The Book of Daniel - Number Fifty-Seven

Toți prorocii vorbesc despre sfârșitul lumii, iar toate profețiile se întâlnesc și se încheie în cartea Apocalipsei. În cartea Apocalipsei este reluată aceeași linie ca în cartea lui Daniel, căci ele sunt aceeași carte. Toate aceste principii profetice au fost consemnate cu fermitate în articolele anterioare. În cartea Apocalipsei ni se spune că, chiar înainte de închiderea timpului de probă, există o profeție care a fost pecetluită și care este desigilată. Aceste articole au prezentat elementele profetice legate de solia din cartea Apocalipsei care este acum desigilată. Solia nu este un adevăr profetic singular, iar fiecare element al soliei care este desigilată se încadrează în categoria Descoperirii lui Isus Hristos.

Mesajul este desecretizat chiar înainte de încheierea timpului de probă, când „vremea este aproape”. Cărțile lui Daniel și Apocalipsei, în legătură cu comentariul din scrierile Spiritului Profetic, sunt foarte precise cu privire la procesul asociat cu desecretizarea unui mesaj profetic. Leul din seminția lui Iuda este Cel care împlinește desecretizarea, iar când face aceasta folosește o metodă structurată pentru prezentarea mesajului. El primește mesajul de la Tatăl, care este reprezentat ca ținând Biblia așa cum este ea pecetluită cu șapte peceți. Leul din seminția lui Iuda, care este totodată Rădăcina lui David și Mielul care a fost înjunghiat, ia cartea de la Tatăl și îndepărtează pecețile.

Isus apoi îi dă mesajul lui Gabriel, care, împreună cu alți îngeri, transmite mesajul unui profet, care scrie mesajul și îl trimite bisericilor. Când vremea pentru desigilarea mesajului profetic este aproape, deschiderea mesajului profetic produce un proces de punere la încercare în trei etape, care îi testează pe aceia din cadrul bisericilor care constituie publicul-țintă al scrierii profetului, iar, pe baza răspunsului individual al acelor membri ai bisericii, ei stabilesc dacă se află într-una din două clase. Cei care acceptă sporirea cunoștinței produsă de mesajul care este desigilat sunt identificați drept „înțelepții”, iar cei care nu o acceptă sunt identificați de Daniel drept „cei răi”, iar de Matei drept „cei nechibzuiți”.

Toate aceste aspecte legate de desigilarea tainei profetice finale sunt abordate și subliniate în versetul nouă din Apocalipsa șaptesprezece, căci acesta identifică un element al Revelației lui Isus Hristos care va pune la încercare cele două clase de închinători. El face aceasta arătând că cei „înțelepți” vor înțelege mesajul care urmează după semnalul de avertizare al versetului.

„Mintea care are înțelepciune” este mintea celor „înțelepți”. Cei „înțelepți” înțeleg creșterea cunoștinței, iar creșterea cunoștinței care este reprezentată imediat după marcajul profetic, care identifică un adevăr ce va fi înțeles de cei înțelepți și respins de cei răi, este adevărul asociat cu împărățiile profeției biblice prezentate în versetele care urmează. Acele versete reprezintă ultima ilustrare a împărățiilor profeției biblice, iar ceea ce este desigilat în zilele de pe urmă este faptul că acele opt împărății au fost de asemenea reprezentate în prima ilustrare a împărățiilor profeției biblice din capitolul doi al cărții Daniel.

ការបើកសម្ដែងនៃសេចក្តីពិត គាំទ្រទស្សនៈដែលមានកម្រិតអំពីនគរទាំងឡាយនៃព្រះបន្ទូលទំនាយក្នុងព្រះគម្ពីរ ដែលជាផ្នែកមួយនៃអលង្ការរបស់ Miller ប៉ុន្តែវាបានបញ្ចេញពន្លឺភ្លឺជាងមុនដប់ដង ព្រោះវាផ្ទុកសេចក្តីពិតច្រើនជាងអ្វីដែលពួក Millerites បានយល់ពីចំណុចប្រវត្តិសាស្ត្រដែលមានកម្រិតរបស់ពួកគេ ហើយវាតំណាងឲ្យការសាកល្បងមួយ ដូចដែលតំណាងដោយលេខ «ដប់» និងដោយសញ្ញាព្រមាននៃសេចក្តីព្រមានដំបូងថា «នេះហើយជាចិត្តដែលមានប្រាជ្ញា» ដែលបានបកស្រាយតាមទំនាយថា សេចក្តីពិតដូចតទៅនេះ នឹងសាកល្បងក្រុមជំនុំទាំងឡាយដែលត្រូវបានផ្ញើសារដែលត្រូវបានបើកត្រាចេញ មុនពេលការបិទពេលវេលានៃការសាកល្បង។

În Apocalipsa șaptesprezece, Ioan a fost purtat în pustia celor o mie două sute șaizeci de ani de întuneric papal. El a fost așezat chiar la sfârșitul acelei perioade, în 1798, care este aceeași istorie în care a fost așezat în Apocalipsa treisprezece.

„Nisipul mării” reprezintă anul 1798, deoarece el reprezintă punctul de perspectivă istorică din care lui Ioan i-a fost arătat papalitatea (fiara mării) la timpul trecut, iar Statele Unite (fiara pământului) ridicându-se și, în cele din urmă, vorbind ca un balaur la legea duminicală ce avea să vină curând. Apoi fiara pământului constrânge lumea să accepte „chipul fiarei”, care avea să vorbească și să impună legislația duminicală asupra întregii lumi.

Ioan este dus la același punct de observație al istoriei pentru a primi prezentarea finală a împărățiilor profeției biblice în capitolul șaptesprezece. Stând în acel punct de observație, îi sunt prezentate împărățiile. Mai întâi, i se face cunoscut că fiara controlează atât biserica, cât și statul, căci ea șade nu numai pe șapte capete, ci și pe șapte munți. Așezarea marii curve arată că ea este cea care călărește fiara, iar cea care călărește fiara este cea care controlează fiara.

Cuvântul „domnește” înseamnă a stăpâni și a cârmui peste. Un călăreț stăpânește fiara ținând frâiele. Papalitatea stăpânește peste șapte capete și, de asemenea, peste șapte munți. În capitolul doi din Daniel, Daniel îl înștiințează pe Nebucadnețar că el este „capul” de aur. În capitolul șapte din Isaia, un „cap” este de asemenea un rege, o capitală sau o împărăție.

Papalitatea, care este femeia călărind fiara, stăpânește peste toți împărații pământului. Acei împărați sunt reprezentați ca „zece împărați”, care sunt puterea-balaur a zilelor de pe urmă. Ei sunt împărații cu care curva Tirului curvește. Acei „zece împărați” au fost siliți să accepte autoritatea papalității, însă împăratul de frunte al acelor zece împărați este Statele Unite. Prin urmare, Statele Unite sunt reprezentate, de asemenea, prin Ahab, împăratul celor zece seminții nordice ale lui Israel. Numărul „șapte” reprezintă „desăvârșit”, iar atunci când papalitatea este înfățișată ca domnind peste împărații pământului, ea domnește și peste cei zece împărați și șade pe cele șapte capete.

Iată mintea care are înțelepciune, căci cei înțelepți ai zilelor de pe urmă folosesc metodologia „puțin aici, puțin acolo”, și recunosc că fiecare dintre simbolurile meșteșugului politic peste care domnește curva indică același adevăr. Ea domnește, de asemenea, peste șapte munți, iar milleriții au identificat un „munte” în profeția biblică drept simbol al unei împărății, însă au identificat, totodată, că simbolurile au mai mult decât un singur înțeles.

Munții sunt, de asemenea, un simbol al bisericii. „Muntele cel sfânt și slăvit” din Scripturi reprezintă biserica lui Dumnezeu.

„Casa Domnului” este Biserica Sa și este un „munte”. Marea desfrânată șade pe șapte munți, identificând astfel faptul că ea domnește peste toate bisericile, după cum domnește peste toți împărații. Ea are stăpânire asupra tuturor bisericilor și asupra tuturor statelor din întreaga lume.

Viziunea pe care Isaia o identifică drept cea care i-a venit „cu privire la Iuda și Ierusalim”, pe care tocmai am citat-o, continuă, și este încă același pasaj din capitolul patru, iar, potrivit lui Isaia, este „aceeași zi” în care oamenii spun: „Veniți și să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov.” În aceeași perioadă de timp sunt identificate „șapte femei”.

„Ziua” care constituie subiectul viziunii lui Isaia este „ceasul” marelui cutremur din Apocalipsa, capitolul unsprezece. Cei înțelepți, care au primit îndemnul de a „se întoarce” după dezamăgirea din 18 iulie 2020, au împlinit cerințele din Leviticul douăzeci și șase și au fost adunați laolaltă prin prima profeție a lui Ezechiel, sunt sigilați atunci când primesc a doua solie a lui Ezechiel despre cele patru vânturi ale Islamului. Apoi sunt înălțați la cer ca un steag, iar ceilalți copii ai lui Dumnezeu din Babilon încep să răspundă chemării de a ieși din Babilon, care începe la cutremur, care este legea duminicală ce va veni în curând. Cealaltă turmă a lui Dumnezeu aude solia de a ieși din Babilon și proclamă: „Veniți și să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov.”

În acel „ceas”, marea curvă începe să-și cânte cântecele și să preacurvească împreună cu împărații pământului. Cei care nu sunt scriși în cartea vieții Mielului urmează curvei, iar bisericile lor ajung sub autoritatea ei. Aceste biserici sunt înfățișate de Isaia ca „șapte femei”. Aceste „șapte femei” sunt „șapte munți” peste care papalitatea va domni, pe măsură ce Statele Unite constrâng întreaga lume să ridice o icoană a fiarei, care va și vorbi, și va face ca toți să primească semnul autorității papale.

Acele „șapte femei” vor apuca un singur bărbat, iar acel „bărbat” este „omul” pe care Pavel îl identifică drept „omul păcatului”. În acea perioadă de încercare, cei care rămân „în Ierusalim vor fi numiți sfinți, toți cei care vor fi scriși printre cei vii în Ierusalim”. Poporul lui Dumnezeu sunt aceia din acea perioadă de timp ale căror nume sunt scrise în cartea vieții, cartea Mielului care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii. Cealaltă categorie, care se apucă de „omul păcatului”, sunt aceia din capitolul treisprezece al Apocalipsei care se închină omului păcatului.

„Ceasul” marelui cutremur, care este criza legii duminicale, constituie încheierea judecății de cercetare, iar judecata se întemeiază pe faptul dacă numele tău este găsit sau nu este găsit înscris în cartea vieții; astfel, în acel timp, cele două clase reprezentate prin raportarea la cartea vieții identifică însăși scenele finale ale judecății. Cei care se alipesc de „omul fărădelegii” declară că își vor „mânca” „pâinea lor și se vor îmbrăca” cu „veșmintele lor”, dar dorința lor principală este „să fie chemați după numele tău”.

Vor păstra propria lor declarație doctrinară de credință (vor mânca din propria lor pâine) și își vor păstra mărturisirea denominațională (propria lor îmbrăcăminte), dar vor accepta numele „omului fărădelegii”. Numele „omului fărădelegii” este „catolic”, care înseamnă „universal”. Cei care se alipesc de „omul fărădelegii” doresc să devină parte a „bisericii universale”, care este Biserica Catolică. Ei doresc această relație pentru a-și „înlătura” „ocara”.

„Mustrarea” vizează două elemente semnificative ale fiarei care domnește peste toate bisericile și peste toate neamurile în zilele de pe urmă. În „ceasul marelui cutremur” din Apocalipsa unsprezece, „vaiul al treilea vine degrabă”. „Vaiul al treilea” este Islamul. În „ceasul marelui cutremur” din Apocalipsa unsprezece, răsună Trâmbița a Șaptea. Trâmbița a Șaptea este Islamul. Islamul lovește în „ceasul marelui cutremur”, căci toate Trâmbițele sunt uneltele profetice pe care Dumnezeu le-a folosit în judecata împotriva închinării silite de duminică de-a lungul întregii istorii a lumii.

Când „ruina națională” a Statelor Unite va fi adusă la îndeplinire, prin legea duminicală care va veni în curând, „neamurile se vor mânia”. În profeția biblică, Islamul este acela care mânie neamurile, așa cum este reprezentat prin prima referire la Islam din cartea Geneza.

„Ocara” zilelor de pe urmă este religia islamului. Bisericile și națiunile lumii vor ajunge sub autoritatea Noii Ordini Mondiale a unor Națiuni Unite, asupra căreia domnește Biserica Catolică. Papa va ședea peste sistemul mondial unic, așa cum Constantin i-a dat papalității scaunul ei în anul 330. Națiunile vor stabili că putința lor de a face față războiului adus împotriva omenirii de islam nu poate fi realizată decât printr-un efort unit, care va cere o supunere față de o anumită autoritate morală, despre care Statele Unite vor insista că este Biserica Romei. Așa cum Iustinian a dat Bisericii Catolice marea ei autoritate în anul 533, istoria se repetă. Statele Unite vor constrânge lumea, prin puterea lor militară, să asculte, așa cum a făcut Clovis pentru Biserica Catolică în anul 496. Istoria versetului doi din Apocalipsa treisprezece se va repeta.

Odată ce chipul va fi ridicat, atunci împărații pământului, care au fost mâni­ați de atacurile Islamului, vor recunoaște că „ocara” universală împotriva Islamului, care a fost folosită pentru a aduce la existență chipul fiarei la scară mondială, nu era „ocara” de care „omul fărădelegii” (Izabela) era în realitate preocupat. Prea târziu, lumea va afla că Izabela nu poartă nicio grijă Islamului, ci că inima ei dorește să-l omoare pe Ilie, așa cum Irodiada l-a ucis pe Ioan Botezătorul.

„Mintea care are înțelepciune” este „mintea celor înțelepți”, iar „cei înțelepți” sunt aceia care înțeleg „creșterea cunoștinței” care este produsă atunci când Leul din seminția lui Iuda desigilează Descoperirea lui Isus Hristos, chiar înainte ca timpul de probă să se încheie.

„Cei șapte capete sunt șapte munți, pe care șade femeia” reprezintă adevărul că papalitatea va domni atât asupra bisericii, cât și asupra statului. Simbolurile au mai mult decât o singură semnificație, iar simbolurile trebuie definite și înțelese după contextul pasajului în care sunt prezentate. Se ridică argumentul că versetul identifică faptul că acele capete sunt munții; prin urmare, care ar fi temeiul pentru a identifica o distincție între capete (arta guvernării statului) și munți (arta guvernării bisericești)? Distincția este stabilită în capitolele șapte și opt din Daniel. În capitolul șapte, atât Roma păgână, cât și Roma papală sunt identificate ca fiind „deosebite” de fiarele care le-au precedat.

عندما يُوضَع الإصحاح السابع على الإصحاح الثامن (سطرًا على سطر)، نجد في الإصحاح الثامن القرن الصغير الخاص بروما، متذبذبًا بين رجل، امرأة، رجل، امرأة. رمز واحد (القرن الصغير) يمثّل قوّتَين. في هذين الإصحاحين، القرن هو مملكة، والمملكة هي أيضًا رأس. في الإصحاح الثامن، يمثّل القرن الصغير مملكتين، المملكة الرابعة والمملكة الخامسة في نبوءة الكتاب المقدس. والقرن الصغير يمثّل رمزيًا مملكتين، والمملكتان اللتان يمثّلهما هما مملكتان تحدّدان اتحاد سياسة الدولة وسلطة الكنيسة. والرؤوس السبعة، التي هي أيضًا سبعة جبال، تمثّل مملكتين، فإحداهما سلطة الكنيسة والأخرى سياسة الدولة.

În capitolul al doilea din Daniel, există o altă mărturie cu privire la acest simbolism profetic, căci acolo ultima împărăție, pe care milleriții au înțeles-o a fi a patra împărăție, Roma, este reprezentată prin fier și lut. Fierul și lutul sunt combinate, deși în realitate fierul nu se combină cu lutul. Totuși, când sora White comentează asupra „fierului și lutului”, ea îl identifică drept un simbol al meșteșugului religios și al meșteșugului statal, așa cum este reprezentat de cornul cel mic din capitolul opt și de capetele din Apocalipsa șaptesprezece, care sunt de asemenea munți.

Vom continua acest studiu în articolul următor.