The Book of Daniel - Number Fifty-Six

Ultima reprezentare a împărățiilor din profeția biblică se găsește în Apocalipsa, capitolul șaptesprezece. În acel capitol, în versetul trei, Ioan este dus în „pustie”, pentru ca îngerul să-i poată arăta lui Ioan judecata „marii curve” din profeție, care șade pe „ape multe” și care a săvârșit „curvie” cu „împărații pământului”.

Prin chiar cuvintele lui Ioan, „pustia” reprezintă cei o mie două sute șaizeci de ani ai dominației papale, de la anul 538 până la vremea sfârșitului, în 1798.

În duh, Ioan a fost purtat în cei o mie două sute șaizeci de ani ai stăpânirii papale. Acei ani fuseseră prefigurați prin cei trei ani și jumătate de secetă din istoria Izabelei, a lui Ahab și a lui Ilie. Acei ani urmau să continue până când papalitatea avea să primească rana ei de moarte în 1798, căci fusese „hotărât” ca aceasta să aibă loc la sfârșitul primei indignări, care era sfârșitul războiului adus asupra sanctuarului și oștirii prin cele două puteri pustiitoare ale păgânismului și papalismului. Toate aceste fapte au fost expuse în articole recente.

„Marea curvă” este curva Tirului din Isaia, care trebuia să fie uitată timp de șaptezeci de ani simbolici, care erau „zilele unui singur împărat”. Istoria Statelor Unite este istoria celor șaptezeci de ani simbolici, care fuseseră prefigurați prin cei șaptezeci de ani de robie din timpul domniei Babilonului, prima împărăție a profeției biblice. În cursul acelei istorii, marea curvă a Tirului trebuia să fie uitată. La sfârșitul acelei istorii, ea trebuia să fie adusă din nou în amintire și încă o dată să iasă și să-și cânte cântările, săvârșind astfel curvie cu împărații pământului. Ioan a fost purtat în duh în istoria stăpânirii papale pentru a vedea judecata puterii papale. Judecata unei fiice de preot care săvârșea curvie era să fie arsă cu foc.

În vedenia judecății marii curve, care i-a fost dată lui Ioan de către unul dintre îngerii care au vărsat una dintre cele șapte plăgi de pe urmă, se arăta că ea avea să fie arsă cu foc.

Apele peste care șade marea curvă sunt popoarele lumii, care vor fi aduse sub autoritatea ei atunci când Statele Unite vor înșela întreaga lume să se închine fiarei, care este, de asemenea, marea curvă. Statele Unite devin apoi împăratul de frunte al celor zece împărați reprezentați în profeția din Apocalipsa șaptesprezece, iar în această ilustrație Statele Unite îl reprezintă pe primul împărat care a curvit cu curva, deși ea va săvârși acel act cu toți împărații de după aceea.

Primul împărat dintre mulți împărați este reprezentat de Ahab, care a fost căsătorit cu marea curvă, reprezentată ca Izabela în biserica din Tiatira. Judecata Izabelei (marea curvă) este împlinită de cei zece împărați, care vor fi constrânși să intre într-o alianță între biserică și stat prin puterea Statelor Unite. Acei împărați vor fi de acord să îngăduie papalității să stăpânească lumea (să șadă peste ape), în pofida urii lor față de curvă.

Cei „zece împărați” (Organizația Națiunilor Unite) urăsc, în realitate, papalitatea, dar sunt constrânși de împrejurări să-și predea puterea lor de scurtă durată puterii papale, în zadarnica speranță de a salva lumea de calamitățile ei tot mai mari. Când își dau seama de înșelăciunea ei, ei devin instrumentul prin care ea este arsă cu foc, în împlinirea legii din Levitic.

Cei „zece împărați” „se războiesc cu Mielul” prin persecuția pe care o aduc asupra poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.

Persecuția care este împlinită pentru papalitate de către împărații pământului a fost săvârșită și împotriva lui Hristos la cruce.

„Regii pământului” care s-au ridicat împotriva lui Hristos la răstignirea Sa îi reprezintă pe „cei zece regi” din Apocalipsa șaptesprezece, care poartă din nou război cu Mielul prin persecutarea poporului Său. La cruce, acei regi erau „adunarea celor răi” care L-au „înconjurat” pe Hristos și care fac din nou astfel cu poporul Său din zilele de pe urmă.

Cei zece împărați, care aduc judecata asupra marii curve, o ard cu foc, căci ea este o curvă care mărturisește că este fiica unui preot. Acei împărați sunt înfățișați și ca „câini”, iar cei zece împărați nu numai că vor arde cu foc pe marea curvă, ci îi vor și „mânca carnea”. Moartea Izabelei a fost adusă la îndeplinire atunci când a fost aruncată de pe zid și zdrobită pe pământ, iar apoi au venit câinii și i-au mâncat carnea.

Cei zece împărați, care sunt Națiunile Unite, al căror împărat principal este Statele Unite, vor aduce judecată asupra papalității, arzând-o cu foc și mâncându-i carnea. Acea judecată este ceea ce îngerul a venit să-i arate lui Ioan și, pentru a face aceasta, l-a purtat pe Ioan în istoria pustiei, însă nu pur și simplu într-un punct oarecare din istoria pustiei, ci chiar la sfârșitul perioadei. Este evident că Ioan a fost așezat la sfârșitul celor o mie două sute șaizeci de ani, căci atunci când vede femeia, ea era deja îmbătată de sângele persecuției și deja identificată ca mama curvelor.

Curva din Tir, care este de asemenea „marea curvă” reprezentată în Apocalipsa șaptesprezece, urma să fie uitată până la vremea când avea să-și cânte din nou cântările și să curvească împreună cu împărații pământului.

Orice dicționar de încredere publicat înainte de 1950 arată că femeia îmbrăcată în purpură din Apocalipsa șaptesprezece este un simbol al Bisericii Romano-Catolice, dar astăzi lumea consideră că Biserica Catolică este o biserică creștină. Lumea a uitat cine este ea cu adevărat.

Când Ioan a văzut-o, persecuția din Evul Întunecat ajunsese la sfârșit, căci ea era deja îmbătată de sângele sfinților. Naturalul ilustrează spiritualul, iar o persoană se îmbată după ce bea, nu înainte.

Protestanții care s-au rupt de Catolicism cu secole înainte de 1798 începuseră deja, până în 1798, călătoria lor de întoarcere la comuniunea catolică, căci ea era identificată drept „MAMA CURVELOR”. Când Ioan a văzut-o și s-a mirat, bisericile care se despărțiseră odinioară de părtășia ei se întorseseră deja. Astfel, Ioan a fost dus în anul 1798, când marea curvă ucisese deja milioane de creștini și când îi sedusese deja pe foștii protestanți să accepte pretenția ei obraznică potrivit căreia ea era capul bisericilor, așa cum Iustinian o identificase în anul 533.

Din punctul de vedere profetic al anului 1798, îngerul i-a prezentat apoi lui Ioan ultima reprezentare a împărățiilor profeției biblice.

Fiara este o împărăție în profeția biblică, așa cum se poate identifica cu ușurință în capitolele șapte și opt din Daniel, iar taina pe care îngerul i-o prezintă lui Ioan este taina fiarei și a femeii care călărește pe fiară. Femeia de pe fiară este marea curvă care săvârșește desfrânare cu împărații pământului. Ea este Izabela, iar soțul ei este Ahab.

Un bărbat este bărbat și o femeie este femeie, dar împreună sunt un singur trup. Taina fiarei este că ea este o combinație de biserică și stat, combinația dintre femeie (biserica) și fiară (împărații), care sunt o singură împărăție, alcătuită din două părți. Conducerea de stat și conducerea bisericească unite, cu femeia în controlul relației, este „chipul fiarei”. Lui Ioan i se arată femeia purtată de fiară, căci ea este cea care deține controlul asupra relației.

Împreună, fiara și femeia reprezintă o singură împărăție (un singur trup), însă îngerul subliniază relația curvei celei mari cu împărații pământului. „Fiara care” „era și nu este”, care „are să se ridice din adânc și să meargă la pierzare”, după care „se vor mira locuitorii pământului”, este papalitatea atunci când rana de moarte a curvei celei mari este vindecată. Ea „era” a cincea împărăție a profeției biblice, dar fusese „hotărât” că va primi o rană de moarte în 1798.

Când Ioan a fost transportat în duh în anul 1798, ea „nu era” o fiară; și totuși, când rana ei de moarte este vindecată la sfârșitul celor șaptezeci de ani simbolici care se încheie odată cu legea duminicală ce urmează să vină în curând, ea „este” din nou vie, cântându-și cântecele, săvârșind curvie și ucigând creștini.

Capitolul șaptesprezece este ultima prezentare a împărățiilor profeției biblice și, ca atare, trebuie să fie în acord cu prima menționare a împărățiilor profeției biblice. Prima menționare a acelor împărății se găsește în capitolul doi din Daniel, care este reprezentat pe ambele diagrame ce au constituit o împlinire a poruncii din Habacuc de a scrie vedenia și de a o face lămurită pe table.

Milleriții au avut dreptate în înțelegerea lor cu privire la împărățiile lui Daniel din profeția biblică, așa cum sunt reprezentate în capitolele doi, șapte și opt, însă înțelegerea lor a fost incompletă. Giuvaerurile lui Miller din capitolul doi al cărții lui Daniel strălucesc de zece ori mai puternic în zilele din urmă, căci se recunoaște că ele identifică prima referire nu numai la împărățiile profeției biblice, ci și la prima referire a descoperirii că al optulea este din cei șapte. Isus ilustrează întotdeauna sfârșitul unui lucru prin începutul unui lucru.

Profeții vorbesc cu toții despre zilele de pe urmă, iar Ioan, în Apocalipsa șaptesprezece, identifică ultima împărăție pământească atunci când prezintă „fiara care” „era, și nu mai este; și se va ridica din Adânc și se va duce la pierzare”. Fiara se ridică din „Adânc”, care este un simbol al unei „noi manifestări a puterii satanice”.

Unii dintre teologi vor susține că, deoarece „fiara care se ridică din adânc” din Apocalipsa unsprezece este identificată în pasaj ca fiind ateismul Revoluției Franceze, expresia „adânc” este un simbol al ateismului. Dar Islamul s-a ridicat din „adânc” în Apocalipsa nouă, iar Islamul nu este ateism. Adâncul reprezintă o manifestare satanică.

Ceea ce vine de la „Diavolul” este ceva din „adânc”. În Apocalipsa șaptesprezece, fiara care se ridică din adânc este puterea care merge la pieire și după care se vor mira cei ale căror nume nu sunt scrise în carte. „Pieire” înseamnă osândă veșnică și este reprezentată în Apocalipsa ca „iazul de foc”, în care este aruncată fiara.

În capitolul treisprezece este identificată prima fiară care se ridică din mare, pe care sora White o identifică în mod direct ca fiind papalitatea. În acel pasaj, lumea se miră după fiara papală.

Fiara din Apocalipsa șaptesprezece, după care „se vor mira cei ce locuiesc pe pământ”, este manifestarea finală a puterii satanice care are loc atunci când rana de moarte a papalității este vindecată prin legea duminicală ce va veni în curând. Fiecare caracteristică profetică a femeii și a fiarei pe care ea călărește în capitolul șaptesprezece identifică Biserica Romei, așa cum au identificat și dicționarele publicate înainte de 1950.

Fiara din Apocalipsa șaptesprezece este un simbol al combinației dintre biserică și stat, care este chipul fiarei. Fiara cu șapte capete și zece coarne este împărăția alcătuită din cei zece împărați (Națiunile Unite), pe care femeia o călărește și peste care domnește. Femeia este papalitatea, care este identificată drept Babilonul cel mare, mama desfrânatelor. După ce simbolurile sunt identificate, ne putem întoarce la 1798, punctul din istorie la care Ioan a fost dus pentru a primi ultima reprezentare a împărățiilor profeției biblice.

Vom aborda acele împărății și reprezentarea lor în capitolul doi din Daniel, în articolul următor.