Cartea lui Daniel - Numărul cincizeci și doi

În articolul precedent am arătat că Gabriel a oferit concluzia „ultimei indignări” pentru a confirma data de 1844, pe baza a doi martori. Miller a înțeles „cele șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase, care au fost aduse asupra împărăției lui Iuda, dar nu a ajuns niciodată în punctul în care să vadă scopul și relația judecății „celor șapte vremi” asupra ambelor împărății, de nord și de sud, ale lui Israel. Este îndoielnic dacă a recunoscut vreodată distincția „ultimei indignări” din versetul nouăsprezece, deși fără îndoială a înțeles, în sens general, că „indignarea” era „cele șapte vremi”. Lumina unei prime și ultime indignări a fost desigilată de Palmoni în 1856, dar a fost respinsă în 1863. Totuși, mesajul lui Miller despre „cele șapte vremi” a fost corect, deși limitat.

Miller nu ar fi recunoscut că cornul cel mic al Romei păgâne a înălțat și a preamărit păgânismul, în versetul unsprezece din Daniel opt, căci pentru Miller „a lua” însemna pur și simplu a îndepărta, în fiecare dintre cele trei ocurențe ale sale din Daniel. Totuși, mesajul său era încă corect, deși limitat.

Mileriții au recunoscut într-adevăr că „sanctuarul” din versetul unsprezece era templul păgân din cetatea Romei (Pantheonul), însă limba ebraică nu a constituit temelia pe care se baza solia lor. Solia lui Miller era concentrată asupra timpului profetic. Istoria în cadrul căreia solia lor a fost desigilată i-a împiedicat să vadă Statele Unite ca fiind a șasea împărăție a profeției biblice, dar, mai mult decât atât, i-a împiedicat să vadă papalitatea ca fiind a cincea împărăție a profeției biblice.

Constrânși de istoria în care au trăit, ei au aplicat profețiile în acord cu așteptata lor apropiată revenire a lui Hristos și au fost dezamăgiți; totuși, mesajul lor a fost corect. Când Gabriel oferă interpretarea celor două viziuni în versetele cincisprezece până la douăzeci și șapte, înțelegerea lui Miller l-a împiedicat să cuprindă revelația mai largă a împărățiilor care era reprezentată în oscilația de gen a cornului celui mic în versetele nouă până la douăsprezece. Milleriții văd în interpretarea lui Gabriel numai Roma ca a patra și ultima împărăție pământească.

Deși Daniel a primit viziunea de la râul Ulai (care se află acum în curs de împlinire), în istoria Babilonului, prima împărăție este omisă din viziune. Ea fusese inclusă ca fiind capul de aur și leul din capitolele doi și șapte, dar în capitolul opt a fost subliniat atributul profetic al Babilonului de a fi înlăturat și restaurat. Nebucadnețar prefigurase rana de moarte a papalității atunci când a fost izgonit dintre oameni pentru „șapte vremi”, preînchipuind astfel cei șaptezeci de ani simbolici în care curva Tirului este uitată. În Daniel capitolul opt, Babilonul este uitat dintre împărățiile profeției biblice, iar viziunea începe cu mezilor și perșilor (berbecul), după care urmează Grecia (țapul).

Împărăția lui Alexandru cel Mare s-a dezintegrat în patru împărății cu o putere mai mică decât a lui Alexandru, așa cum fusese de asemenea reprezentat în capitolul șapte prin leopardul care avea patru aripi și patru capete. Patru reprezintă caracterul mondial, așa cum este reprezentat prin nord, est, sud și vest. În versetul opt al capitolului opt, patru coarne însemnate s-au ridicat spre cele patru vânturi ale cerurilor. În capitolul șapte, cele patru aripi ale Greciei corespund celor patru vânturi din capitolul opt, iar cele patru capete ale Greciei corespund celor patru coarne însemnate. Cele patru capete și cele patru coarne însemnate reprezintă cele patru împărății în care s-a dezintegrat împărăția originară a lui Alexandru, iar cele patru aripi și cele patru vânturi reprezintă cele patru zone ale divizării. Distincția acestui punct este important de văzut, căci ea reprezintă un argument pe care milleriții îl aveau împotriva înțelegerii tradiționale a protestanților cu privire la a patra împărăție a Romei.

Pe mesele lui Habacuc, reprezentate prin hărțile pionierilor din 1843 și 1850, există o singură reprezentare care nu ilustrează o aplicație profetică, și aceasta are de-a face cu distincția dintre cele patru capete și cele patru coarne mari, și cele patru aripi și cele patru vânturi. Într-un efort de a întuneca adevărul că Roma este a patra împărăție a profeției biblice, Satana a introdus un argument cu privire la semnificația adevărată sau falsă a celor patru capete și a celor patru coarne mari, și a celor patru aripi și a celor patru vânturi. Satana a făcut aceasta deoarece cartea lui Daniel identifică limpede că există un simbol distinct în cartea lui Daniel care a întemeiat viziunea. O parte din dovezile care stabilesc acel simbol se află în cele patru capete și cele patru coarne mari, și în cele patru aripi și cele patru vânturi. Protestanții au susținut o concepție satanică asupra acestui argument, iar argumentul a fost atât de important pentru istoria millerită, încât ei au făcut referire la el pe hartă. Puterea care stabilește viziunea „chazon” în cartea lui Daniel este identificată drept „tâlharii poporului tău”, iar protestanții au identificat acea putere ca fiind unul dintr-un lung șir de regi sirieni numit Antiohus Epifanes, iar Miller i-a identificat ca fiind Roma.

Антиох је био један од царева, у низу царева који су потекли из једног од четири царства на која се Александрово царство распало. Мали рог из деветог стиха осме главе Данила појавио се након Александровог царства, а девети стих каже да је из једнога од њих изашао мали рог.

Argumentul dacă Roma întemeiază vedenia sau dacă un rege sirian slab și destul de neînsemnat întemeiază vedenia include și dezbaterea dacă puterea cornului celui mic a ieșit dintr-unul dintre cele patru coarne sau dintr-unul dintre cele patru vânturi. Nu este o dezbatere prea însemnată, căci istoria și profeția arată limpede că Roma nu a fost o urmașă a imperiului grec, ci că Roma a fost o putere nouă. Dacă Roma a fost a patra împărăție, atunci expresia „unul dintre ele” din versetul nouă trebuie să se refere la unul dintre cele patru vânturi sau aripi. Dacă a fost Antioh Epifanes, atunci a ieșit din cornul Siriei.

Mileriții au identificat că puterea reprezentată ca „jefuitorii poporului tău” se va ridica împotriva lui Hristos.

„Prințul prinților” este Hristos, iar Antioh Epifanes a trăit cu mult înainte de nașterea lui Hristos, astfel că milleriții au evidențiat acest fapt pe diagrama din 1843. Pe diagramă au inclus anul 164, care în realitate nu are nicio referință biblică și a fost pur și simplu o notație ce identifică semnificația argumentului privitor la a patra împărăție dintre Miller și teologii protestanți. Lângă anul „164” pe diagramă au scris: „Moartea lui Antioh Epifanes, care, desigur, nu s-a ridicat împotriva Prințului prinților, întrucât murise cu 164 de ani înainte ca Prințul prinților să Se nască.”

Astăzi, adventismul învață că „jefuitorii poporului tău” este Antioh Epifanul, la fel ca protestantismul apostat, în ciuda faptului că Inspirația a consemnat că „diagrama din 1843 a fost îndrumată de mâna Domnului și nu trebuie să fie modificată”. Milleriții știau că împăratul cu chip aprig era Roma, astfel încât nu au fost clătinați de învățătura satanică ce subminează capacitatea de a stabili viziunea „chazon”. Biblia este limpede că, dacă nu este nicio viziune, poporul piere.

Viziunea pe care Solomon o identifică în verset este viziunea „chazon”, care, în versetul treisprezece din Daniel opt, este viziunea ce identifică păgânismul și papalitatea călcând în picioare sanctuarul și oștirea. Pentru milleriți, aceste două puteri pustiitoare reprezentau a patra împărăție a profeției biblice și, fără a recunoaște a patra împărăție, Roma (jefuitorii poporului tău), ei nu ar fi fost în stare să stabilească viziunea. „Jefuitorii poporului tău” din versetul paisprezece al lui Daniel unsprezece trebuiau să se ridice împotriva împăratului de la miazăzi, să se înalțe pe ei înșiși, să stabilească viziunea și să cadă. Roma a împlinit fiecare dintre aceste caracteristici.

În capitolul șapte, a patra împărăție este identificată în mod specific ca fiind „deosebită” de împărățiile dinaintea ei.

Regatul al patrulea din Daniel șapte a fost identificat de două ori ca fiind „deosebit” de împărățiile care l-au precedat. Dacă „cornul cel mic” din versetul nouă ar fi fost pur și simplu o extensie a cornului sirian (Antioh Epifanes), atunci nu ar fi fost diferit. Fiarele care au precedat Roma în capitolul șapte au fost leul, ursul și leopardul, toate animale care există în mod real în natură; însă, când a fost vorba despre a patra fiară, cu dinți de fier și gheare de aramă, Daniel nu cunoștea nicio fiară din natură care să reprezinte acea fiară înfricoșătoare care devora. Era diferită („deosebită”). „Cornul cel mic” din versetul nouă a ieșit din una dintre regiunile reprezentate de cele patru vânturi și aripi, și nu dintr-unul dintre coarne sau dintre cei însemnați.

Daniel capitolul opt afirmă că „la vremea de pe urmă a împărăţiei lor, când fărădelegile vor fi ajuns la culme, se va ridica un împărat cu înfăţişare neînduplecată şi priceput în lucruri întunecoase.” În „vremea de pe urmă a împărăţiei lor” (Grecia, care se dezintegrase în patru împărăţii), în timpul „când fărădelegile vor fi ajuns la culme”, avea să se ridice un nou împărat.

La sfârșitul („vremea de apoi”) împărăției Greciei, când cupa timpului lor de încercare se va fi umplut („când cei nelegiuiți vor fi ajuns la culme”), se va ridica un „împărat cu înfățișare aspră”. Acel împărat va înțelege „vorbiri întunecoase”, căci va vorbi o limbă cu totul diferită de ebraica iudeilor sau de greaca împărăției anterioare, fiindcă va vorbi latina. Împărăția aceea fusese identificată de Moise drept neamul care avea să aducă asediul din anii 66–70 d.Hr., unde, printre altele, foametea a fost atât de cumplită, încât iudeii și-au mâncat propriii copii ca să supraviețuiască.

În capitolul doi din Daniel, a patra împărăție era reprezentată prin „fier”, iar Moise a identificat „un neam” care avea să pună asupra iudeilor „un jug de fier”. „Neamul” avea să-i „nimicească” pe iudei și avea să fie iute ca un vultur, vulturul fiind simbolul Romei. Avea să fie un „neam” „a cărui limbă n-o vei înțelege”, căci limba lui avea să fie pentru iudei „cuvinte întunecoase”. Avea să fie un „neam cu chip fioros”, așa cum este descris în capitolul opt din Daniel ca „un împărat cu chip fioros”. Și în timpul „asediului” Ierusalimului, iudeii și-au mâncat „fiii și fiicele”.

Miller a recunoscut Roma păgână ca fiind puterea prezisă de Moise și ca fiind a patra împărăție „de fier” din Daniel doi, precum și „neamul” care vorbea latina, nu ebraica sau greaca. Miller nu făcea nicio deosebire între a patra și a cincea împărăție din profeția biblică, căci pentru el amândouă erau pur și simplu Roma. Astfel, după ce Roma păgână se ridica în versetul douăzeci și trei, el nu avea să vadă deosebirea reprezentată în versetul douăzeci și patru. În vedenie, cornul cel mic oscilase de la masculin la feminin, apoi la masculin și iarăși la feminin în versetele nouă până la doisprezece, iar versetul douăzeci și trei identifică trăsăturile profetice ale Romei păgâne; interpretarea lui Gabriel din versetul douăzeci și patru trece la Roma la feminin. Puterea din versetul douăzeci și patru urma să posede „o putere mare”, „dar nu prin puterea lui; și va nimici în chip minunat, și va propăși, și va lucra, și va nimici pe cei puternici și pe poporul sfânt.”

Roma Papală urma să primească puterea militară a Romei păgâne și avea să nimicească poporul lui Dumnezeu timp de o mie două sute șaizeci de ani, din anul 538 până în 1798. Ea avea să nimicească „în chip minunat”, căci este fiara după care „se miră” întreaga lume și era puterea care avea să „lucreze și să prospere” până când prima indignare, care fusese „hotărâtă” să se încheie în 1798, avea să fie împlinită.

Apoi, în versetul douăzeci și cinci, Gabriel urmează oscilația stabilită în versetele pe care le tâlcuia lui Daniel și se adresează din nou Romei păgâne, care, printr-un alt tip de „politică”, și-a adunat imperiul, așa cum atestă toți istoricii. „Viclenia” Romei păgâne a fost aceea de a determina națiunile să se alăture imperiului ei în expansiune, iar ea a folosit făgăduința păcii și a prosperității pentru a-și clădi imperiul, spre deosebire de imperiile anterioare, care au fost făurite pur și simplu prin puterea militară. Roma păgână avea, de asemenea, să „se ridice împotriva Domnului domnilor”, așa cum a făcut atunci când L-a pus pe Hristos pe crucea de la Calvar.

Apoi Gabriel se adresează celor două viziuni pe care le tâlcuia pentru Daniel, identificând faptul că viziunea „mareh” a apariției (cele două mii trei sute de zile) era adevărată și că viziunea „chazon” a călcării în picioare a sanctuarului și a oștirii de către Roma păgână și Roma papală trebuia să fie „închisă (pecetluită)”, „pentru multe zile” (până la vremea sfârșitului, în 1798).

Apoi, Daniel a fost bolnav o vreme, iar apoi s-a întors la lucru, dar încă nu înțelegea vedenia „mareh”, care este vedenia pe care Gabriel fusese însărcinat să i-o facă înțeleasă. Din acest motiv, Gabriel avea să revină în capitolul nouă, pentru a-și duce la bun sfârșit lucrarea de a-l face pe Daniel să înțeleagă vedenia „mareh”.

În capitolul nouă din Daniel, Daniel cerceta Cuvântul profetic și a ajuns să înțeleagă prin scrierile lui Moise și ale lui Ieremia. Ieremia arătase că robia în care se afla avea să dureze șaptezeci de ani.

Potrivit lui Moise, robia în țara vrăjmașului avea să corespundă unei perioade în care țara își va avea parte de sabatele sale.

Daniel a înțeles din Cuvântul profetic al lui Dumnezeu, pe baza a doi martori, că poporul Său fusese împrăștiat în țara vrăjmașului, timp în care țara avea să se bucure de sabatele ei. El a înțeles ceea ce a înțeles autorul Cronicilor cu privire la cei șaptezeci de ani ai lui Ieremia.

Daniel a înțeles că cei șaptezeci de ani ai împrăștierii despre care a vorbit Ieremia, în țara vrăjmașului, în timp ce țara se bucura de sabatele ei, se întemeiau pe blestemul de „șapte ori” din Leviticul douăzeci și șase și, în ascultare de această înțelegere, a împlinit remediul poruncit dat acolo pentru aceia care, în cele din urmă, se trezesc la realitatea stării lor de împrăștiere.

Rugăciunea lui Daniel din capitolul nouă se adresează fiecărui element al sfatului dat celor care se găsesc împrăștiați în țara vrăjmașului. Acea rugăciune trebuie pusă în acord cu rugăciunea lui din capitolul doi, căci împreună ele reprezintă rugăciunea celor din Apocalipsa capitolul unsprezece, care erau morți pe ulițele cetății celei mari, Sodoma și Egiptul, și care constată că și ei fuseseră împrăștiați. Pe măsură ce Daniel își încheie rugăciunea, Gabriel se întoarce pentru a desăvârși lucrarea de explicare a vedeniei „mareh”, întocmai cum Duhul Sfânt intenționează să împlinească pentru cei doi martori din Apocalipsa capitolul unsprezece.

Vom continua acest studiu în articolul următor.