The Book of Daniel - Number One-Hundred and Fifty-Two

„Ucenicul care dorește să cuprindă lucrarea a două semestre într-unul singur nu ar trebui să fie lăsat să-și urmeze propria voie în această privință. A încerca să faci o muncă dublă înseamnă, pentru mulți, suprasolicitarea minții și neglijarea exercițiului fizic corespunzător. Nu este rațional să se presupună că mintea poate cuprinde și digera un exces de hrană mintală, și este un păcat tot atât de mare să supraalimentezi mintea cum este să împovărezi organele digestive, fără a-i oferi stomacului perioade de odihnă. Creierul este citadela omului întreg, iar obiceiurile greșite de a mânca, a se îmbrăca sau a dormi afectează creierul și împiedică atingerea a ceea ce dorește studentul,—o bună disciplină mintală. Orice parte a trupului care nu este tratată cu atenție își va transmite vătămarea la creier. Trebuie exercitate multă răbdare și perseverență în instruirea tinerilor cu privire la modul de a-și păstra sănătatea. Ei ar trebui să fie bine informați în această privință, pentru ca fiecare mușchi și organ să poată fi astfel întărite și disciplinate încât, în acțiune voluntară sau involuntară, să rezulte cea mai bună stare de sănătate, iar creierul să fie întărit pentru a susține solicitarea studiului.” Christian Education, 124.

„Mintea unui bărbat sau a unei femei nu coboară într-o clipă de la curăție și sfințenie la depravare, corupție și crimă. Este nevoie de timp pentru a transforma omenescul în divin sau pentru a degrada pe cei făcuți după chipul lui Dumnezeu până la starea de brutalitate sau de satanism. Privind, ajungem să fim schimbați. Deși format după chipul Creatorului său, omul își poate educa astfel mintea încât păcatul pe care odinioară îl ura să-i devină plăcut. Când încetează să vegheze și să se roage, încetează să mai păzească citadela, inima, și se angajează în păcat și crimă. Mintea este degradată și este cu neputință să fie ridicată din corupție în timp ce este educată să înrobească puterile morale și intelectuale și să le aducă în supunere față de patimile mai grosolane. Trebuie menținut un război necurmat împotriva minții firești; și trebuie să fim ajutați de influența rafinatoare a harului lui Dumnezeu, care va atrage mintea în sus și o va deprinde să mediteze asupra lucrurilor curate și sfinte.” Adventist Home, 330.

„În rugăciunea Sa către Tatăl, Hristos a dat lumii o lecție care ar trebui să fie săpată în minte și în suflet. «Și viața veșnică este aceasta», a spus El, «să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.» Ioan 17:3. Aceasta este adevărata educație. Ea dă putere. Cunoașterea experimentală a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, pe care El L-a trimis, îl transformă pe om după chipul lui Dumnezeu. Ea îi dă omului stăpânire de sine, aducând orice impuls și orice pasiune a naturii inferioare sub controlul puterilor superioare ale minții. Ea îl face pe cel ce o posedă fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al cerului. Ea îl aduce în comuniune cu mintea Celui Infinit și îi deschide bogatele comori ale universului.” Parabolele Domnului Hristos, 114.

Această gândire să fie în voi, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. Filipeni 2:5–8.

Așadar, acum nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu umblă potrivit firii pământești, ci potrivit Duhului. Căci legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții. Fiindcă ceea ce legea nu putea face, întrucât era slabă prin firea pământească, Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu în asemănarea firii păcătoase și pentru păcat, a osândit păcatul în firea pământească, pentru ca neprihănirea cerută de lege să fie împlinită în noi, care nu umblăm potrivit firii pământești, ci potrivit Duhului. În adevăr, cei ce sunt potrivit firii pământești umblă după lucrurile firii pământești, dar cei ce sunt potrivit Duhului, după lucrurile Duhului. Și umblarea după firea pământească este moarte, pe când umblarea după Duhul este viață și pace. Fiindcă umblarea după firea pământească este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Așadar, cei ce sunt în firea pământească nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteți în firea pământească, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dar dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Și dacă Hristos este în voi, trupul, da, este mort din pricina păcatului, dar duhul este viață din pricina neprihănirii. Romani 8:1–10.

„Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11:25). Cel care spusese: „Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau” (Ioan 10:17) a ieșit din mormânt la viața care era în El Însuși. Umanitatea a murit; divinitatea nu a murit. În divinitatea Sa, Hristos poseda puterea de a sfărâma legăturile morții. El declară că are viață în Sine pentru a da viață cui voiește.” Selected Messages, cartea 1, 301.

„Pe temelia pe care Hristos Însuși o pusese, apostolii au zidit biserica lui Dumnezeu. În Scripturi, imaginea ridicării unui templu este adesea folosită pentru a ilustra zidirea bisericii. Zaharia Se referă la Hristos ca la Vlăstarul care avea să zidească Templul Domnului. El vorbește despre neamuri ca ajutând la această lucrare: «Cei ce sunt departe vor veni și vor zidi în Templul Domnului»; iar Isaia declară: «Fiii străinului îți vor zidi zidurile.» Zaharia 6:12, 15; Isaia 60:10.”

Referindu-se la zidirea acestui templu, Petru spune: „Apropiindu-vă de El, ca de o Piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă de Dumnezeu și scumpă, și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” 1 Petru 2:4, 5.

“នៅក្នុងរណ្ដៅថ្មនៃពិភពលោកសាសន៍យូដា និងសាសន៍ដទៃ សាវកទាំងឡាយបានខិតខំប្រឹងប្រែង ដោយនាំយកថ្មចេញមក ដើម្បីដាក់លើគ្រឹះ។ នៅក្នុងលិខិតរបស់លោកទៅកាន់ពួកអ្នកជឿនៅក្រុងអេភេសូរ ប៉ូលបានមានប្រសាសន៍ថា «ដូច្នេះ ឥឡូវនេះ អ្នករាល់គ្នាមិនមែនជាជនបរទេស និងអ្នកស្នាក់នៅបណ្តោះអាសន្នទៀតឡើយ ប៉ុន្តែជាពលរដ្ឋរួមជាមួយពួកបរិសុទ្ធ ហើយជាសមាជិកនៃគ្រួសាររបស់ព្រះ; ហើយត្រូវបានសង់ឡើងលើគ្រឹះនៃពួកសាវក និងពួកហោរា ដោយព្រះយេស៊ូវគ្រីស្ទទ្រង់ផ្ទាល់ជាថ្មជ្រុងដ៏សំខាន់បំផុត; នៅក្នុងទ្រង់ អគារទាំងមូលដែលត្រូវបានផ្គុំភ្ជាប់គ្នាយ៉ាងសមស្រប កំពុងលូតលាស់ឡើងទៅជាព្រះវិហារបរិសុទ្ធមួយក្នុងព្រះអម្ចាស់: នៅក្នុងទ្រង់ អ្នករាល់គ្នាក៏ត្រូវបានសង់រួមគ្នាឡើងដែរ សម្រាប់ជាលំនៅឋានរបស់ព្រះតាមរយៈព្រះវិញ្ញាណ»។ អេភេសូរ ២:១៩–២២។

Și către corinteni a scris: „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, iar altul zidește deasupra. Dar fiecare să ia seama cum zidește deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, care este Isus Hristos. Iar dacă cineva zidește pe această temelie aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față; căci ziua o va face cunoscută, pentru că se va descoperi în foc; și focul va încerca lucrarea fiecăruia, de ce fel este.” 1 Corinteni 3:10–13.

„Apostolii au zidit pe o temelie sigură, şi anume Stânca Veacurilor. La această temelie au adus pietrele pe care le-au scos din lume. Nu fără piedici au lucrat zidarii. Lucrarea lor a fost făcută nespus de grea prin împotrivirea vrăjmaşilor lui Hristos. Ei au trebuit să lupte împotriva bigotismului, prejudecăţii şi urii acelora care zideau pe o temelie falsă. Mulţi dintre cei care lucrau ca zidari ai bisericii puteau fi asemănaţi cu zidarii zidului din zilele lui Neemia, despre care este scris: «Cei ce zideau zidul, cei ce purtau poverile şi cei ce le încărcau, fiecare lucra cu o mână la lucru, iar cu cealaltă ţinea o armă.» Neemia 4:17.” Faptele apostolilor, 595, 596.

„Căderea omului a umplut tot cerul de întristare. Lumea pe care Dumnezeu o făcuse era pustiită de blestemul păcatului și locuită de ființe osândite la suferință și moarte. Nu se arăta nicio scăpare pentru cei care călcaseră Legea. Îngerii și-au încetat cântările de laudă. În toate curțile cerești era jale pentru ruina pe care o adusese păcatul.

„Fiul lui Dumnezeu, slăvitul Comandant al cerului, a fost mișcat de milă pentru neamul căzut. Inima Sa a fost pătrunsă de o compasiune infinită când nenorocirile lumii pierdute s-au înălțat înaintea Lui. Dar iubirea divină alcătuise un plan prin care omul putea fi răscumpărat. Legea călcată a lui Dumnezeu cerea viața păcătosului. În întregul univers nu era decât Unul singur care putea, în favoarea omului, să-i satisfacă cerințele. Deoarece legea divină este tot atât de sfântă ca Dumnezeu Însuși, numai Cineva egal cu Dumnezeu putea face ispășire pentru călcarea ei. Nimeni în afară de Hristos nu putea răscumpăra omul căzut de sub blestemul legii și să-l aducă din nou în armonie cu Cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vina și rușinea păcatului — păcat atât de ofensator pentru un Dumnezeu sfânt, încât trebuia să-L despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei pentru a salva neamul ruinat.”

“Înaintea Tatălui, El a mijlocit în favoarea păcătosului, în timp ce oştirea cerului aştepta rezultatul cu o intensitate a interesului pe care cuvintele nu o pot exprima. Mult timp a continuat acea tainică împărtăşire — „sfatul de pace” (Zaharia 6:13) pentru fiii căzuţi ai oamenilor. Planul mântuirii fusese alcătuit înainte de crearea pământului; căci Hristos este „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8); totuşi a fost o luptă, chiar şi pentru Împăratul universului, să-L dea pe Fiul Său ca să moară pentru neamul vinovat. Dar „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3:16. O, taina răscumpărării! dragostea lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Cine poate cunoaşte adâncurile acelei iubiri care „întrece orice cunoştinţă”? De-a lungul veacurilor fără sfârşit, minţi nemuritoare, căutând să cuprindă taina acelei iubiri de necuprins, se vor minuna şi se vor închina.”

„Dumnezeu trebuia să Se descopere în Hristos, «împăcând lumea cu Sine». 2 Corinteni 5:19. Omul ajunsese atât de degradat prin păcat, încât îi era cu neputinţă, în sine însuşi, să ajungă în armonie cu Acela a cărui natură este curăţie şi bunătate. Dar Hristos, după ce îl răscumpărase pe om de sub condamnarea legii, putea să-i împărtăşească putere divină, pentru a se uni cu efortul omenesc. Astfel, prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Hristos, copiii căzuţi ai lui Adam puteau să devină din nou «fii ai lui Dumnezeu». 1 Ioan 3:2.” Patriarhi şi profeţi, 63, 64.