The Book of Daniel - Number Forty-Two

Ioan Botezătorul a fost un profet verigă de legătură.

Isus a fost, de asemenea, un profet-verigă de legătură.

Lucrarea profetică a lui Ioan Botezătorul a inclus conectarea dispensațiunii sanctuarului pământesc la sanctuarul ceresc. Primele cuvinte pe care Ioan le-a rostit când L-a văzut pentru întâia dată pe Isus au fost:

Dar chiar dacă Ioan trebuia să identifice trecerea de la Israelul antic la Israelul spiritual, înțelegerea sa cu privire la această trecere era limitată.

Apostolul Pavel a fost, de asemenea, un profet de legătură care trebuia să identifice aplicațiile profetice ale trecerii de la literal la spiritual. El a înțeles că Ierusalimul literal nu mai era Ierusalimul profeției, căci atunci trecuse la Ierusalimul ceresc.

În capitolul doi din 2 Tesaloniceni, pe care l-am analizat, Pavel a arătat că Roma păgână literală era puterea care a împiedicat Roma papală spirituală să se înalțe la tron până în anul 538. În acest capitol, el arată că „omul fărădelegii”, care șade în templul lui Dumnezeu, era același „împărat” pe care Daniel l-a identificat în capitolul unsprezece, versetul treizeci și șase. Dovada că „împăratul de la miazănoapte” din ultimele șase versete ale lui Daniel unsprezece este papalitatea a devenit cheia pentru a stabili cadrul adevărului folosit de Future for America începând cu sporirea cunoștinței din 1989.

În același capitol, Pavel a identificat lucrarea Romei păgâne de a împiedica ridicarea papalității, până la vremea când Roma păgână avea să fie înlăturată, și astfel a arătat că „necurmata” din cartea lui Daniel era Roma păgână. Acest adevăr a devenit însăși cheia pentru a stabili cadrul adevărului care a produs creșterea cunoștinței în 1798.

În istoria lui William Miller, solia a fost proclamată atunci când urma să aibă loc o tranziție de la mișcarea filadelfiană la mișcarea laodiceană. În istoria Future for America, tranziția de la o mișcare laodiceană la mișcarea filadelfiană are loc acum.

Adevărul pe care Pavel l-a prezentat în 2 Tesaloniceni, prin care a identificat trecerea de la Roma păgână literală la Roma papală spirituală, a devenit cadrul înțelegerii profetice a lui Miller. Atât Ioan Botezătorul, cât și Pavel au fost ridicați pentru a explica trecerea de la literal la spiritual. William Miller a fost prefigurat de Ioan Botezătorul, iar în lucrarea sa era esențial să recunoască relația și tranziția dintre Roma păgână și Roma papală, tranziția pe care Ioan a fost ridicat să o identifice.

Em khân Daniel có năm chỗ nhắc đến “sự hằng ngày”, và những chỗ ấy luôn luôn đi trước một biểu tượng về quyền lực giáo hoàng. Trong bối cảnh của sự chuyển tiếp tiên tri mà chúng ta đang xét đến, cả năm chỗ tham chiếu ấy đều bao hàm sự chuyển tiếp từ La Mã theo nghĩa đen sang La Mã thuộc linh. “Sự hằng ngày” trong sách Daniel là một trong những lẽ thật được trình bày trên hai bảng của Ha-ba-cúc, và vì vậy là một lẽ thật nền tảng cần phải được bênh vực; một lẽ thật mà cuối cùng sẽ bị che lấp bởi những châu báu và đồng tiền giả mạo, giả tạo. Không phải ngẫu nhiên mà mọi lẽ thật được trình bày trên hai biểu đồ thánh ấy đều có sự chứng thực trực tiếp, được soi dẫn, trong các trước tác của Ellen White. Khước từ bất kỳ lẽ thật nền tảng nào (bao gồm cả “sự hằng ngày”), tức là đồng thời khước từ thẩm quyền của Thánh Linh Tiên Tri.

Aceia „care au vestit strigătul ceasului judecății” au înțeles „necurmata” ca un simbol al păgânismului și/sau al Romei păgâne. Înțelegerea lor includea și faptul că au recunoscut că termenul „jertfă” nu aparținea pasajului din Daniel, unde fusese adăugat de traducătorii (prin înțelepciune omenească) ai Bibliei King James. Înțelegerea pionierilor mai cuprindea și faptul că „necurmata” era prezentată întotdeauna în legătură cu unul dintre cele două simboluri ale puterii papale și că păgânismul („necurmata”) preceda întotdeauna simbolul papal. Ele erau întotdeauna identificate în succesiunea în care au intrat în istoria profetică. Cărțile Daniel și Apocalipsa nu se abat niciodată de la succesiunea istorică în care păgânismul precedă papalismul, iar atunci când cartea Apocalipsa introduce a treia putere pustiitoare, a prorocului mincinos, această succesiune este întotdeauna păstrată.

Fără învățătura lui Pavel că lucrurile literale ale profeției au trecut la cele spirituale în perioada crucii, se produce o dilemă în legătură cu prezicerea lui Hristos despre distrugerea Ierusalimului, consemnată în toate Evangheliile, cu excepția celei după Ioan. Cele două simboluri ale papalității legate de „necurmata” în cartea lui Daniel sunt urâciunea pustiirii și nelegiuirea pustiirii. Aceste două simboluri reprezintă semnul fiarei (urâciunea) și chipul fiarei (nelegiuirea).

Fărădelegea care permite papalității să-i ucidă pe aceia pe care îi socotește eretici este unirea dintre biserică și stat, cu biserica deținând controlul asupra acestei relații. Astfel, Daniel reprezintă unirea dintre biserică și stat, care este chipul fiarei papale, drept fărădelegea pustiirii. Biblia identifică idolatria ca fiind o urâciune, iar întreaga idolatrie a puterii papale este reprezentată prin sabatul ei idolatru, pe care Ioan îl numește semnul fiarei, iar Daniel îl numește urâciunea care aduce pustiirea.

Vom trata aceste versete mai detaliat într-un alt articol, însă în versetul unsprezece, puterea care s-a mărit împotriva lui Hristos a fost Roma păgână, atunci când au încercat să-L omoare la nașterea Sa și apoi, în cele din urmă, au făcut-o la cruce. Versetul afirmă că „de către el” (Roma păgână), „curmată a fost jertfa necurmată”. Cuvântul ebraic tradus prin „curmată” este „rum” și înseamnă „a înălța și a preamări”. Roma păgână avea să înalțe și să preamărească religia păgânismului și tocmai acest lucru l-a făcut în istorie. De aceea este numită „Roma păgână”.

Următorul verset arată că Romei papale i-a fost dată o „oştire” (putere militară), care era împotriva „jertfei necurmate” (păgânismului) sau urma să o biruiască. Şi acesta este un fapt al istoriei, căci puterea militară a fost folosită de papalitate (deşi ea nu are niciodată o armată proprie) pentru a înlătura piedica pusă în calea ridicării ei la putere. Acea putere provenea de la Roma păgână. Puterea militară pe care a folosit-o i-a fost dată prin „fărădelege”, căci fărădelegea care i-a îngăduit să stăpânească asupra oştirilor împăraţilor care au aşezat-o pe tron în anul 538 a fost fărădelegea unirii bisericii cu statul. Mai întâi, Roma păgână este avută în vedere în versetul unsprezece, aducându-i la cunoştinţă cercetătorului că Roma păgână se va ridica împotriva lui Hristos şi că va înălţa religia păgânismului.

Versetul următor descrie fărădelegea combinației dintre biserică și stat, care a îngăduit papalității să biruiască și să înlăture piedica pe care Roma păgână o exercitase împotriva ei. Istoria susține aplicarea ambelor versete. „Necurmata” reprezintă fie Roma păgână, puterea care stătea împotriva lui Hristos, fie religia păgânismului care era înălțată de Roma păgână. Simbolul „necurmatei” este apoi urmat de papalitate, întrucât identifică fărădelegea bisericii unite cu statul, care este tocmai ceea ce împuternicește papalitatea cu o oaste spre a-și face lucrarea murdară. A treia folosire de către Daniel a expresiei „necurmata” este întrebarea care produce răspunsul ce constituie stâlpul central al adventismului.

În acest verset, se pune întrebarea cât timp va dura vedenia, cerându-se astfel un răspuns care să indice o durată, și nu un moment în timp. Întrebarea nu este la ce dată se va împlini vedenia, ci care este durata vedeniei. Versetul nu întreabă „Când?”, ci întreabă „Cât timp?” Vedenia se referă la puterile pustiitoare ale păgânismului, reprezentate ca „necurmata”, și la papalitate, așa cum este reprezentată de nelegiuirea papalității, săvârșită atunci când ea curvește cu împărații pământului. Aceste două puteri pustiitoare, păgânismul urmat de papalitate, aveau să calce în picioare sanctuarul și oștirea pentru o perioadă de „șapte vremi”.

Este important să recunoaștem că călcarea în picioare a sanctuarului literal, care a început în vremea Babilonului și a continuat până la distrugerea Ierusalimului de către Roma păgână în anul 70 d.Hr., a fost săvârșită de puteri păgâne de la începutul acestei istorii până la sfârșit. Astfel, păgânismul literal, la plural, a călcat în picioare sanctuarul literal și oștirea literală (poporul lui Dumnezeu). Dar Roma spirituală a călcat în picioare Ierusalimul spiritual și Israelul spiritual.

Ioan Botezătorul a fost un profet de legătură care a identificat schimbarea de dispensație de la sanctuarul pământesc la cel ceresc, fără a cunoaște deplinătatea lucrării sale. Pavel a fost un profet de legătură care a identificat schimbarea de dispensație de la Israelul literal (oastea) la Israelul spiritual. Ierusalimul care a fost călcat în picioare timp de patruzeci și două de luni a fost Ierusalimul spiritual.

Pavel a arătat că, la trecerea care a avut loc în istoria crucii, Ierusalimul spiritual, care „este de sus”, a devenit cetatea pe care Dumnezeu a ales-o ca să-Și pună Numele, iar Ierusalimul literal a încetat să mai fie Ierusalimul profeției biblice.

Această adevăr este esențial de înțeles în mod corect, iar aplicarea falsă a Ierusalimului literal ca simbol al profeției biblice face parte din înșelăciunea creată de iezuiți pentru a submina adevărul că papa de la Roma este antihristul. Acea învățătură falsă produce, în sânul protestantismului apostat, o credință care îi face să privească în mod greșit spre națiunea evreiască modernă a lui Israel ca spre un simbol al profeției. Ierusalimul literal a încetat să mai fie Ierusalimul lui Dumnezeu în vremea crucii.

Importanța distincției dintre Ierusalimul literal și Ierusalimul spiritual va fi abordată pe măsură ce vom examina profeția lui Hristos despre sfârșitul lumii. A patra oară când Daniel identifică „jertfa necurmată” se află în capitolul unsprezece.

Acest verset identifică lucrarea Romei păgâne în a așeza papalitatea pe tronul pământului în anul 538. „Brațele” reprezintă puterea militară a Romei păgâne, care s-a ridicat în apărarea papalității, începând cu Clovis, regele francilor, în anul 496. Diferiți regi europeni au lucrat pentru așezarea papalității după Clovis, însă versetul identifică patru lucruri pe care regii europeni (brațele) le-au făcut pentru papalitate, după ce au călcat legea prin formarea unei alianțe între biserică și stat cu desfrânata din Tir.

Odată ce au susținut papalitatea, ei au „pângărit” sau au distrus cetatea Romei, care era simbolul tăriei atât al Romei păgâne, cât și al Romei papale. Pângărirea din verset a fost împlinită în mod repetat de-a lungul anilor, pe măsură ce cetatea Romei a fost supusă unor atacuri militare necontenite. Acei regi europeni (brațele) aveau, de asemenea, să „înlăture necurmatul”. Cuvântul ebraic tradus prin „a înlătura” în acest verset nu este „rum”, așa cum era în capitolul opt. În acest verset, cuvântul tradus prin „a înlătura” este „sur”, și înseamnă a îndepărta. Brațele regilor europeni aveau să înlăture rezistența păgână față de ridicarea papalității în anul 508. Apoi, în anul 538, acele brațe aveau să așeze papalitatea pe tronul pământului. Apoi, la Conciliul de la Orléans, chiar în acel an, papalitatea a instituit o lege duminicală.

Duminica, ca zi de închinare, este ceea ce sora White numește sabatul „idolatru”, iar idolatria este definiția biblică desăvârșită a cuvântului „urâciune”. În anul 538, brațele Romei păgâne au așezat urâciunea pustiirii.

Profeția și istoria susțin aplicarea pe care tocmai am identificat-o pentru versetul treizeci și unu. Când spunem că profeția susține această aplicare, ne referim la faptul că există și alte profeții care tratează aceleași realități, fără a le aduce în discuție în acest moment. A cincea și ultima dată când Daniel folosește expresia „zilnicul” se găsește în capitolul doisprezece.

Profeția și istoria susțin că, în anul 508, rezistența față de ascensiunea papalității s-a încheiat în esență, când ultimul dintre cele trei obstacole geografice (goții) a fost smuls din rădăcină, așa cum identifică Daniel capitolul șapte.

Cele trei coarne care sunt îndepărtate sunt ilustrate pe cele două tabele sacre, iar când a treia dintre acele trei piedici geografice a fost alungată din cetatea Romei, în anul 508, împotrivirea față de ridicarea puterii papale a fost înlăturată. Așezarea la care se face referire în versetul unsprezece reprezintă cei treizeci de ani dintre 508 și 538. Ea identifică treizeci de ani în care pregătirea pentru instaurarea omului fărădelegii în templul lui Dumnezeu a fost dusă la îndeplinire.

Cuvântul tradus prin „înlăturat” este și „sur”, care înseamnă a îndepărta, iar în 508, împotrivirea față de ridicarea papalității a fost îndepărtată (înlăturată). De la acea dată, o mie două sute nouăzeci de ani vă duc la 1798 și la rana de moarte a papalității. O mie trei sute treizeci și cinci de zile vă duc la prima dezamăgire și la începutul timpului de întârziere chiar la sfârșitul anului 1843. Versetul făgăduiește o binecuvântare celor care „ajung” la 1843. Cuvântul „ajunge” înseamnă a atinge. Prima zi a anului 1844 marchează prima dezamăgire, dar ultima zi a anului 1843 atinge primul moment al anului 1844. Ultima zi a unui an atinge prima zi a anului următor. Binecuvântarea asociată cu acea dată este susținută de istorie și profeție.

Vom continua în articolul următor examinarea semnificației expresiei „jertfa necurmată” ca adevăr fundamental.