The Book of Daniel - Number Forty-Five

„Continuu” din cartea lui Daniel a fost recunoscut de William Miller ca un simbol al Romei păgâne sau al păgânismului, dar în zilele din urmă el este simbolul respingerii adevărurilor fundamentale ale lui William Miller. El reprezintă sfârșitul unei răzvrătiri care a început în 1863, prin respingerea înțelegerii lui Miller cu privire la „cele șapte vremi” ale lui Moise din Leviticul douăzeci și șase. Când adventismul a respins identificarea corectă a „continuu-lui” ca păgânism, a transformat simbolul lui Satana într-un simbol al lui Hristos. Isaia arată că această lucrare însemna răsturnarea lucrurilor cu susul în jos. Respingerea „continuu-lui” a fost instaurată în anii 1930 (a treia generație a adventismului), dar ea fusese o controversă încă din 1901 (a doua generație a adventismului). Ca și în cazul Israelului antic, o respingere progresivă a adevărului a condus la acceptarea unei erori care conținea elementele păcatului de neiertat.

Păcatul de neiertat pentru iudeii cârcotași a fost reprezentat atunci când au identificat lucrările pe care le făcuse Hristos drept lucrări ale lui Satana. Israelul din vechime este simbolul principal al Israelului modern, iar Israelul modern a făcut tocmai acest lucru, numai în sens invers. Ei au luat lucrările lui Satana (păgânismul) și au atribuit acele lucrări lui Hristos. Răzvrătirea Israelului din vechime include alegerea lui Satana ca împărat al lor.

Pilate era reprezentantul Romei păgâne, iar sora White arată că balaurul care a fost aruncat afară din cer în capitolul doisprezece din Apocalipsa este Satana, însă, într-un sens secundar, balaurul este și Roma păgână. Balaurul este, așadar, simbolizat prin „jertfa necurmată”. Sfârșitul răzvrătirii vechiului Israel, când au proclamat în mod public: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezar”, a reprezentat declarația lor publică că erau supușii împăratului lor, iar împăratul lor era Satana. Acea răzvrătire împotriva lui Dumnezeu ca Împărat a început în zilele profetului Samuel, când L-au lepădat pe Dumnezeu ca Împărat al lor și au cerut să li se dea un împărat omenesc, ca să fie ca celelalte neamuri.

Izraeli i lashtë kurrë nuk e kuptoi se kishte hedhur poshtë Perëndinë, ose se dëshira e tij për një mbret tokësor do të përparonte deri në atë pikë sa ta kryqëzonte Mesian dhe ta zgjidhte Satanin si mbretin e vet. Kryengritja e tyre ishte e fshehur para syve të tyre nga vetë idetë e tyre të vetëdrejtësisë, sipas të cilave, megjithëse e kishin hedhur poshtë Perëndinë, ata ende ishin populli i zgjedhur; sepse, në fund të fundit, arsyetonin ata, Perëndia ende mbante një shërbesë të shenjtë profetike, edhe pas Samuelit.

Ei au interpretat greșit slujirea profetică a prorocilor, crezând că prezența prorocilor lui Dumnezeu dovedea că ei erau poporul ales al lui Dumnezeu. Ei nu au văzut că erau departe de Dumnezeu și că prorocii căutau să-i conducă înapoi la Dumnezeu, căci au interpretat lucrarea prorocilor ca dovadă a călăuzirii lui Dumnezeu. Aceasta în pofida faptului că au continuat să respingă toate mesajele prorocilor care le-au fost trimiși. Aceeași înșelăciune a venit asupra adventismului în 1863.

അഡ്വെന്റിസം വില്യം മില്ലറിന്റെ ശുശ്രൂഷയിലൂടെ ഒന്നിച്ചുകൂടിയ പ്രസ്ഥാനത്തെ നിരസിച്ചു; എലീയാവായിരുന്ന (വില്യം മില്ലർ) മുഖാന്തരം അറിയിക്കപ്പെട്ട “ഏഴ് കാലങ്ങൾ” എന്ന മോശെയുടെ സന്ദേശത്തെ അവർ നിരസിച്ച അതേ വർഷം തന്നെ, നിയമപരമായി രജിസ്റ്റർ ചെയ്ത ഒരു സഭയായി മാറുവാൻ അവർ തിരഞ്ഞെടുത്തു. അതേ വർഷം തന്നെയാണ് അവർ വായിക്കാനാകാത്തതും, ഹബക്കൂക്ക് 2:3 അനുസരിച്ച് ഇനി “സംസാരിക്കാനാകാത്തതുമായ” ഒരു കള്ള പ്രവാചക ചാർട്ട് സൃഷ്ടിച്ചത്; കാരണം അതിനെ വിശദീകരിക്കാൻ ഒരു കൈപ്പത്രം ആവശ്യമായി വന്നു. ഹബക്കൂക്കിന്റെ ചാർട്ടുകൾ നിലനിന്നിരുന്നതുപോലെ തന്നേ വായിക്കാനാകുമായിരുന്നു; അതിനാൽ അവയ്ക്ക് “സംസാരിക്കാനാകുമായിരുന്നു.”

Adventismul a refuzat să împlinească orice cercetare de sine cu privire la alegerea pe care a făcut-o în 1863, căci, la urma urmei, o aveau în mijlocul lor pe profetesă, dovedind că ei erau poporul rămășiței identificat în cartea Apocalipsei, care avea Spiritul Profeției. Ei au manifestat același duh și aceeași atitudine ca Israelul din vechime, iar răzvrătirea care a început odată cu respingerea primei nestemate care a fost descoperită de Miller a dus, în cele din urmă, și la respingerea identificării de către Miller a nestematei „necurmatei” de asemenea.

Israelul modern a respins înțelegerea lui Miller cu privire la „necurmata”, simbol al Romei păgâne, care, la rândul ei, este un simbol al lui Satana, și a susținut că „necurmata” este un simbol al lui Hristos. Cu alte cuvinte, Israelul modern a ales să accepte un simbol satanic ca simbol al lui Hristos. Așa cum Israelul antic a proclamat că nu avea alt împărat decât pe Cezar, un reprezentant al Romei păgâne, care este un simbol al lui Satana.

În ceea ce privește aplicarea profetică, acea alegere a impus ca Israelul modern să fie nevoit să redefinească capitolele șapte, opt și nouă din Daniel, tocmai capitolele care sunt reprezentate de râul Ulai și care au constituit sporirea cunoștinței în istoria millerită. Ei aveau să fie siliți să schimbe acele capitole, căci capitolul opt face referire directă la „jertfa necurmată” de trei ori.

Fi constrînși de istoria în care a fost descoperită vedenia râului Ulai, milleriții nu puteau vedea niciun alt regat pământesc înainte ca Hristos să Se întoarcă și să-Și întemeieze împărăția Sa veșnică, așa cum este reprezentată în capitolul doi din Daniel. Prin urmare, ei au tratat al patrulea regat, Roma, ca fiind un singur regat cu două aspecte. Aceste două aspecte erau reprezentate în mod direct în capitolele șapte și opt din Daniel. Daniel arată că vedenia pe care a primit-o în capitolul opt trebuia să fie înțeleasă în legătură cu vedenia din capitolul șapte.

Viziunea „care i s-a arătat” lui Daniel „la început” a fost viziunea din capitolul șapte.

Cele două viziuni reprezintă două aspecte ale împărățiilor profeției biblice care fuseseră mai întâi înfățișate în capitolul doi din Daniel. Cele patru împărății — Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma — au fost reluate în capitolul șapte și apoi din nou în capitolul opt, dar cu o deosebire între elementele politice ale celor patru împărății și elementele religioase ale celor patru împărății. În Daniel șapte, împărățiile sunt reprezentate prin fiare de pradă, dar în capitolul opt aceleași împărății sunt prezentate prin animale ale sanctuarului. Daniel dorea să înțeleagă viziunea din capitolul șapte, iar Gabriel a venit la el ca să i-o explice.

Daniel a fost informat că cele patru fiare erau patru împărății pământești care aveau să existe până când avea să fie întemeiată împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, în acord cu capitolul doi din Daniel. Aveau să fie patru împărății pământești care precedau venirea împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu, așa cum era reprezentată de piatra desprinsă din munte, care a umplut întregul pământ în capitolul doi.

Sora White a dus înțelegerea millerită a acelor patru împărății cu mult dincolo de înțelegerea millerită, atunci când a abordat fiara pământului din Apocalipsa, capitolul treisprezece.

Fia hnyẹ anụ-ọhịa ndị a bụ ihe nnọchianya nke mmeri ndị e mezuru ka alaeze ndị ahụ si bata n’ike. N’amụma, anụ ọhịa na-eri anụ na-anọchi anya ike ndọrọ ndọrọ ọchịchị, akụ na ụba, na agha nke alaeze. Otu alaeze ndị ahụ e ji nọchite anya ha n’isi nke abụọ na nke asaa nke Daniel, ka a na-anọchikwa anya ha n’isi nke asatọ; ma n’ebe ahụ, a jikọtara ha niile na ihe ndị si n’ebe nsọ Chineke pụta, ma site n’ịme otu a, ha na-anọchi anya akụkụ okpukpe nke alaeze ndị ahụ, n’ihi na ha niile bụ njikọ nke ụka na Ọchịchị.

Capitolul opt începe cu faptul că Daniel afirmă că trăiește atunci în istoria primei împărății a profeției biblice (Babilonul), însă vedenia sa nu identifică niciun simbol care să reprezinte Babilonul, căci ea începe cu berbecul care reprezenta a doua împărăție pământească a Medo-Persiei. Absența unui simbol al Babilonului este intenționată, deoarece o caracteristică principală a Babilonului este aceea că reprezintă o împărăție care este înlăturată și apoi restaurată, așa cum este reprezentat prin „șapte vremi” în care Nebucadnețar a trăit ca o fiară. În timpul acelor „șapte vremi” este reprezentat un element al Babilonului spiritual (papalitatea), căci papalitatea este împărăția care este uitată timp de șaptezeci de ani simbolici, în cursul cărora ea a avut o rană de moarte. Faptul că Daniel precizează că primește vedenia „în al treilea an al domniei împăratului Belșațar” identifică Babilonul ca fiind împărăția care precedă a doua împărăție a Medo-Persiei, însă subliniază Babilonul ca împărăția ascunsă, sau uitată, care este uitată în zilele unui singur împărat.

Zvířata v osmé kapitole nejsou dravé šelmy; jsou to zvířata, která byla používána jako obětní zvířata při bohoslužbě ve svatyni. Čtvrté království je znázorněno jako „malý roh“, nikoli jako šelma; avšak rohy byly součástí Boží svatyně, neboť oltáře v Boží svatyni měly rohy jako součást svého uspořádání.

Nu numai că cele patru împărății ale profeției au fost reprezentate de Daniel prin termeni ai sanctuarului, ci narațiunea capitolului conține mai multe cuvinte derivate direct din slujba sanctuarului lui Dumnezeu. Narațiunea din capitol este prezentată prin cuvinte ebraice preluate din slujba sanctuarului, însă și actul aducerii unei jertfe în slujba sanctuarului este integrat în structura capitolului. Faptul că Daniel a asociat în mod intenționat capitolele șapte și opt împreună le îngăduie acelora care doresc să vadă că capitolul șapte identifică meșteșugul de stat al împărățiilor profeției biblice, iar capitolul opt identifică meșteșugul ecleziastic al împărățiilor profeției biblice.

Adventismul a fost silit să acopere acest fapt prin basme satanice, căci această recunoaștere descoperă că nestematele lui Miller au fost întocmai așa cum le-a rânduit Dumnezeu. Respingerea de către ei a înțelegerii lui Miller cu privire la „jertfa necurmată” este reprezentată ca o afirmație că „Dumnezeu nu avea nicio înțelegere”, deoarece ei susțin că, atunci când Dumnezeu i-a dat lui Miller cadrul (prin lucrarea îngerilor sfinți), acesta nu era corect.

Cadru al lui Miller a fost structura profetică pe care el a recunoscut-o și a folosit-o, însă, începând cu 1863, adventismul s-a întors la aplicațiile teologice ale protestantismului apostat și ale catolicismului, pentru a ascunde nestematele visului lui Miller. Adventismul a acceptat un cadru fals (lucrul alcătuit), pentru a respinge lucrarea și, de asemenea, pe Făcătorul lucrării. Făcând astfel, ei susțin că Făcătorul lucrării nu are pricepere. Respingerea acelui cadru a fost și încă este o respingere a sporirii cunoștinței care a fost desigilată în 1798. Cei care resping sporirea cunoștinței resping lucrarea și pe Făcătorul lucrării, iar, în termenii lui Daniel, ei erau „cei răi”.

„Cei răi vor face rău”, identificând astfel o respingere progresivă și tot mai accentuată a adevărului. Respingerea de către cei răi a cadrului reprezintă o respingere a lui Dumnezeu, iar la rândul Său Dumnezeu îi respinge pe cei răi pentru respingerea pe care încearcă să o înfăptuiască printr-un cadru contrafăcut.

Poporul lui Dumnezeu, care a fost „preoții” lui Dumnezeu din 1844 până în 1863, a fost lepădat din pricina lipsei „cunoștinței” care fusese sporită prin lucrarea lui William Miller. Este important să luăm în considerare contextul versetului șase din Osea, deoarece contextul identifică o răzvrătire tot mai accentuată împotriva adevărului, reprezentat ca „cunoștința”.

Avertismentul lui Osea este că „Domnul are o pricină cu locuitorii țării, pentru că nu este nici adevăr, nici milă, nici cunoștința lui Dumnezeu în țară.” Adventismul este poporul lui Dumnezeu al zilelor de pe urmă. În ziua în care omul cu peria de praf intră în camera lui Miller, adventismul, incluzând poporul, preoții și profeții „care nu înțelege va cădea”, căci ei vor fi „alipiți de idoli.” Idolii lor sunt doctrinele lor contrafăcute, țesute într-un cadru contrafăcut.

Răzvrătirea reprezentată prin respingerea creșterii cunoștinței este o escaladare progresivă a răzvrătirii, care ajunge până în punctul în care timpul lor de probă se încheie prin rostirea hotărârii că sunt uniți cu doctrinele contrafăcute care sunt măturate din camera lui Miller. Răzvrătirea lor este reprezentată ca săvârșirea necurviei în mod continuu. Din 1863 înainte și până la încheierea timpului de probă, ei se răzvrătesc neîncetat, până când sunt vărsati din gura Domnului.

Răzvrătirea constând în respingerea cunoștinței era reprezentată prin faptul că ei săvârșeau adulter „neîncetat”; și, deși nu este același cuvânt ebraic, sensul este același ca al cuvântului ebraic „tamid”, care înseamnă „continuu” și care este tradus prin „jertfa necurmată” în cartea lui Daniel.

Vom continua studiul nostru asupra celor patru împărății ale profeției biblice în articolul următor.