The Book of Daniel - Number Fifty-Three

Toți prorocii vorbesc mai mult despre zilele de pe urmă decât despre zilele în care au trăit.

Daniel reprezintă poporul lui Dumnezeu, care, în zilele de pe urmă, a descoperit prin Cuvântul profetic că a fost risipit. Când se trezesc la acest fapt, li se cere să împlinească rugăciunea din Levitic douăzeci și șase și, de asemenea, rugăciunea pentru a înțelege ultima taină profetică ce este desigilată chiar înainte de închiderea timpului de probă, așa cum este reprezentată de rugăciunea lui Daniel din capitolul doi. Dacă și atunci când ei intră în experiența lui Daniel, îngerul Gabriel îi va atinge, îi va informa și le va vorbi, cu scopul de a le da „pricepere și înțelegere”. Cei înțelepți sunt aceia care „înțeleg” „creșterea cunoștinței” atunci când o taină profetică este desigilată.

Viziunea pe care lui Daniel i se spune să o înțeleagă este viziunea „mareh” a înfățișării. Gabriel nu terminase lucrarea care îi fusese încredințată în capitolul opt, când i se spusese să-l facă pe Daniel să înțeleagă viziunea „mareh”. În capitolul nouă, el s-a întors pentru a încheia tâlcuirea. În capitolul nouă, Daniel nu mai trăiește în perioada împărăției Babilonului, ci în istoria imperiului medo-persan.

Toen Gabriel Daniël opdraagt „de zaak te verstaan” en „het gezicht te overwegen”, duidt hij daarmee op een proces van verstandelijke onderscheiding dat hij wil dat Daniël toepast. De woorden die vertaald zijn met „verstaan” en „overwegen” zijn hetzelfde Hebreeuwse woord. Dat woord is „biyn” en betekent verstandelijk onderscheiden. Het Hebreeuwse woord dat vertaald is met „zaak” is „dabar” en betekent „het woord”. Gabriel deelt Daniël daarom, en hen die hij in de laatste dagen vertegenwoordigt, mee dat zij het woord der waarheid recht moeten snijden.

Cuvântul „matter” este, de asemenea, folosit de Daniel în capitolul zece, versetul unu, unde este tradus de trei ori prin „lucru”.

Dalam ayat itu, kata “vision” adalah penglihatan “mareh” tentang penampakan, dan Daniel memiliki pengertian baik tentang perkara itu (matter) maupun juga tentang penglihatan (“mareh”) tersebut. Dalam ayat kedua puluh tiga pasal sembilan, Gabriel menginstruksikan Daniel untuk membedakan dengan tepat antara perkara itu dan penglihatan itu, dan dalam ayat pertama pasal sepuluh ia memiliki pengertian tentang keduanya, yakni perkara itu (thing) dan penglihatan (“mareh”). Gabriel sedang memberitahukan kepada Daniel dalam pasal sembilan agar mengenali perbedaan itu (rightly divide) antara perkara itu dan penglihatan itu. Penglihatan itu adalah penglihatan “mareh”, dan “matter,” atau “thing,” adalah penglihatan “chazon”.

În capitolul opt, ambele viziuni sunt identificate și se observă o distincție, deoarece Daniel dorea să înțeleagă viziunea „chazon”, însă lui Gabriel i s-a poruncit să-l facă pe Daniel să înțeleagă viziunea „mareh”. Când Gabriel își începe lucrarea de a-l face pe Daniel să înțeleagă „lucrul” și „viziunea”, îl înștiințează pe Daniel să ia aminte că ele sunt două viziuni diferite.

Gabriel a dorit ca Daniel să înțeleagă că elemente atât ale viziunii „chazon”, cât și ale viziunii „mareh” urmau să fie reprezentate în tâlcuirea pe care i-a oferit-o. Tâlcuirea avea să se refere la ambele viziuni, iar responsabilitatea lui Daniel era să împartă drept viziunea care aborda călcarea în picioare a sanctuarului și a oștirii de viziunea care a condus la apariția lui Hristos în Locul Preasfânt la 22 octombrie 1844.

Gabriel identifică faptul că, de la decretul lui Artaxerxes din 457 î.Hr., aveau să fie patru sute nouăzeci de ani „tăiați” din cei două mii trei sute de ani ai vedeniei despre seri și dimineți, care era în mod deosebit pentru iudei. În versetele tocmai citate, cuvântul „hotărât” este menționat de trei ori, însă sunt două cuvinte ebraice diferite, amândouă traduse prin „hotărât” în aceste versete. Prima dată când este menționat „hotărât” este în versetul douăzeci și patru, iar acel cuvânt ebraic este „chathak” și înseamnă „a tăia”.

Ea arată că lui Israel i-a fost acordată o perioadă de probă, care a început odată cu al treilea decret al lui Artaxerxe și care avea să se încheie la uciderea cu pietre a lui Ștefan, în anul 34 d.Hr. Cei patru sute nouăzeci de ani au fost „tăiați” și reprezentau o perioadă profetică mai scurtă în cadrul profeției mai lungi de două mii trei sute de ani. Numărul „patru sute nouăzeci” este un simbol al timpului de probă, după cum a mărturisit Isus.

Postoji kraj oproštenju, a taj kraj predstavljen je brojem „četiri stotine devedeset“. „Četiri stotine devedeset“ godina predstavlja razdoblje kušnje za Židove od njihova izbavljenja sve dok nisu napunili čašu vremena svoje kušnje kamenovanjem Stjepana. „Četiri stotine devedeset“ godina također je povezano s prokletstvom „sedam vremena“ u Levitskom zakoniku dvadeset i šest. Postoje samo dva mjesta u Bibliji koja govore o tome da zemlja uživa svoje subote. Prvo se nalazi u Levitskom zakoniku dvadeset i šest.

Pedepsele celor „șapte vremi”, la care se face referire de patru ori în capitolul douăzeci și șase, arată că, atunci când poporul lui Dumnezeu este împrăștiat, țara își va „avea sabatele ei”. Daniel și cei trei vrednici fuseseră împrăștiați în țara vrăjmașului, în împlinirea blestemului lui Moise, iar acea împrăștiere de șaptezeci de ani a fost o lecție simbolică prin obiect a împrăștierii celor două mii cinci sute douăzeci de ani. A fost o lecție profetică prin obiect, asemănătoare cu cei trei ani și jumătate de secetă din timpul lui Ilie, în vremea persecuției Izabelei. Acei trei ani și jumătate reprezentau trei ani și jumătate profetici, care echivalau cu o mie două sute șaizeci de ani de stăpânire papală, din anul 538 până în 1798. Cei șaptezeci de ani erau un simbol al „celor șapte vremi”, așa cum cei trei ani și jumătate erau un simbol al pustiei de o mie două sute șaizeci de ani. Cei șaptezeci de ani ai captivității lui Daniel, identificați de Ieremia, reprezentau „patru sute nouăzeci” de ani.

Les deux seules références, dans la Bible, au pays jouissant de ses sabbats se trouvent en relation avec la dispersion du peuple de Dieu et les soixante-dix années de captivité, lesquelles représentaient une période de temps qui permettrait au pays de jouir de ses sabbats. Cela équivalait au nombre de sabbats dont les Juifs avaient privé le pays en ne lui permettant pas de jouir du repos. Le repos du pays pendant soixante-dix ans représentait le total des années durant lesquelles la rébellion contre le commandement d’accorder au pays son repos s’était accomplie. Un calcul simple montre que, durant « quatre cent quatre-vingt-dix » années de rébellion, il y aurait eu au total soixante-dix années pendant lesquelles le pays n’avait pas observé le repos.

Patru sute nouăzeci de ani au fost tăiați din cei două mii trei sute de ani, ca perioadă de probă pentru iudei, iar acești „patru sute nouăzeci” de ani au o legătură directă cu împrăștierea celor „șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase.

„Chazon“ viziunea călcării în picioare și „mareh“ viziunea arătării de la sfârșitul a două mii trei sute de ani sunt distincte una de cealaltă, dar au o legătură directă. Ca și în cazul lui Daniel, poporul lui Dumnezeu trebuie să împartă drept cele două viziuni, recunoscând totodată legătura lor reciprocă. Cei șaptezeci de ani de captivitate, care au condus la cele trei decrete ce le-au îngăduit iudeilor să se întoarcă și să reconstruiască Ierusalimul, au reprezentat „patru sute nouăzeci” de ani de răzvrătire a iudeilor împotriva legământului de a îngădui țării să se odihnească.

Când al treilea decret a identificat ocazia lor de a se întoarce și de a reclădi, li s-au acordat „patru sute nouăzeci” de ani de timp de probă, fiind încercați prin aceeași perioadă de timp în care neascultarea lor dusese la distrugerea Ierusalimului și la împrăștierea lor. La sfârșitul celei de-a doua perioade de „patru sute nouăzeci de ani”, neascultarea lor avea să aducă din nou distrugerea Ierusalimului și împrăștierea lor printre neamuri.

Împrăștierea robiei de șaptezeci de ani a fost precedată de „patru sute nouăzeci” de ani de răzvrătire, iar acea robie de șaptezeci de ani a fost urmată apoi de alți „patru sute nouăzeci de ani” de răzvrătire continuă.

Prima perioadă de „patru sute nouăzeci” de ani, care a adus cei șaptezeci de ani de odihnă ai țării, ajunsese la încheiere odată cu distrugerea Ierusalimului. La sfârșitul celor „patru sute nouăzeci” de ani care au fost tăiați din cei două mii trei sute de ani, Ierusalimul a fost din nou distrus, căci Isus ilustrează întotdeauna sfârșitul unui lucru prin începutul unui lucru.

Cei șaptezeci de ani ai robiei lui Israelul literal în Babilonul literal au fost un simbol al împrăștierii de „șapte vremi”, iar Sora White arată că cei șaptezeci de ani ai robiei lui Israelul literal în Babilonul literal au fost un tip al celor o mie două sute șaizeci de ani ai robiei lui Israelul spiritual în Babilonul spiritual.

Cei o mie două sute șaizeci de ani, din anul 538 până în 1798, au fost un tip al „șapte vremi”. La sfârșitul celor șaptezeci de ani, iudeii s-au întors ca să restaureze și să reconstruiască Ierusalimul. Întoarcerea lor, în timpul celor trei decrete, a marcat începutul (457 î.Hr.) al celor două mii trei sute de ani ai viziunii „mareh”, care a condus la apariția lui Hristos în Locul Preasfânt la 22 octombrie 1844. Cele trei decrete au marcat începutul perioadei profetice, și au fost necesare toate cele trei decrete pentru începerea perioadei profetice, deși ei au început să se întoarcă și să reconstruiască odată cu primul decret al lui Cirus.

Din 1798 până în 1844, cei trei îngeri din Apocalipsa au intrat în istoria profetică și, așa cum cele trei decrete au marcat începutul profeției celor două mii trei sute de ani, tot astfel acei trei îngeri au marcat încheierea profeției. Perioada profetică s-a încheiat odată cu venirea celui de-al treilea înger, după cum începuse odată cu venirea celui de-al treilea decret, căci Isus identifică întotdeauna sfârșitul unui lucru cu începutul unui lucru.

Evreii au început să se întoarcă sub primul decret, iar în istoria celui de-al doilea decret au terminat templul. Al treilea înger a sosit la 22 octombrie 1844, iar înainte de acea dată milleriții terminaseră templul spiritual pe care ieșiseră din Babilonul spiritual ca să-l reconstruiască. Acesta trebuia să fie desăvârșit, căci la 22 octombrie 1844 solul legământului avea să vină deodată la templul Său. Templul acela era poporul millerit care a intrat în legământ la 22 octombrie 1844 și pe care Petru îl identifică drept un templu.

Templul millerit a fost zidit din 1798 până în 1844, adică patruzeci și șase de ani, sau, în sens profetic, trei zile, căci Hristos a arătat că sunt necesare trei zile pentru a ridica un templu.

Sora White afirmă că, atunci când Solul legământului a venit deodată la templul Său, așa cum este prezentat în cartea lui Maleahi, această profeție s-a împlinit atunci când Hristos a curățit templul, după cum tocmai s-a arătat în pasajul din Ioan.

Templul din Ioan, capitolul doi, a fost zidit în patruzeci și șase de ani, iar Isus a spus că va ridica templul dărâmat în trei zile. De la 1798 până la 1844 sunt patruzeci și șase de ani, iar aceasta identifică sosirea celor trei îngeri (zile) din Apocalipsa paisprezece, care fuseseră prefigurați prin cele trei decrete care au dat început profeției celor două mii trei sute de ani. Cei patruzeci și șase de ani reprezintă perioada în care Hristos a ridicat templul millerit, căci înainte de acel timp sanctuarul spiritual și Israelul spiritual fuseseră călcate în picioare de Babilonul spiritual.

Atunci când Hristos a curățit templul la Paște, la începutul lucrării Sale, El împlinea profeția despre Solul legământului care vine deodată la templul Său, așa cum este prezentată în Maleahi. La 22 octombrie 1844, Hristos a venit deodată la templul Său, și Îi trebuiseră patruzeci și șase de ani ca să-Și ridice templul distrus.

Prima indignare s-a încheiat în 1798, iar sfârșitul ultimei indignări a fost în 1844. Începutul perioadei de patruzeci și șase de ani, în care Hristos a ridicat templul millerit, a ilustrat sfârșitul, căci atât începutul, cât și sfârșitul au fost marcate de încheierea indignării lui Dumnezeu împotriva poporului Său, deoarece Isus identifică întotdeauna sfârșitul unui lucru cu începutul lui.

Vom continua studiul nostru asupra învățăturii date de Gabriel lui Daniel în articolul următor.