The Book of Daniel - Number Forty-Eight

Creșterea cunoștinței care este reprezentată de vedenia râului Ulai este ceea ce, în cele din urmă, a fost scris pe cele două table ale lui Habacuc.

Cele două table ale lui Habacuc sunt, în mod profetic, doi martori. Din punct de vedere biblic, doi martori trebuie aduși împreună pentru a statornici adevărul.

Când cele două table ale lui Habacuc (hărțile pionierilor din 1843 și 1850) sunt suprapuse una peste cealaltă, ele confirmă adevărurile care au fost nestematele visului lui Miller. Greșeala din 1843, reprezentată pe prima tablă, atunci când este suprapusă cu a doua tablă, stabilește timpul de întârziere al viziunii. Miller (străjerul simbolic al acelei istorii) a întrebat ce trebuia să spună în timpul dezbaterii din istoria sa.

Domnul l-a îndrumat pe Miller să scrie vedenia, iar în visul său el a așezat caseta care conținea vedenia pe o masă aflată în centrul camerei sale.

Tabelele identifică apoi timpul de întârziere și prima dezamăgire.

Тогаш е претставен тростепениот процес на испитување, произлезен од зголемувањето на знаењето (Милеровите скапоцени камења).

Cele două categorii de închinători aveau să fie manifestate prin procesul de încercare din capitolul doisprezece al cărții lui Daniel.

Cei înțelepți din Daniel sunt fecioarele înțelepte din Matei douăzeci și cinci, care au fost îndreptățite prin credință, iar cei răi erau fecioarele neînțelepte, care s-au înălțat în mândrie. La sfârșitul visului lui Miller, nestematele reprezintă untdelemnul din pilda celor zece fecioare, care era solia.

Lumina pietrelor prețioase ale lui Miller, în zilele de pe urmă, va străluci de zece ori mai puternic, iar atât numărul zece, cât și lumina sunt simboluri ale unei încercări. În zilele de pe urmă, reprezentate la sfârșitul visului lui Miller, lumina adevărului, înfățișată pe tablele lui Habacuc, produce un mesaj de încercare, care, în parabola celor zece fecioare, este reprezentat ca mesajul Strigătului de la Miezul Nopții. Acest proces de încercare este o repetare a procesului de încercare din istoria millerită, căci parabola celor zece fecioare se repetă întocmai, până la ultima literă, în zilele de pe urmă.

Dece este simbolul unei încercări, iar la sfârșitul celor zece zile, Daniel și cei trei tineri vrednici erau, la vedere, mai frumoși și mai bine hrăniți decât cei care se hrăneau cu dieta Babilonului. Cei mândri, reprezentați în Habacuc, care trăiau prin încumetare, nu prin credință, au dezvoltat caracterul Babilonului. În istoria millerită, ei au devenit fiicele Babilonului, iar în Habacuc sunt folosite caracteristicile profetice ale papalității pentru a identifica caracterul acelora care au ales să nu trăiască prin credință.

Procesul de punere la încercare adus asupra fecioarelor din Matei douăzeci și cinci produce o categorie de închinători care au dezvoltat caracterul împăratului de la miazănoapte (papalitatea), care este, de asemenea, puterea ce „a prădat multe neamuri”. Puterea papală este aceea care este mușcată deodată, întocmai cum Izabela a fost mâncată de câini.

Cele două clase din Habacuc sunt cei care sunt îndreptățiți prin credință și cei care au mâncat și au băut doctrinele Babilonului. Cei din ultimele zile ale visului lui Miller, care sunt reprezentați ca fecioare, fie dezvoltă caracterul lui Hristos și astfel primesc sigiliul lui Dumnezeu, fie dezvoltă caracterul papalității și primesc semnul fiarei.

Fecioarele care beau vinul Babilonului vor bea, în cele din urmă, vinul mâniei lui Dumnezeu. În Isaia, bețivii lui Efraim își manifestă beția oarbă răsturnând lucrurile cu susul în jos, iar această faptă trebuie socotită drept „lutul olarului”.

L’identification du « continuel » comme symbole du Christ renverse de fond en comble la vérité concernant le « continuel », car le « continuel » est un symbole satanique. L’identification par Miller du « continuel » comme étant le paganisme est directement représentée sur les tables d’Habakuk. La découverte par Miller du passage des Thessaloniciens, qui lui permit de comprendre que c’était le paganisme qui était « ôté », afin que soit révélé « l’homme de péché » qui siège dans le temple de Dieu, constitue la vérité principale exposée dans la Seconde Épître aux Thessaloniciens, chapitre deux.

Înțelesul expresiei „necurmatul” din Tesaloniceni, pe care Miller l-a descoperit, este adevărul principal al pasajului. Când Pavel îi identifică pe aceia care nu iubesc adevărul și care, prin urmare, vor primi o lucrare puternică de amăgire, el identifică, desigur, ura față de adevăr în sens general; însă adevărul la care se face referire directă în pasaj este adevărul că „necurmatul” reprezintă Roma păgână.

Există numai o dragoste pentru adevăr sau o ură față de adevăr. Nu există teren de mijloc. Puternica amăgire care vine asupra fecioarelor neînțelepte din Matei douăzeci și cinci se întemeiază pe respingerea de către ele a luminii nestematelor lui Miller, care reprezintă încercarea finală. Încercarea finală a vechiului Israel a fost a zecea lor încercare, iar nestematele lui Miller strălucesc de zece ori mai puternic în zilele din urmă. Simbolul respingerii nestematelor lui Miller este „necurmata”, pe care bețivii lui Efraim au răsturnat-o în a treia generație a adventismului. „Necurmata” este un simbol satanic al păgânismului. Bețivii au introdus o nestemată contrafăcută, pe care au adus-o din protestantismul apostat și care identifică „necurmata” ca simbol al lui Hristos.

Înțelegerea lui Miller cu privire la giuvaerurile sale a fost limitată de istoria în care a fost ridicat. Convins că a Doua Venire era următorul eveniment profetic, rana de moarte a papalității din 1798 nu putea reprezenta decât a patra și ultima împărăție pământească din Daniel doi. Miller a fost, de asemenea, limitat în înțelegerea sa asupra „jertfei necurmate”, căci mărturia sa este că, prin revelație, a fost condus la o metodă specifică de studiu, în care a declarat că și-a folosit Biblia, Concordanța lui Cruden și a citit câteva ziare. Hotărârea lui de a studia în acel fel îi venise pur și simplu în minte.

Bijuteriile lui Miller nu au fost doar recunoscute prin metoda sa de studiu, ci și prin revelație directă de la Dumnezeu.

Când sora White afirmă că „Dumnezeu L-a trimis pe îngerul Său” la Miller, aceasta arată că Gabriel a fost îngerul trimis la Miller, căci „îngerul Său” este o denumire atribuită lui Gabriel.

Gabriel en de andere engelen werden gezonden om Millers denken te leiden en “profetieën die voor Gods volk steeds duister waren geweest, voor zijn verstand te openen.” Zijn boodschap werd niet enkel ontwikkeld door zijn studiemethode, maar ook door goddelijke openbaring. Juist de methode die hij gebruikte om de Bijbel te bestuderen, was in zijn geest gekomen. Wanneer God waarheid in ons denken brengt, is dat goddelijke openbaring, in tegenstelling tot het komen tot waarheid door het proces van het recht verdelen van de Bijbel. Miller deed beide, maar goddelijke openbaring moest deel uitmaken van de wijze waarop Miller het onderwerp van “het dagelijkse” leerde verstaan.

Miller n-ar fi recunoscut oscilația de gen din Daniel, capitolul opt, versetele nouă până la doisprezece, căci tot ceea ce avea la dispoziție era Biblia și o concordanță lipsită de orice informație privitoare la limbile biblice. El nu ar fi văzut deosebirea dintre „sur” și „rum”, care sunt amândouă traduse prin „a îndepărta”. El nu ar fi văzut deosebirea dintre „miqdash” și „qodesh”, care sunt amândouă traduse prin „sanctuar”.

El nu ar fi văzut adevărul cuvântului „tamid”, care se găsește de o sută patru ori în Biblie. Adevărul pe care nu l-ar fi putut vedea (care este, de asemenea, adevărul pe care l-a văzut) era acela că, dintre cele o sută patru dăți în care cuvântul ebraic „tamid” este folosit în Biblie, numai în cartea lui Daniel cuvântul ebraic „tamid” este folosit ca substantiv. „Tamid” este cuvântul ebraic care înseamnă „continuu” și este tradus prin „jertfa necurmată” în cartea lui Daniel.

Numai în cartea lui Daniel cuvântul este folosit ca substantiv, iar în celelalte nouăzeci și nouă de cazuri este folosit ca adverb. Din acest motiv, când traducătorii Bibliei King James s-au confruntat cu faptul că Daniel folosea cuvântul de cinci ori ca substantiv, în timp ce toți ceilalți autori ai Bibliei îl foloseau de nouăzeci și nouă de ori ca adverb, ei au fost constrânși de greutatea dovezilor să corecteze folosirea de către Daniel a cuvântului ca substantiv. Pentru a-l corecta pe Daniel, ei au adăugat cuvântul „sacrifice” la Cuvânt și astfel au transformat un substantiv într-un adverb. Iar apoi, pentru a-i corecta pe traducători, Ellen White a fost inspirată să consemneze că ea „a văzut, în legătură cu ‘Daily,’ că termenul ‘sacrifice’ a fost adăugat prin înțelepciunea omenească și nu aparține textului; și că Domnul a dat înțelegerea corectă asupra lui acelora care au dat strigătul ceasului judecății.”

Miller, potrivit propriei sale mărturii, căuta să înțeleagă „jertfa necurmată”, lucru pe care în cele din urmă l-a făcut în 2 Tesaloniceni. Dar tot potrivit propriei sale mărturii, atunci când căuta să înțeleagă un cuvânt, el lua în considerare fiecare loc în care acel cuvânt era folosit, iar cuvântul este folosit de alte nouăzeci și nouă de ori în Biblie. Totuși, mărturia sa cu privire la „jertfa necurmată” este că nu a găsit-o nicăieri în afară de cartea lui Daniel, când a declarat: „Am continuat să citesc și n-am putut găsi niciun alt caz în care acesta [jertfa necurmată] să fie întâlnit, decât în Daniel.” Miller a fost condus la nestemate nu numai prin metoda sa de studiu, ci și prin descoperirea divină care i-a fost dată prin slujirea îngerilor.

De aceea, înțelegerea lui cu privire la „necurmatul” era corectă, dar limitată. El nu putea recunoaște că, dintre cele cinci dăți în care „necurmatul” este menționat în cartea lui Daniel, una dintre cele trei dăți în care „necurmatul” este „luat” reprezenta un înțeles diferit de celelalte două dăți. O dată, „necurmatul” este folosit împreună cu cuvântul ebraic „rum”, iar celelalte două dăți este folosit împreună cu cuvântul ebraic „sur”. Ambele cuvinte sunt traduse prin „a lua”, dar „rum”, în Daniel capitolul opt, versetul unsprezece, înseamnă „a înălța și a preamări”, iar în capitolul unsprezece, versetul treizeci și unu, și în capitolul doisprezece, versetul unsprezece, cuvântul „sur” înseamnă „a îndepărta”.

ଭବିଷ୍ୟବକ୍ତାତ୍ମକ ବାବିଲୋନୀୟ ଆହାର ଗ୍ରହଣ କରୁଥିବା ଧର୍ମତତ୍ତ୍ୱବିଦ୍ମାନେ ଯୁକ୍ତି କରନ୍ତି ଯେ, ତୁମେ କୌଣସି ବସ୍ତୁକୁ ଅପସାରଣ କର କିମ୍ବା କୌଣସି ବସ୍ତୁକୁ ଉପରକୁ ଉଠାଅ, ଉଭୟେ ଅପସାରଣର ଏକ ପ୍ରକାରକୁ ସୂଚାଏ; ଏହିପରି, ଦୁଇଟି ଶବ୍ଦକୁ ଏକେଇ ଅର୍ଥବୋଧକ ଭାବେ ବୁଝିବା ଉଚିତ। ସେମାନେ ଯୁକ୍ତି କରନ୍ତି ଯେ, “the daily” ବିଷୟରେ ତିନୋଟି ସମୟରେ “taken away” ସଦା ଅପସାରଣର ଅର୍ଥ ହିଁ ବୋଝାଏ, ଏବଂ ଏହିପରି କରି ସେମାନେ ଦର୍ଶାନ୍ତି ଯେ ଦାନିଏଲ୍ ତାଙ୍କର ଶବ୍ଦଚୟନରେ ଅସାବଧାନ ଥିଲେ। ସେମାନେ ଏହାକୁ ପ୍ରକାଶ୍ୟରେ କହୁନ୍ତି ନାହିଁ, କିନ୍ତୁ ନିହିତାର୍ଥରେ ସେମାନେ ଏହାହିଁ ଶିଖାନ୍ତି ଯେ, ଦାନିଏଲ୍ ତିନୋଟି ଉଲ୍ଲେଖରେ “sur” ଶବ୍ଦଟିହିଁ ବ୍ୟବହାର କରିବା ଉଚିତ ଥିଲା; କାରଣ ଧର୍ମତତ୍ତ୍ୱବିଦ୍ମାନଙ୍କ ମତାନୁସାରେ, ପ୍ରତିଥର “the daily” “taken away” ହେବାବେଳେ ସେ ନିହାତି ଏକେଇ ଅର୍ଥକୁ ବ୍ୟକ୍ତ କରିବାକୁ ଚାହାଁଥିଲେ।

Ei fac același lucru și cu cuvintele „miqdash” și „qodesh”, care sunt amândouă traduse prin „sanctuar”, în versetele unsprezece până la paisprezece din capitolul opt. În fiecare ocurență a termenului „sanctuar” din acele patru versete, ei susțin că toate îl reprezintă pe sanctuarul lui Dumnezeu. Din nou, prin inferență, Daniel ar fi trebuit pur și simplu să folosească „qodesh” în toate cele trei referințe și să nu fi folosit „miqdash” în versetul unsprezece. Miller nu ar fi recunoscut distincția dintre acele cuvinte, însă teologii moderni o recunosc și, când o fac, insistă că nu ar trebui admisă nicio distincție. Totuși, Miller, care nu a recunoscut distincțiile dintre cuvinte, a ajuns la o înțelegere opusă celei a teologilor moderni.

Veritatea este că Daniel a fost un autor de o extremă grijă, care cunoștea limba ebraică și a fost socotit de zece ori mai înțelept decât toți ceilalți înțelepți ai Babilonului, oameni foarte inteligenți în propria lor societate și în dreptul lor propriu. Dacă cineva cunoștea întrebuințarea corectă a limbii ebraice și felul în care aceasta trebuia redată corect în acea istorie anume, acela era Daniel. Dacă Daniel a folosit cuvinte diferite, aceasta se datora faptului că ele erau menite să transmită înțelesuri diferite, pe care el a căutat în mod intenționat să le reprezinte. Când este recunoscută folosirea distinctă de către Daniel a cuvintelor traduse prin „sanctuar” sau prin „a lua”, ele susțin înțelegerea lui Miller cu privire la „necurmatul”, pe care Miller a recunoscut-o chiar în pasajul în care Pavel identifică faptul că aceia care urăsc adevărul sunt sortiți să primească o lucrare puternică de rătăcire.

Cei care urăsc adevărul și cred minciuna care produce o puternică amăgire sunt, de asemenea, reprezentați ca bețivii lui Efraim, care sunt înfățișați în două clase. O clasă este conducerea învățată, iar cealaltă clasă este laicatul neînvățat, care nu va auzi decât ceea ce îi învață cei învățați. Ei sunt aceia care se ascund sub minciuni și care fac un legământ cu moartea. Ei sunt aceia al căror suflet se înalță în Habacuc doi și ei sunt fecioarele nechibzuite din Matei douăzeci și cinci. Ei sunt aceia care resping adevărurile fundamentale ale visului lui Miller, care strălucesc de zece ori mai puternic la sfârșit (reprezentând a zecea și ultima probă pentru Israelul modern), așa cum este prefigurat prin a zecea și ultima probă pentru Israelul antic.

Vom continua acest studiu în articolul următor.