The vision of Daniel chapter eleven, is the main point of reference for all the visions of Bible prophecy, and the vision of chapter eleven is established by the symbol of Rome.
Viziunea din Daniel, capitolul unsprezece, este principalul punct de referință pentru toate viziunile profeției biblice, iar viziunea capitolului unsprezece este întemeiată pe simbolul Romei.
And in those times there shall many stand up against the king of the south: also the robbers of thy people shall exalt themselves to establish the vision; but they shall fall. Daniel 11:14.
Și în vremurile acelea mulți se vor ridica împotriva împăratului de la miazăzi; de asemenea, jefuitorii poporului tău se vor înălța ca să împlinească vedenia; dar vor cădea. Daniel 11:14.
Jones addresses the previous verse as follows:
Jones obravnava prethodni stih na sledeći način:
“When the Amorites had filled up the measure of their iniquity, their place was given to Israel, the people of God. When Israel, following the way of the heathen, filled also the cup of iniquity, God brought up the kingdom of Babylon, and took all away. When Babylon had filled up the cup of its iniquity, the power was transferred to Persia. And when the angel was turned away by the wickedness of the Persians, then the prince of Grecia comes in and sweeps it away.”
„Când amoriții au umplut măsura nelegiuirii lor, locul lor a fost dat lui Israel, poporul lui Dumnezeu. Când Israel, urmând calea păgânilor, a umplut și el paharul nelegiuirii, Dumnezeu a ridicat împărăția Babilonului și a luat totul. Când Babilonul a umplut paharul nelegiuirii sale, puterea a fost transferată Persiei. Iar când îngerul s-a întors de la perși din pricina răutății lor, atunci vine prințul Greciei și o mătură.”
“And how long was the power of Grecia to continue? When was it to be broken? ‘When the transgressors were come to the full.’ That nation stands until it has filled up the measure of its iniquity, and then the power is transferred to another kingdom. That power to which it was transferred was the Roman, as we learn from Daniel 11:14. ‘And in those times there shall many stand up against the king of the south; also the robbers of thy people shall exalt themselves to establish the vision; but they shall fall.’ This nation is pointed out as a nation of robbers—the children of robbers, as says the margin of the text.
„Și cât timp avea să dăinuiască puterea Greciei? Când urma să fie zdrobită? «Când fărădelegile celor nelegiuiți vor fi ajuns la deplinătate.» Națiunea aceea rămâne în picioare până când își umple măsura nelegiuirii, iar apoi puterea este transferată unei alte împărății. Puterea căreia i-a fost transferată a fost cea romană, după cum aflăm din Daniel 11:14. «Și în vremurile acelea mulți se vor ridica împotriva împăratului de la miazăzi; de asemenea, tâlharii din poporul tău se vor înălța ca să împlinească vedenia, dar vor cădea.» Această națiune este arătată ca o națiune de tâlhari — fiii tâlharilor, cum spune nota marginală a textului.”
“These are the ones to whom the kingdom is now given, and what for?—‘The children of robbers shall exalt themselves to establish the vision.’ When this nation comes upon the scene, then there enters that which establishes the vision, that which is one great object of the vision, the one chief landmark in the line of vision which God has given through the prophets for all time.” A. T. Jones, The Columbian Year and the Meaning of the Four Centuries, 6.
„Aceștia sunt aceia cărora li se dă acum împărăția, și pentru ce? — «Fiii tâlharilor se vor înălța ca să întărească vedenia.» Când această națiune intră în scenă, atunci apare ceea ce întărește vedenia, ceea ce este un mare obiect al vedeniei, principalul reper pe linia vedeniei pe care Dumnezeu a dat-o prin profeți pentru toate vremurile.” A. T. Jones, The Columbian Year and the Meaning of the Four Centuries, 6.
Jones says when the Roman power “comes upon the scene, then there enters that which establishes the” … “line of vision which God has given through the prophets for all time.” In Miller’s history the Protestants taught, as Laodicea Adventism now does, that the robbers of thy people represent Antiochus Epiphanes, a Seleucid king who ruled from 175 to 164 BC. He was a member of the Seleucid dynasty, which was one of the Greek successor states which came out of the breakup of Alexander the Great’s empire. The disagreement over this issue was so specific in Millerite history, that the identification of Antiochus Epiphanes is represented upon the 1843 pioneer chart.
Jones spune că, atunci când puterea romană „intră în scenă, atunci pătrunde ceea ce stabilește” … „linia de perspectivă pe care Dumnezeu a dat-o prin profeți pentru toate timpurile.” În istoria lui Miller, protestanții au învățat, așa cum face acum adventismul laodicean, că tâlharii poporului tău îl reprezintă pe Antiohus Epifanes, un rege seleucid care a domnit între 175 și 164 î.Hr. El a fost membru al dinastiei seleucide, care era unul dintre statele succesoare grecești ieșite din destrămarea imperiului lui Alexandru cel Mare. Dezacordul asupra acestei chestiuni a fost atât de specific în istoria millerită, încât identificarea lui Antiohus Epifanes este reprezentată pe harta pionierilor din 1843.
The reference to Antiochus on the chart represents the only reference to something that is not found in God’s prophetic Word. It is there to refute the false teachings of the Protestants of that period, which is now the false teaching of Laodicean Adventism. Whether William Miller understood the depth of importance in understanding that Rome is the earthly power that establishes the “line of vision which God has given through the prophets for all time,” is doubtful, but it was clear enough to soundly defend the fact that Rome establishes the vision.
La référence à Antiochus sur le tableau représente la seule référence à quelque chose qui ne se trouve pas dans la Parole prophétique de Dieu. Elle s’y trouve pour réfuter les faux enseignements des protestants de cette période, lesquels constituent maintenant le faux enseignement de l’adventisme laodicéen. Il est douteux que William Miller ait compris toute la profondeur de l’importance qu’il y a à saisir que Rome est la puissance terrestre qui établit la « ligne de vision que Dieu a donnée par les prophètes pour tous les temps », mais il en avait une compréhension suffisamment claire pour défendre avec force le fait que Rome établit la vision.
Where there is no vision, the people perish: but he that keepeth the law, happy is he. Proverbs 28:14.
Unde nu este nicio vedenie, poporul piere; dar ferice de cel ce păzește legea. Proverbe 28:14.
Solomon recorded that where there is no vision, the people perish, and the Hebrew word “vision,” in verse fourteen is the same as in Solomon’s proverb. The vision is a life-or-death proposition, and the “vision” is established by the symbol of Rome. The word “vision” in verse fourteen, is the same word for vision in Habakkuk, chapter two.
Solomon consemnò che, dove non vi è visione, il popolo perisce; e il termine ebraico «visione», nel versetto quattordici, è lo stesso che si trova nel proverbio di Solomon. La visione è una questione di vita o di morte, e la «visione» è stabilita dal simbolo di Rome. Il termine «visione» nel versetto quattordici è lo stesso termine usato per «visione» in Habakkuk, capitolo due.
I will stand upon my watch, and set me upon the tower, and will watch to see what he will say unto me, and what I shall answer when I am reproved. And the Lord answered me, and said, Write the vision, and make it plain upon tables, that he may run that readeth it. For the vision is yet for an appointed time, but at the end it shall speak, and not lie: though it tarry, wait for it; because it will surely come, it will not tarry. Habakkuk 2:1–3.
Voi sta la locul meu de strajă și mă voi așeza în turn, și voi veghea ca să văd ce-mi va spune și ce voi răspunde când voi fi mustrat. Și Domnul mi-a răspuns și a zis: „Scrie vedenia și fă-o lămurit pe table, pentru ca cel ce o citește să poată alerga. Căci vedenia este încă pentru o vreme hotărâtă, dar la sfârșit va vorbi și nu va minți; chiar dacă zăbovește, așteapt-o, pentru că va veni negreșit, nu va întârzia.” Habacuc 2:1–3.
The word “reproved” in verse one, means “argued with”. William Miller was the watchman that was set upon the tower in the history of the movement of the first and second angels, and when in prophetic symbolism he asked what he should answer in the debate of his history, he was told to write the vision, which is established by the symbol of Rome. In agreement with this fact, when the Millerites produced the 1843 pioneer chart in fulfillment of these three verses of Habakkuk, they gave reference to the very heart of the debate they engaged in. They no doubt, did not understand that their referencing to the foolish argument that Antiochus Epiphanes was the power who established the vision represents the debate of Habakkuk chapter two, but Sister White said that chart was “directed by the hand of the Lord, and should not be altered,” so the reference to the debate on the chart was from God’s hand.
Cuvântul „reproved” din versetul întâi înseamnă „a argumentat cu”. William Miller a fost străjerul care a fost așezat pe turn în istoria mișcării primului și celui de-al doilea înger, iar când, în simbolismul profetic, a întrebat ce ar trebui să răspundă în dezbaterea istoriei sale, i s-a spus să scrie vedenia, care este întemeiată prin simbolul Romei. În acord cu acest fapt, când milleriții au produs harta pionieră din 1843, în împlinirea acestor trei versete din Habacuc, ei au făcut referire la însăși inima dezbaterii în care s-au angajat. Fără îndoială, ei nu au înțeles că trimiterea lor la argumentul nechibzuit potrivit căruia Antioh Epifanes era puterea care a întemeiat vedenia reprezintă dezbaterea din capitolul doi al cărții Habacuc; însă sora White a spus că acea hartă a fost „dirijată de mâna Domnului și nu trebuie să fie schimbată”, astfel că referirea la dezbatere de pe hartă a fost din mâna lui Dumnezeu.
The Millerites came to correctly understand that the first disappointment on April 19, 1844 initiated the tarrying time, referenced by Habakkuk and also Matthew’s parable of the ten virgins. They also came to understand that those two prophecies were directly connected with Ezekiel chapter twelve, where Ezekiel identifies a period of time where the effect of every vision will occur. That word “vision”, is the same Hebrew word we are now considering. This is why Jones is correct when he states, “When” Rome “comes upon the scene, then there enters that which establishes the vision, that which is one great object of the vision, the one chief landmark in the line of vision which God has given through the prophets for all time.” Rome establishes the entire vision of God’s prophetic Word, and more specifically it is Rome that the entire structure of chapter eleven is built upon.
Mileriții au ajuns să înțeleagă în mod corect că prima dezamăgire, din 19 aprilie 1844, a inițiat timpul de întârziere, la care se face referire în Habacuc și, de asemenea, în parabola celor zece fecioare din Matei. Ei au ajuns, de asemenea, să înțeleagă că acele două profeții erau legate în mod direct de Ezechiel, capitolul doisprezece, unde Ezechiel identifică o perioadă de timp în care efectul fiecărei vedenii se va împlini. Cuvântul „vedenie” este același cuvânt ebraic pe care îl avem acum în vedere. De aceea Jones are dreptate când afirmă: „Când” Roma „intră în scenă, atunci apare ceea ce stabilește vedenia, ceea ce constituie un mare obiect al vedeniei, principalul reper pe linia vedeniei pe care Dumnezeu a dat-o prin profeți pentru toate timpurile.” Roma stabilește întreaga vedenie a Cuvântului profetic al lui Dumnezeu și, mai precis, pe Roma este clădită întreaga structură a capitolului unsprezece.
When Sister White refers to the final fulfillment of chapter eleven of Daniel and states that “much of the history that has taken place in fulfillment of this prophecy will be repeated,” she is identifying that the histories of chapter eleven that had already been fulfilled typified the final verses of Daniel chapter eleven. The subject of the final verses of chapter eleven is the king of the north, who there represents modern Rome. Therefore, the histories of Daniel chapter eleven, that are repeated, are histories that represent Rome.
Când sora White se referă la împlinirea finală a capitolului unsprezece din Daniel și afirmă că „o mare parte din istoria care a avut loc în împlinirea acestei profeții se va repeta”, ea arată că istoriile din capitolul unsprezece care se împliniseră deja prefigurau versetele finale ale capitolului unsprezece din Daniel. Subiectul versetelor finale ale capitolului unsprezece este împăratul de la miazănoapte, care acolo reprezintă Roma modernă. Prin urmare, istoriile din capitolul unsprezece din Daniel, care se repetă, sunt istorii care reprezintă Roma.
In the last six verses of chapter eleven modern Rome (the king of the north), conquers three geographical powers. In verse forty he conquers the king of the south (the former Soviet Union in 1989), the glorious land (the United States at the soon coming Sunday law), and Egypt (the entire world as represented by the United Nations.) In Daniel eleven pagan Rome is represented as conquering three geographical powers in order to capture the then-known world, and then papal Rome is represented as conquering three geographical powers in order to capture the earth.
În ultimele șase versete ale capitolului unsprezece, Roma modernă (împăratul de la miazănoapte) cucerește trei puteri geografice. În versetul patruzeci, ea cucerește împăratul de la miazăzi (fosta Uniune Sovietică în 1989), țara cea slăvită (Statele Unite la legea duminicală care urmează să vină curând) și Egiptul (întreaga lume, așa cum este reprezentată de Organizația Națiunilor Unite). În Daniel unsprezece, Roma păgână este prezentată ca cucerind trei puteri geografice pentru a captura lumea cunoscută atunci, iar apoi Roma papală este prezentată ca cucerind trei puteri geografice pentru a captura pământul.
Pagan Rome is first mentioned in the chapter in verse fourteen, in order to identify it as the symbol that establishes the vision, but its rise to power is not addressed until verse sixteen. Alexander the Great’s kingdom was divided into four parts in fulfillment of God’s prophetic Word, but those four parts quickly consolidated into two primary antagonists that are identified as either the king of the south or the king of the north in the prophetic narrative that continues to the conclusion of the chapter. In verse fourteen the rising power of Rome is mentioned as the power that would establish the vision, but the subjects that are being addressed are the struggles between the remnants of Alexander’s kingdom as represented by the kings of the north and the south.
Roma păgână este menționată pentru prima dată în capitol, în versetul paisprezece, pentru a o identifica drept simbolul care statornicește vedenia, însă ridicarea ei la putere nu este abordată decât în versetul șaisprezece. Împărăția lui Alexandru cel Mare a fost împărțită în patru părți, în împlinirea Cuvântului profetic al lui Dumnezeu, dar acele patru părți s-au consolidat curând în doi antagoniști principali, care sunt identificați în narațiunea profetică ce continuă până la încheierea capitolului fie ca împăratul de la miazăzi, fie ca împăratul de la miazănoapte. În versetul paisprezece este menționată puterea în ascensiune a Romei ca fiind puterea care avea să statornicească vedenia, însă subiectele care sunt abordate sunt luptele dintre rămășițele împărăției lui Alexandru, așa cum sunt reprezentate de împărații de la miazănoapte și de la miazăzi.
In verse fifteen, those two kings are still engaged in their struggle, and the king of the north is prevailing. But in verse sixteen Rome arrives and the verse says, “But he that cometh against him,” meaning that when Rome comes against the northern king who has just been prevailing over the southern king, the king of the north will be unable to stand against Rome. Rome prevails, and in verse sixteen, Rome was also to stand in the glorious land of Judah. In verse seventeen Rome shall “set his face to enter with the strength of his whole kingdom.” He took the northern king who was unable to stand before him, then he took Judah, then he entered into Egypt.
În versetul cincisprezece, acei doi împărați sunt încă angajați în lupta lor, iar împăratul de la miazănoapte biruiește. Dar în versetul șaisprezece sosește Roma, iar versetul spune: „Dar cel ce vine împotriva lui”, ceea ce înseamnă că, atunci când Roma vine împotriva împăratului de la miazănoapte, care tocmai biruia asupra împăratului de la miazăzi, împăratul de la miazănoapte nu va putea sta împotriva Romei. Roma biruiește și, în versetul șaisprezece, Roma trebuia, de asemenea, să stea în țara cea slăvită a lui Iuda. În versetul șaptesprezece, Roma își va „îndrepta fața ca să intre cu puterea întregii sale împărății”. L-a luat pe împăratul de la miazănoapte, care nu putea sta înaintea lui, apoi a luat Iuda, apoi a intrat în Egipt.
And in those times there shall many stand up against the king of the south: also the robbers of thy people shall exalt themselves to establish the vision; but they shall fall. So the king of the north shall come, and cast up a mount, and take the most fenced cities: and the arms of the south shall not withstand, neither his chosen people, neither shall there be any strength to withstand. But he that cometh against him shall do according to his own will, and none shall stand before him: and he shall stand in the glorious land, which by his hand shall be consumed. He shall also set his face to enter with the strength of his whole kingdom, and upright ones with him; thus shall he do: and he shall give him the daughter of women, corrupting her: but she shall not stand on his side, neither be for him. Daniel 11:14–17.
V těch časech povstanou mnozí proti králi jihu; i násilníci z tvého lidu se vyvýší, aby naplnili vidění, ale padnou. I přitáhne král severu, navrší násep a dobude nejpevněji opevněná města; a síly jihu neobstojí, ani jeho vybraný lid, ani nebude síly, aby odolal. Ale ten, který potáhne proti němu, bude jednat podle své vůle a nikdo před ním neobstojí; a postaví se v přeslavné zemi, která bude jeho rukou zničena. Obrátí také svou tvář, aby vešel s mocí celého svého království, a spravedliví budou s ním; tak učiní. A dá mu dceru žen, aby ji zkazil; ale ona nezůstane na jeho straně ani nebude pro něho. Daniel 11,14–17.
The conquering illustrated in these verses is a fulfillment of Daniel chapter eight.
Biryarahan mu mirongo igaragara muri aya masomo ni ugusohora kwa Daniyeli igice cya munani.
And out of one of them came forth a little horn, which waxed exceeding great, toward the south, and toward the east, and toward the pleasant land. Daniel 8:9.
Și dintr-unul dintre ele a ieșit un corn mic, care a crescut nespus de mare, spre miazăzi, spre răsărit și spre țara cea plăcută. Daniel 8:9.
The little horn of verse nine is pagan Rome, and verse nine identifies, in agreement with verses fourteen through seventeen of chapter eleven, that pagan Rome would conquer three geographical entities as it took control of the world. Those entities were the south (Egypt), the east (Syria, the king of the north) and the pleasant land (Judah). The history of verses sixteen and seventeen are typifying the historical three-step conquering of modern Rome in verses forty through forty-three, for as Sister White stated, “Much of the history that has taken place in fulfillment of this prophecy will be repeated.”
Cornul cel mic din versetul nouă este Roma păgână, iar versetul nouă arată, în acord cu versetele paisprezece până la șaptesprezece din capitolul unsprezece, că Roma păgână avea să cucerească trei entități geografice pe măsură ce prelua controlul asupra lumii. Aceste entități erau miazăziul (Egiptul), răsăritul (Siria, împăratul de la miazănoapte) și țara cea plăcută (Iuda). Istoria din versetele șaisprezece și șaptesprezece prefigurează cucerirea istorică în trei pași a Romei moderne din versetele patruzeci până la patruzeci și trei, căci, după cum a afirmat sora White, „Mult din istoria care a avut loc în împlinirea acestei profeții se va repeta.”
“Although Egypt could not stand before Antiochus, the king of the north, Antiochus could not stand before the Romans, who now came against him. No kingdoms were longer able to resist this rising power. Syria was conquered, and added to the Roman empire, when Pompey, BC 65, deprived Antiochus Asiaticus of his possessions, and reduced Syria to a Roman province.
„Deși Egiptul nu a putut sta înaintea lui Antioh, împăratul de la miazănoapte, Antioh nu a putut sta înaintea romanilor, care acum veneau împotriva lui. Nicio împărăție nu mai era în stare să se împotrivească acestei puteri în ascensiune. Siria a fost cucerită și adăugată Imperiului Roman, când Pompei, în anul 65 î.Hr., l-a lipsit pe Antiohus Asiaticus de posesiunile sale și a redus Siria la rangul de provincie romană.
“The same power was also to stand in the Holy Land, and consume it. Rome became connected with the people of God, the Jews, by alliance, BC 162, from which date it holds a prominent place in the prophetic calendar. It did not, however, acquire jurisdiction over Judea by actual conquest till BC 63; and then in the following manner.
„Aceeași putere urma, de asemenea, să stea în Țara Sfântă și s-o mistuie. Roma a ajuns să fie legată de poporul lui Dumnezeu, iudeii, prin alianță, în anul 162 î.Hr., dată de la care ocupă un loc proeminent în calendarul profetic. Totuși, ea nu a dobândit jurisdicție asupra Iudeii prin cucerire efectivă decât în anul 63 î.Hr.; și aceasta în felul următor.”
“On Pompey’s return from his expedition against Mithridates, king of Pontus, two competitors, Hyrcanus and Aristobulus, were struggling for the crown of Judea. Their cause came before Pompey, who soon perceived the injustice of the claims of Aristobulus, but wished to defer decision in the matter till after his long-desired expedition into Arabia, promising then to return, and settle their affairs as should seem just and proper. Aristobulus, fathoming Pompey’s real sentiments, hastened back to Judea, armed his subjects, and prepared for a vigorous defense, determined, at all hazards, to keep the crown, which he foresaw would be adjudicated to another. Pompey closely followed the fugitive. As he approached Jerusalem, Aristobulus, beginning to repent of his course, came out to meet him, and endeavored to accommodate matters by promising entire submission and large sums of money. Pompey, accepting this offer, sent Gabinius, at the head of a detachment of soldiers, to receive the money. But when that lieutenant-general arrived at Jerusalem, he found the gates shut against him, and was told from the top of the walls that the city would not stand to the agreement.
„La întoarcerea lui Pompei din expediția sa împotriva lui Mitridate, regele Pontului, doi pretendenți, Hyrcanus și Aristobulus, se luptau pentru coroana Iudeii. Cauza lor a fost adusă înaintea lui Pompei, care a înțeles curând nedreptatea pretențiilor lui Aristobulus, dar a dorit să amâne hotărârea în această privință până după mult dorita sa expediție în Arabia, făgăduind apoi să se întoarcă și să le rânduiască treburile după cum avea să i se pară drept și cuvenit. Aristobulus, pătrunzând adevăratele sentimente ale lui Pompei, s-a grăbit înapoi în Iudeea, și-a înarmat supușii și s-a pregătit pentru o apărare viguroasă, hotărât, cu orice preț, să păstreze coroana, despre care prevedea că avea să fie atribuită altuia. Pompei l-a urmat îndeaproape pe fugar. Pe măsură ce se apropia de Ierusalim, Aristobulus, începând să se căiască de calea sa, a ieșit înaintea lui și a încercat să aplaneze lucrurile făgăduind supunere deplină și mari sume de bani. Pompei, primind această ofertă, l-a trimis pe Gabinius, în fruntea unui detașament de ostași, să primească banii. Dar, când acel locțiitor-general a ajuns la Ierusalim, a găsit porțile închise împotriva lui și i s-a spus de pe ziduri că cetatea nu avea să respecte învoiala.”
“Pompey, not to be deceived in this way with impunity, put Aristobulus, whom he had retained with him, in irons, and immediately marched against Jerusalem with his whole army. The partisans of Aristobulus were for defending the place; those of Hyrcanus, for opening the gates. The latter being in the majority, and prevailing, Pompey was given free entrance into the city. Whereupon the adherents of Aristobulus retired to the mountain of the temple, as fully determined to defend that place as Pompey was to reduce it. At the end of three months a breach was made in the wall sufficient for an assault, and the place was carried at the point of the sword. In the terrible slaughter that ensued, twelve thousand persons were slain. It was an affecting sight, observes the historian, to see the priests, engaged at the time in divine service, with calm hand and steady purpose pursue their accustomed work, apparently unconscious of the wild tumult, though all around them their friends were given to the slaughter, and though often their own blood mingled with that of their sacrifices.
„Pompeu, pentru a nu fi înșelat astfel fără pedeapsă, l-a pus în lanțuri pe Aristobul, pe care îl reținuse lângă sine, și a mărșăluit îndată împotriva Ierusalimului cu toată oastea sa. Partizanii lui Aristobul erau pentru apărarea locului; cei ai lui Hyrcanus, pentru deschiderea porților. Aceștia din urmă fiind în majoritate și biruind, lui Pompeu i s-a dat intrare liberă în cetate. Atunci adepții lui Aristobul s-au retras pe muntele templului, pe deplin hotărâți să apere acel loc, tot atât cât era hotărât și Pompeu să-l supună. La sfârșitul a trei luni s-a făcut o spărtură în zid, îndeajuns de mare pentru un asalt, iar locul a fost luat prin ascuțișul sabiei. În înfricoșătoarea măcelărire care a urmat, douăsprezece mii de persoane au fost ucise. Era o priveliște mișcătoare, observă istoricul, să-i vezi pe preoți, ocupați în acel timp cu slujba dumnezeiască, cum, cu mână liniștită și cu hotărâre neclintită, își continuau lucrarea lor obișnuită, părând cu totul neștiutori de tulburarea sălbatică, deși pretutindeni în jurul lor prietenii le erau dați măcelului și deși adesea însuși sângele lor se amesteca cu cel al jertfelor lor.”
“Having put an end to the war, Pompey demolished the walls of Jerusalem, transferred several cities from the jurisdiction of Judea to that of Syria, and imposed tribute on the Jews. Thus for the first time was Jerusalem placed by conquest in the hands of that power which was to hold the ‘glorious land’ in its iron grasp till it had utterly consumed it.
„După ce a pus capăt războiului, Pompei a dărâmat zidurile Ierusalimului, a trecut mai multe cetăți de sub jurisdicția Iudeei sub aceea a Siriei și a impus tribut iudeilor. Astfel, pentru prima dată, Ierusalimul a fost pus prin cucerire în mâinile acelei puteri care avea să țină „țara cea slăvită” în strânsoarea ei de fier până când o va fi mistuit cu totul.
“‘VERSE 17. He shall also set his face to enter with the strength of his whole kingdom, and upright ones with him; thus shall he do: and he shall give him the daughter of women, corrupting her: but she shall not stand on his side, neither be for him.’
„VERSUL 17. Își va îndrepta, de asemenea, fața să intre cu puterea întregii sale împărății, și cei drepți împreună cu el; astfel va face: și îi va da fiica femeilor, stricând-o; dar ea nu va sta de partea lui, nici nu va fi pentru el.”
“Bishop Newton furnishes another reading for this verse, which seems more clearly to express the sense, as follows: ‘He shall also set his face to enter by force the whole kingdom.’ Verse 16 brought us down to the conquest of Syria and Judea by the Romans. Rome had previously conquered Macedon and Thrace. Egypt was now all that remained of the ‘whole kingdom’ of Alexander, not brought into subjection to the Roman power, which power now set its face to enter by force into that country.” Uriah Smith, Daniel and the Revelation, 258–260.
„Episcopul Newton oferă o altă redare a acestui verset, care pare să exprime mai limpede sensul, după cum urmează: «El își va îndrepta, de asemenea, fața ca să intre cu forța în întreaga împărăție.» Versetul 16 ne-a adus până la cucerirea Siriei și a Iudeii de către romani. Roma cucerise mai înainte Macedonia și Tracia. Egiptul era acum tot ceea ce mai rămânea din «întreaga împărăție» a lui Alexandru, care nu fusese adusă sub stăpânirea puterii romane, iar această putere își îndrepta acum fața ca să pătrundă cu forța în țara aceea.” Uriah Smith, Daniel and the Revelation, 258–260.
We have already noted, more than once in these articles, how verse thirty and thirty-one of Daniel eleven align with verses forty and forty-one, and the history of verses thirty and thirty-one also aligns with the plucking up of three horns.
Deja am remarcat, de mai multe ori în aceste articole, cum versetele treizeci și treizeci și unu din Daniel unsprezece se aliniază cu versetele patruzeci și patruzeci și unu, iar istoria versetelor treizeci și treizeci și unu se aliniază, de asemenea, cu smulgerea a trei coarne.
I considered the horns, and, behold, there came up among them another little horn, before whom there were three of the first horns plucked up by the roots: and, behold, in this horn were eyes like the eyes of man, and a mouth speaking great things. … And of the ten horns that were in his head, and of the other which came up, and before whom three fell; even of that horn that had eyes, and a mouth that spake very great things, whose look was more stout than his fellows. Daniel 7:8, 20.
Eu considerava os chifres, e eis que, entre eles, subiu outro chifre pequeno, diante do qual três dos primeiros chifres foram arrancados pelas raízes; e eis que neste chifre havia olhos como olhos de homem, e uma boca que falava grandes coisas. … E acerca dos dez chifres que estavam na sua cabeça, e do outro que subiu, e diante do qual caíram três; a saber, daquele chifre que tinha olhos, e uma boca que proferia coisas grandíssimas, cuja aparência era mais robusta do que a dos seus companheiros. Daniel 7:8, 20.
Just as Daniel chapter eight, verse nine, represents the three geographical areas of conquering that established pagan Rome on the throne, so too, the plucking up of the horns (representing the Heruli, Ostrogoths and Vandals) represented the three geographical areas of conquering that established papal Rome on the throne. Both those histories align with verses forty to forty-three of Daniel eleven, and the plucking up of the three horns aligns with the history of verses thirty and thirty-one.
Așa cum Daniel, capitolul opt, versetul nouă, reprezintă cele trei regiuni geografice de cucerire care au așezat Roma păgână pe tron, tot astfel smulgerea coarnelor (reprezentând herulii, ostrogoții și vandalii) a reprezentat cele trei regiuni geografice de cucerire care au așezat Roma papală pe tron. Ambele istorii se armonizează cu versetele patruzeci până la patruzeci și trei din Daniel unsprezece, iar smulgerea celor trei coarne se armonizează cu istoria versetelor treizeci și treizeci și unu.
“‘VERSE 8. I considered the horns, and, behold, there came up among them another little horn, before whom there were three of the first horns plucked up by the roots; and, behold, in this horn were eyes like the eyes of man, and a mouth speaking great things.’
„«VERSUL 8. Mă uitam cu luare-aminte la coarne și, iată, a ieșit dintre ele un alt corn mic, înaintea căruia trei dintre cele dintâi coarne au fost smulse din rădăcină; și, iată, în cornul acesta erau ochi ca ochii de om și o gură care rostea lucruri mari.»
“Daniel considered the horns. Indications of a strange movement appeared among them. A little horn (at first little, but afterward more stout than its fellows) thrust itself up among them. It was not content quietly to find a place of its own, and fill it; it must thrust aside some of the others, and usurp their places. Three kingdoms were plucked up before it. This little horn, as we shall have occasion to notice more fully hereafter, was the papacy. The three horns plucked up before it were the Heruli, the Ostrogoths, and the Vandals. And the reason why they were plucked up was because they were opposed to the teaching and claims of the papal hierarchy, and hence to the supremacy in the church of the bishop of Rome.
„Daniel a privit coarnele. Printre ele au apărut semnele unei mișcări neobișnuite. Un corn mic (la început mic, dar apoi mai puternic decât tovarășii săi) s-a ridicat printre ele. El nu s-a mulțumit să-și găsească în liniște un loc al său și să-l ocupe; trebuia să le dea la o parte pe unele dintre celelalte și să le uzurpe locurile. Trei împărății au fost smulse dinaintea lui. Acest corn mic, după cum vom avea prilejul să observăm mai pe deplin mai târziu, era papalitatea. Cele trei coarne smulse dinaintea lui au fost herulii, ostrogoții și vandalii. Iar motivul pentru care au fost smulse a fost acela că se opuneau învățăturii și pretențiilor ierarhiei papale și, prin urmare, supremației în biserică a episcopului Romei.”
“And ‘in this horn were eyes like the eyes of man, and a mouth speaking great things,’ the eyes, a fit emblem of the shrewdness, penetration, cunning, and foresight of the papal hierarchy; and the mouth speaking great things, a fit symbol of the arrogant claims of the bishops of Rome.” Uriah Smith, Daniel and the Revelation, 132–134.
„Și «în cornul acesta erau niște ochi ca ochii de om și o gură care rostea lucruri mari»; ochii sunt o emblemă potrivită a istețimii, pătrunderii, vicleniei și prevederii ierarhiei papale; iar gura care rostea lucruri mari este un simbol potrivit al pretențiilor arogante ale episcopilor Romei.” Uriah Smith, Daniel and the Revelation, 132–134.
It is Rome that establishes the vision of Bible prophecy, and especially the vision of Daniel chapter eleven. In that chapter much of the prophetic history that had been fulfilled before the Millerite movement was to be repeated in the last six verses of Daniel eleven. The conquering of three geographical obstacles that established both pagan and papal Rome upon the throne is represented in chapter eleven, and those two representations typify the time when modern Rome is again established upon the throne. It is Rome that establishes the vision, and Paul identifies that papal Rome is revealed in its time.
Roma este cea care stabilește viziunea profeției biblice, și în mod deosebit viziunea din Daniel, capitolul unsprezece. În acel capitol, o mare parte din istoria profetică ce se împlinise înainte de mișcarea millerită urma să fie repetată în ultimele șase versete din Daniel unsprezece. Cucerirea a trei obstacole geografice, care au așezat atât Roma păgână, cât și Roma papală pe tron, este reprezentată în capitolul unsprezece, iar aceste două reprezentări prefigurează timpul când Roma modernă este din nou așezată pe tron. Roma este cea care stabilește viziunea, iar Pavel arată că Roma papală este descoperită la vremea ei.
Let no man deceive you by any means: for that day shall not come, except there come a falling away first, and that man of sin be revealed, the son of perdition; Who opposeth and exalteth himself above all that is called God, or that is worshipped; so that he as God sitteth in the temple of God, showing himself that he is God. Remember ye not, that, when I was yet with you, I told you these things? And now ye know what withholdeth that he might be revealed in his time. 2 Thessalonians 2:3–6.
Să nu vă înșele nimeni în niciun chip; căci ziua aceea nu va veni înainte de a fi venit mai întâi lepădarea de credință și de a fi fost descoperit omul păcatului, fiul pierzării; care se împotrivește și se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau este obiect de închinare; așa încât se așază în templul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, arătându-se pe sine că este Dumnezeu. Nu vă aduceți aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Și acum știți ce-l oprește, pentru ca să fie descoperit la vremea lui. 2 Tesaloniceni 2:3–6.
The papacy took the throne as the fifth kingdom of Bible prophecy in the year 538, and many who consider verse six, would no doubt assume that Paul means that “the Papacy would be revealed in 538.” This may be correct, but it is at minimum a secondary truth of what Paul was identifying. Paul, like all prophets is speaking more about the last days, than his own time period. He was referring to how the papacy would be revealed prophetically, for as a prophet he was in agreement with all the other prophets. Line upon line, those who have not the vision perish, and those who have not the vision, have not the vision because they do not know what establishes the vision. Knowing that Rome establishes the vision is a life-or-death understanding. Paul, in agreement with the other prophets is identifying that what reveals papal Rome, who is the Rome of the last days is “his time.” The prophetic “time” associated with Rome, is what reveals what and who Rome is.
Papautatea a preluat tronul ca a cincea împărăție a profeției biblice în anul 538, iar mulți dintre cei care iau în considerare versetul șase ar presupune, fără îndoială, că Pavel înseamnă că „Papautatea avea să fie descoperită în 538”. Aceasta poate fi corect, dar este cel puțin un adevăr secundar al ceea ce identifica Pavel. Pavel, asemenea tuturor prorocilor, vorbește mai mult despre zilele de pe urmă decât despre propria sa perioadă de timp. El Se referea la modul în care papautatea avea să fie descoperită în mod profetic, căci, în calitate de proroc, el era în acord cu toți ceilalți proroci. Poruncă peste poruncă, cei care nu au vedenia pier, iar cei care nu au vedenia nu au vedenia pentru că nu știu ce întemeiază vedenia. A ști că Roma întemeiază vedenia este o înțelegere de viață și de moarte. Pavel, în acord cu ceilalți proroci, identifică faptul că ceea ce descoperă Roma papală, care este Roma zilelor de pe urmă, este „vremea lui”. „Vremea” profetică asociată cu Roma este ceea ce descoperă ce și cine este Roma.
We will continue this study in the next article.
Vom continua acest studiu în articolul următor.
“The apostle Paul, in his second letter to the Thessalonians, foretold the great apostasy which would result in the establishment of the papal power. He declared that the day of Christ should not come, ‘except there come a falling away first, and that man of sin be revealed, the son of perdition; who opposeth and exalteth himself above all that is called God, or that is worshiped; so that he as God sitteth in the temple of God, showing himself that he is God.’ And furthermore, the apostle warns his brethren that ‘the mystery of iniquity doth already work.’ 2 Thessalonians 2:3, 4, 7. Even at that early date he saw, creeping into the church, errors that would prepare the way for the development of the papacy.
Apostolul Pavel, în a doua sa epistolă către tesaloniceni, a prezis marea apostazie care avea să ducă la instaurarea puterii papale. El a declarat că ziua lui Hristos nu va veni „decât după ce va veni mai întâi lepădarea de credință și se va descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării; potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de tot ce este vrednic de închinare, așa încât se așază în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Și, mai mult, apostolul îi avertizează pe frații săi că „taina fărădelegii a și început să lucreze.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4, 7. Chiar de la acea dată timpurie, el vedea strecurându-se în biserică erori care aveau să pregătească calea pentru dezvoltarea papalității.
“Little by little, at first in stealth and silence, and then more openly as it increased in strength and gained control of the minds of men, ‘the mystery of iniquity’ carried forward its deceptive and blasphemous work. Almost imperceptibly the customs of heathenism found their way into the Christian church. The spirit of compromise and conformity was restrained for a time by the fierce persecutions which the church endured under paganism. But as persecution ceased, and Christianity entered the courts and palaces of kings, she laid aside the humble simplicity of Christ and His apostles for the pomp and pride of pagan priests and rulers; and in place of the requirements of God, she substituted human theories and traditions. The nominal conversion of Constantine, in the early part of the fourth century, caused great rejoicing; and the world, cloaked with a form of righteousness, walked into the church. Now the work of corruption rapidly progressed. Paganism, while appearing to be vanquished, became the conqueror. Her spirit controlled the church. Her doctrines, ceremonies, and superstitions were incorporated into the faith and worship of the professed followers of Christ.
„Puțin câte puțin, la început pe ascuns și în tăcere, iar apoi tot mai pe față, pe măsură ce creștea în putere și câștiga stăpânire asupra minților oamenilor, «taina fărădelegii» și-a dus înainte lucrarea ei înșelătoare și hulitoare. Aproape pe nesimțite, obiceiurile păgânismului și-au făcut loc în biserica creștină. Spiritul de compromis și de conformare a fost ținut în frâu pentru o vreme de persecuțiile aprige pe care biserica le-a îndurat sub păgânism. Dar, pe măsură ce persecuția a încetat și creștinismul a intrat în curțile și palatele regilor, ea a lepădat simplitatea smerită a lui Hristos și a apostolilor Săi, pentru fastul și mândria preoților și conducătorilor păgâni; iar în locul cerințelor lui Dumnezeu, a pus teorii și tradiții omenești. Convertirea doar de nume a lui Constantin, în prima parte a secolului al patrulea, a pricinuit o mare bucurie; iar lumea, acoperită cu o formă de neprihănire, a pășit în biserică. Acum, lucrarea de corupere a înaintat cu repeziciune. Păgânismul, deși părea învins, a devenit biruitorul. Spiritul lui stăpânea biserica. Doctrinele, ceremoniile și superstițiile lui au fost încorporate în credința și închinarea pretinșilor urmași ai lui Hristos.”
“This compromise between paganism and Christianity resulted in the development of ‘the man of sin’ foretold in prophecy as opposing and exalting himself above God. That gigantic system of false religion is a masterpiece of Satan’s power—a monument of his efforts to seat himself upon the throne to rule the earth according to his will.” The Great Controversy, 49, 50.
„Acest compromis dintre păgânism și creștinism a avut ca rezultat dezvoltarea «omului fărădelegii», prevestit în profeție ca împotrivindu-se și înălțându-se pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel gigantic sistem de religie falsă este o capodoperă a puterii lui Satana — un monument al eforturilor sale de a se așeza pe tron pentru a conduce pământul după voia sa.” Tragedia veacurilor, 49, 50.