a început să sune din nou la 11 septembrie 2001, iar de această dată „taina lui Dumnezeu” trebuie să fie „isprăvită”. Acea „taină” este unirea divinității cu omenirea, care îi produce pe cei o sută patruzeci și patru de mii, care apoi devin steagul și armata lui Dumnezeu. Din acest motiv, capitolul treizeci și șapte din Ezechiel începe cu Ezechiel fiind dus într-o vale de oase moarte și uscate. Acele oase reprezintă adventismul laodicean la 11 septembrie 2001 și, din acest motiv, Pavel își adresează evanghelia tainei lui Dumnezeu laodicenilor.

Aceasta este, de asemenea, descrierea pe care sora White o asociază cu oasele uscate și moarte din Ezechiel.

Message of Laodicea a fost prezentat pentru prima dată adventismului în 1856, chiar în anul în care Domnul a descoperit lumina progresivă a „celor șapte timpuri” din Levitic, capitolul douăzeci și șase. Mesajul din 1856, alcătuit dintr-un mesaj intern care chema la pocăință și dintr-un mesaj extern de profeție, a fost respins în 1863. Mesajul laodicean al tainei „Hristos în voi, nădejdea slavei” a fost repetat în 1888 de către prezbiterii Jones și Waggoner, iar acel mesaj a fost, de asemenea, identificat de Sora White ca fiind mesajul către Laodicea.

Rând peste rând, capitolul treizeci și șapte din Ezechiel începe cu Ezechiel fiind purtat în duh la 11 septembrie 2001, unde i se oferă o privire asupra adventismului laodicean, care este mort în păcate și fărădelegi. I se spune să transmită două mesaje profetice distincte. Primul produce o unire laolaltă, dar trupurile sunt încă moarte. A doua profeție cere ca mesajul celor „patru vânturi” să sufle viață în oase. Mesajul celor patru vânturi este mesajul sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, care identifică patru îngeri ținând cele patru vânturi. Sora White identifică acele patru vânturi ca fiind un „cal mânios”, care caută să se dezlănțuie, căci este ținut în frâu. Calul mânios al islamului caută să se dezlănțuie și să aducă moarte și distrugere în calea sa, așa cum a făcut la 11 septembrie 2001, și va fi dezlănțuit din nou la legea duminicală care va veni în curând.

Mesajul acela aduce trupurile moarte într-o oaste unită, stând pe picioarele ei. Acea oaste unită este ridicată pe picioarele ei ca răspuns la mesajul celui de-al șaptelea înger, căci în zilele sunării celui de-al șaptelea înger se va împlini taina căsătoriei celor o sută patruzeci și patru de mii cu Hristos.

Apoi lui Ezechiel i se arată unirea a două toiege care devin o singură națiune. Cele două toiege sunt împărăția de nord a lui Israel și împărăția de sud a lui Iuda, care sunt unite împreună ca o singură națiune la încheierea perioadelor lor reciproce de împrăștiere de două mii cinci sute douăzeci de ani. Încheierea lor comună dă naștere unui templu spiritual, reprezentat de cei patruzeci și șase de ani de la începutul și de la sfârșitul timpurilor reciproce de împrăștiere.

Vom continua acest studiu în articolul următor.