The Book of Daniel - Number Forty-Four

Adevărurile fundamentale ale lui William Miller au fost acoperite de-a lungul celor patru generații ale adventismului. Restaurarea acestor adevăruri fundamentale este prezentată în al doilea său vis și este identificată în mod repetat în Biblie și în Spiritul Profeției ca fiind lucrarea pe care poporul lui Dumnezeu din zilele de pe urmă trebuie să o împlinească. Visul lui Miller arată că, atunci când omul cu peria de praf restaurează bijuteriile, ele vor străluci de zece ori mai puternic decât soarele.

Cadrul lui Miller se întemeia pe recunoașterea celor două puteri pustiitoare, păgânismul urmat de papalitate, iar mărturia apostolului Pavel din capitolul al doilea al Epistolei către Tesaloniceni i-a oferit lui Miller punctul de sprijin pentru acest cadru. Acolo, Pavel arată că Roma păgână împiedicase papalitatea să se ridice la putere, până când Roma păgână a fost înlăturată. În 2 Tesaloniceni, Pavel a oferit, de asemenea, punctul de sprijin pentru cadrul „Future for America”, atunci când a identificat că „omul fărădelegii” din acel capitol era reprezentat, de asemenea, ca împăratul care se va înălța pe sine însuși, în Daniel, capitolul unsprezece, versetul treizeci și șase.

Er esențial să se vadă că sporirea cunoștinței în mișcarea atât a primului, cât și a celui de-al treilea înger a fost legată în mod direct de mărturia lui Pavel din capitolul al doilea al epistolei către Tesaloniceni. La vremea sfârșitului, în 1798, și de asemenea în 1989, cartea lui Daniel a fost desigilată, inițiind astfel un proces de încercare în trei pași. Procesul de încercare produce întotdeauna două clase de închinători în istoria în care cartea lui Daniel este desigilată. Este esențial să se vadă scrierile lui Pavel în legătură cu sporirea cunoștinței la vremea sfârșitului, căci chiar în acel capitol Pavel avertizează că aceia care nu primesc „dragostea adevărului” vor primi de la Dumnezeu o lucrare de rătăcire. Lucrarea de rătăcire este ceea ce vine asupra celor răi în Daniel capitolul doisprezece, care resping sporirea cunoștinței. În ambele istorii, lucrarea de rătăcire se referă în modul cel mai direct la adventism.

Adventismul a fost „cetatea credincioasă” atunci când a proclamat Strigătul de la Miezul Nopții în 1844. Până în 1863, a început procesul de respingere a „temeliilor” care fuseseră stabilite prin lucrarea lui William Miller. Când au început să dea la o parte adevărurile fundamentale, acoperindu-le astfel cu giuvaeruri și monede contrafăcute, ei zideau o nouă temelie. Cei care au început, au dus la îndeplinire și continuă această lucrare sunt reprezentați în scrierile Spiritului Profetic drept „aceia care au avut mare lumină”.

“marele lumini” pe care au avut-o cândva era reprezentată în visul lui Miller prin nestematele din casetă, pe care Miller le-a așezat pe o masă în centrul camerei sale, și care străluceau mai puternic decât „soarele”. În pasajul tocmai citat, sora White îi identifică pe „aceia care au avut mare lumină”, dar care „și-au ales propriile căi”.

Au ales o cale nouă în 1863. Ea spune că este „o amăgire fascinantă, care pune stăpânire pe minți atunci când oameni care au cunoscut odinioară adevărul iau forma evlaviei drept spiritul și puterea ei; când își închipuie că sunt bogați, îmbogățiți și nu duc lipsă de nimic, în timp ce în realitate duc lipsă de toate.”

Ea identifică starea Laodiceei, despre care ea și soțul ei au identificat că a avut loc în 1856. Ei au fost apoi puși la probă timp de șapte ani, dar au căzut la probă în 1863 și au început să ridice temelia falsă care aduce lucrarea de rătăcire puternică din mesajul de avertizare al lui Pavel din Tesaloniceni. Avertizarea lui Pavel din Tesaloniceni este o ancoră atât pentru mișcarea de la începutul, cât și de la sfârșitul adventismului și se aliniază desăvârșit cu visul lui Miller, care se referă atât la începutul, cât și la sfârșitul adventismului. Visul său arată că, atunci când lucrarea de restaurare a nestematelor originale ale adevărului este împlinită, acele adevăruri vor străluci de zece ori mai puternic decât atunci când au strălucit pentru prima dată la Strigătul de la Miezul Nopții, la începutul adventismului. Cum se face că înțelegerea lui Miller strălucește acum mai puternic decât atunci când a recunoscut pentru prima dată adevărul?

Există mai multe adevăruri reprezentate pe cele două hărți sacre din Habacuc, capitolul doi. Aceste adevăruri au fost reprezentate în visul lui Miller ca nestemate care aveau să fie, în cele din urmă, restaurate în zilele de pe urmă, chiar înainte de Strigătul de la Miezul Nopții. Nestematele contrafăcute care sunt scoase pe fereastră în visul lui Miller reprezintă atât doctrinele false care au fost introduse în Adventism pentru a crea o temelie falsă și, de asemenea, pentru a ascunde adevărata temelie; dar ele îi reprezintă și pe aceia care refuză să dea drumul doctrinelor false ce alcătuiesc temelia falsă. „Necurmata” a fost ancora cadrului de adevăr al lui William Miller, care a stabilit temelia originală, iar în zilele de pe urmă „necurmata” simbolizează nu numai păgânismul, așa cum a identificat corect Miller, ci este și simbolul răzvrătirii care a produs temelia falsă.

Biblia, Duhul Profeției și istoria mărturisesc cu toatele că strigătul ceasului judecății din perioada 1798–1844 a fost proclamarea soliei descoperite și prezentate de William Miller. Acesta este motivul pentru care mișcarea este numită mișcarea millerită. În mod logic, a respinge acea mișcare înseamnă a respinge lumina care a fost adusă în 1798, pe care Daniel a identificat-o ca o creștere a cunoștinței.

Isaia vorbește despre bețivii lui Efraim și îi identifică pe acești bețivi drept oamenii batjocoritori care cârmuiesc poporul din Ierusalim. Isaia arată că ei nu sunt beți de vin literal, ci sunt beți de vin spiritual. Vinul spiritual în Biblie este fie doctrină adevărată, fie doctrină falsă, în funcție de context. Bețivii lui Efraim sunt beți de doctrină falsă, care este vinul Babilonului, așa cum este reprezentat de curva din Tir în capitolul șaptesprezece din Apocalipsa și de Belșațar în ultima lui noapte de petrecere.

Isaia a identificat efectele beției spirituale care vine peste batjocoritorii ce cârmuiesc poporul Ierusalimului.

Soră White citează aceste versete și apoi adaugă:

എല്ലാ പ്രവാചകന്മാരും, യെശയ്യാവിനെയും സഹോദരി വൈറ്റിനെയും ഉൾപ്പെടെ, അന്ത്യകാലത്തെ തിരിച്ചറിയിച്ചുകൊണ്ടിരിക്കുന്നു. ഈ ദിവസങ്ങളിൽ അഡ്വെന്റിസത്തിന്റെ നേതാക്കൾ “വശീകരിക്കുന്ന ആത്മാക്കളെയും ഭൂതോപദേശങ്ങളെയും ശ്രവിച്ചുകൊണ്ട്, വ്യക്തമായി സാത്താന്റെ പക്ഷത്താണ്.” സഹോദരി വൈറ്റ് ഇപ്രകാരം പറയുമ്പോൾ ഒരു പ്രവചനം മുന്നോട്ടുവെക്കുന്നു: “ഈ ആത്മവാദപരമായ വഞ്ചനകൾ യഥാർത്ഥത്തിൽ അവ എന്താണോ അതായി—ദുഷ്ടാത്മാക്കളുടെ രഹസ്യപ്രവർത്തനങ്ങളായി—വെളിപ്പെടുമ്പോൾ, അവയിൽ പങ്കെടുത്തവർ ബുദ്ധി നഷ്ടപ്പെട്ട മനുഷ്യരെപ്പോലെ ആകും.” അവരുടെ മദ്യലഹരി “ദുഷ്ടാത്മാക്കളുടെ രഹസ്യപ്രവർത്തനങ്ങൾ” ആണെന്ന് വെളിപ്പെടുന്ന അന്ത്യകാലചരിത്രത്തിലെ ആ ഘട്ടത്തിൽ, അഡ്വെന്റിസത്തിന്റെ നേതൃത്വം ബുദ്ധി നഷ്ടപ്പെട്ട മനുഷ്യരെപ്പോലെ ആകും.

Există o desigilare a lucrării oamenilor batjocoritori care stăpânesc poporul din Ierusalim în zilele de pe urmă. Acea desigilare a fost ilustrată în visul lui Miller, când Miller s-a rugat și apoi s-a deschis o ușă. Ea are loc chiar înainte ca el să-și închidă ochii pentru o clipă, identificând însuși sfârșitul procesului de sigilare a celor o sută patruzeci și patru de mii. Deschiderea unei uși indică o schimbare de dispensațiuni, iar în acel punct mișcarea laodiceană a celui de-al treilea înger trece în mișcarea filadelfiană a celui de-al treilea înger.

En el pasaje de Isaías, hay un resumen de la mala obra de los ebrios de Efraín, quienes son los hombres que «debieran haber permanecido como guardianes fieles». El resumen se expresa así: «Ciertamente vuestro trastocar las cosas será estimado como barro de alfarero; porque ¿dirá la obra de aquel que la hizo: No me hizo? ¿o dirá la cosa formada de aquel que la formó: No tenía entendimiento?»

Identificarea de către Miller a expresiei „jertfa necurmată”, fie ca religie a păgânismului, fie ca Roma păgână, este în cele din urmă un simbol al lui Satana, căci atât Satana, cât și Roma păgână sunt reprezentate prin balaur.

Referitor la bărbații care conduc Ierusalimul în zilele de pe urmă, sora White afirmă: „Unii se lasă pătrunși de întunericul care predomină și pun adevărul deoparte pentru eroare. A sosit ziua arătată de profeție. Isus Hristos nu este înțeles. Isus Hristos este pentru ei o fabulă.” În 1901, un conducător al adventismului din Germania a început să introducă falsa concepție a protestantismului apostat despre „necurmatul” din cartea lui Daniel. Acea concepție identifică faptul că „necurmatul” reprezintă lucrarea lui Hristos în sanctuar sau o anumită variație a acestei idei. Spun o anumită variație, pentru că de-a lungul istoriei care a urmat după 1901 au existat accente diferite puse asupra acestei falsități, dar acele concepții false manifestă întotdeauna concluzia că „necurmatul” reprezintă un anumit tip al lucrării lui Hristos.

A bijuteria care era doctrina „necurmatului”, pe care Miller a identificat-o ca simbol satanic, în adventismul zilelor din urmă este un simbol al lui Hristos. Când a fost introdusă în 1901, foarte puțini au acceptat concepția că „necurmatul” era un simbol al lui Hristos, și nu un simbol al Satanei, dar până în anii 1930, bijuteria doctrinei „necurmatului”, pe care Miller o scosese din filonul adevărului aflat în 2 Tesaloniceni, capitolul doi, a fost respinsă, așa cum fuseseră respinși în 1863 și „cei șapte timpi” din Levitic douăzeci și șase. Undeva în istoria dintre 1863 și anii 1930, adventismul își schimbase conducătorii, fără să-și dea seama.

Oamenii batjocoritori care stăpânesc peste poporul Ierusalimului, care sunt oameni „în poziții de încredere”, vor „numi păcatul neprihănire și neprihănirea păcat”, și „Negreșit, răsturnarea voastră a lucrurilor va fi socotită ca lutul olarului; căci oare lucrarea va zice despre cel ce a făcut-o: Nu m-a făcut? Sau oare lucrul întocmit va zice despre cel ce l-a întocmit: El n-a avut pricepere?” În răzvrătirea progresivă de-a lungul celor patru generații ale adventismului, cei care sunt în poziții de încredere își schimbă conducătorii și nu știu aceasta. Ei nu o știu, căci au respins în mod progresiv și constant dovezile greșelilor lor. În acea răzvrătire progresivă, „înțelepciunea înțelepților lor va pieri, și priceperea oamenilor lor chibzuiți se va ascunde.”

Ei vor răsturna toate lucrurile și vor numi păcatul neprihănire, iar neprihănirea păcat. Simbolul acestei răzvrătiri este doctrina „jertfei necurmate”, care pentru Miller era un simbol satanic, și pe care adventismul de astăzi o identifică drept un simbol al lui Hristos. Ceea ce odinioară era ancora care a stabilit cadrul aplicațiilor profetice ale lui William Miller a devenit acum un simbol al beției oamenilor batjocoritori care stăpânesc peste poporul Ierusalimului. Simbolismul asociat cu „jertfa necurmată”, în cartea lui Daniel, strălucea luminos ca soarele atunci când a fost recunoscut în cufărul lui Miller la începutul adventismului, dar în zilele de pe urmă acel adevăr strălucește de zece ori mai puternic, căci numărul zece este un simbol al unei încercări, iar pentru Israelul antic a zecea încercare a fost încercarea finală.

Fariseii moderni au „atribuit” „lucrările lui Hristos” „agențiilor satanice”, identificând păgânismul drept „puterea sfântă a lui Dumnezeu”.

Vom continua, în articolul următor, analiza sporirii cunoștinței, care a fost descoperită în mișcarea primului înger.