Cartea lui Daniel - Numărul șaizeci și cinci

Pe 18 iulie 2020, a sosit prima dezamăgire pentru mișcarea reformatoare din timpul sfârșitului a lui Dumnezeu. Ea a marcat un reper în istoria celei de-a treia Vai, care este istoria ploii târzii, și totodată istoria sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii. Acea istorie a fost reprezentată de fiecare mișcare reformatoare din istoria sacră, iar mai specific a fost reprezentată de istoria mișcării millerite și ilustrată prin parabola celor zece fecioare și reprezintă istoria profetică pe care a identificat-o fiecare profet.

18 iulie 2020 reprezintă prima dezamăgire a mișcării și, ca atare, marchează sosirea timpului de întârziere din parabola celor zece fecioare și din Habacuc. În istoria millerită, aceleași dovezi care au condus la proclamarea lor eronată au fost văzute ca identificând data adevărată. Timpul de întârziere din parabola celor zece fecioare a fost atunci înțeles ca adevăr prezent, iar acel timp de întârziere era același timp de întârziere din Habacuc doi. Parabola celor zece fecioare se repetă până la ultima literă, iar această realitate arată că numai aceia care au fost implicați în dezamăgire sunt candidați fie să fie fecioare înțelepte, fie neînțelepte.

Marea comunitate a adventismului laodicean a fost pusă la încercare prin sosirea celui de-al treilea Vai, la 11 septembrie 2001, iar când predicția eșuată pentru 18 iulie 2020 a trecut, adventismul laodicean a fost lăsat în urmă să plutească fără țintă înapoi spre Roma, așa cum s-a întâmplat cu protestanții în istoria millerită.

Nu numai că milleriții au identificat timpul întârzierii ca fiind împlinirea pildei celor zece fecioare, ci au văzut că, în Habacuc, porunca de a aștepta vedenia, deși întârzia, era același reper profetic. Habacuc confirmă apoi că vedenia care fusese prezentată în mod eronat și care produsese prima dezamăgire era vedenia care avea să „vorbească” la sfârșit.

Mesajul care a produs prima dezamăgire a fost același mesaj care urma să fie recunoscut ca împlinit în viitorul apropiat, însă era totuși un mesaj care se întemeia încă pe argumentele profetice anterioare, folosite în prima proclamare eronată.

În istoria millerită, poporul fostului legământ a fost încercat mai întâi, iar după aceea a fost încercat poporul noului legământ. Încercarea a început pentru protestanți atunci când primul înger din Apocalipsa zece și primul înger din Apocalipsa paisprezece (căci sunt același înger) a coborât la 11 august 1840. Încercarea lor s-a încheiat odată cu prima dezamăgire și cu sosirea celui de-al doilea înger din Apocalipsa paisprezece.

În istoria millerită, încercarea pentru milleriți a început odată cu sosirea celui de-al doilea înger la prima dezamăgire și s-a încheiat odată cu sosirea Strigătului de la Miezul Nopții, pe care sora White îl înfățișează ca fiind o mulțime de îngeri, care se alătură celui de-al doilea înger. Sub puterea Duhului Sfânt, milleriții care au recunoscut și au primit solia Strigătului de la Miezul Nopții au fost apoi despărțiți de milleriții care nu au recunoscut solia care cădea pretutindeni în jurul lor. La 22 octombrie 1844, a sosit al treilea înger, iar vedenia care zăbovise a vorbit atunci.

În istoria sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, fostul popor al legământului a fost încercat mai întâi, apoi poporul noului legământ. Încercarea pentru adventismul laodicean a început când primul glas al îngerului din Apocalipsa optsprezece și al celui de-al treilea înger din Apocalipsa paisprezece (căci ei sunt același înger) a coborât la 11 septembrie 2001. Încercarea lor s-a încheiat odată cu dezamăgirea din 18 iulie 2020.

În mișcarea celui de-al treilea înger, încercarea pentru cei o sută patruzeci și patru de mii a început odată cu venirea primei dezamăgiri și se va încheia odată cu venirea soliei Strigătului de la Miezul Nopții. Sub puterea Duhului Sfânt, aceia care acum recunosc și acceptă solia Strigătului de la Miezul Nopții sunt apoi despărțiți de cei nechibzuiți și răi, care nu au recunoscut solia multifațetată ce cade acum pretutindeni în jurul lor.

În contextul legii duminicale care urmează să vină curând, se face auzită a doua „voce” a îngerului din Apocalipsa optsprezece, care este, de asemenea, și viziunea care „zăbovea” să vorbească. Ea reprezintă, de asemenea, și solia celui de-al treilea înger, care „se amplifică” până la marea strigare.

Strigătul de la miezul nopții este reprezentat ca mulți îngeri care se unesc cu îngerul precedent. Solia Strigătului de la miezul nopții are mai multe elemente care contribuie la alcătuirea întregii solii, iar îngerii sunt simboluri ale soliilor. În istoria millerită, pionierul identificat ca fiind în fruntea aducerii împreună a soliei adevăratului Strigăt de la miezul nopții a fost Samuel S. Snow. În acea istorie este bine documentat faptul că înțelegerea lui Snow cu privire la solia Strigătului de la miezul nopții s-a dezvoltat de-a lungul unei perioade de timp.

Acea istorie se repetă până la ultimul detaliu, iar solia strigătului final de la miezul nopții se dezvoltă în mod public de la sfârșitul lunii iulie 2023. Nu este doar solia despre Islam, ci include și solia sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii. Ea include descoperirea că cele două coarne ale fiarei pământului trec amândouă printr-o „moarte și înviere”, întrucât sunt paralele cu icoana fiarei, care, în aceeași istorie, împlinește ghicitoarea profetică potrivit căreia „al optulea este dintre cei șapte”. Ea include descoperirile asociate cu „istoria ascunsă” a celor Șapte Tunete și împlinește ghicitoarea profetică a „pietrei” care a fost lepădată și a ajuns „în capul unghiului”, pe măsură ce „cele șapte vremi” din Levitic douăzeci și șase sunt descoperite a fi firul care țese împreună toate adevărurile istoriei lui Miller cu adevărurile care au fost desigilate la vremea sfârșitului, în 1989. Psalmistul o spune astfel:

„Piatra”, care a fost prima „bijuterie” pe care William Miller a descoperit-o (iar bijuteriile sunt pietre), este „ziua pe care a făcut-o Domnul.” S-a arătat în articolele precedente că structura și cuvintele poruncii Sabatului sunt identice cu structura ciclului sacru de șapte, așa cum este prezentat în capitolul douăzeci și cinci din Levitic. Odihna din ziua a șaptea prefigura odihna țării în anul al șaptelea, iar atunci când cele două porunci sunt privite în această lumină, ele aduc o mărturie că o zi reprezintă un an în profeția biblică.

Arată, de asemenea, că înțelegerea pe care Miller a proclamat-o cu privire la indignarea lui Dumnezeu de „șapte ori”, din Leviticul douăzeci și șase, este reprezentată ca „o zi”, căci Domnul a făcut ciclul sacru de șapte ani, tot atât de sigur cum a făcut cerurile și pământul în șase zile și S-a odihnit în a șaptea.

Când Isus a încheiat pilda viei, le-a adresat fariseilor o întrebare.

Parabola viei este parabola fostului popor ales care este trecut cu vederea, iar împărăția este dată unui nou popor ales. „Piatra” care a fost lepădată, potrivit lui Isus, este „piatra” care fie mântuiește, fie nimicește, în funcție de felul în care este primită. „Piatra” trebuie să fie un adevăr biblic în contextul folosit de Isus, căci ea are puterea de a aduce rod neprihănit, iar neprihănirea lui Hristos este produsă în bărbați și femei numai atunci când ei primesc Cuvântul Său al adevărului.

„Piatra” este o doctrină care fie este acceptată, fie este respinsă, iar Isus este Cuvântul, iar în cartea Faptele Apostolilor, Petru identifică „piatra” drept Hristos.

I potom, u Prvoj Petrovoj, on simboliku „kamena” razvija još dalje, ali je zadržava u istom kontekstu mimoilaženja nekadašnjega savezničkog naroda i izbora novoga izabranog naroda, koji, kako on kaže, „nekad niste bili narod, a sad ste narod Božji; koji ne bijaste zadobili milosrđe, a sad zadobiste milosrđe.”

Petru spune despre fostul popor ales: „pentru cei neascultători, piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie piatra din capul unghiului, și o piatră de poticnire și o stâncă de cădere, pentru cei ce se poticnesc de Cuvânt, fiind neascultători; la aceasta au și fost rânduiți.”

Isus este reprezentat prin fiecare ilustrație sacră a temeliei.

Temelia pe care au zidit-o milleriții a fost Stânca veacurilor (Piatra).

Prima bijuterie pe care a descoperit-o Miller și care a devenit parte a temeliei millerite, care este asemenea Stâncii Veacurilor, a fost „cele șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase; iar „cele șapte vremi” au fost primul adevăr fundamental care a fost pus deoparte de acei pionieri milleriți care tocmai zidiseră temelia millerită. Ziditorii aveau să lepede piatra de temelie. Acea „piatră”, care Îl preînchipuie pe Hristos, este totodată și ziua pe care a făcut-o Domnul, căci El a făcut ziua a șaptea ca zi de odihnă și anul al șaptelea ca an în care pământul să se odihnească. În 1863, piatra de temelie a fost lepădată, dar ea urmează să fie făcută „capul unghiului” și „piatră de poticnire” pentru cei neascultători.

Mesajul Islamului din cea de-a treia nenorocire este tema mișcării de reformă a celor o sută patruzeci și patru de mii, iar procesul de punere la probă a început când îngerul din Apocalipsa optsprezece s-a coborât, în timp ce marile clădiri ale orașului New York erau aruncate la pământ la 11 septembrie 2001. Adventismul a păstrat tăcerea cu privire la identificarea profetică potrivit căreia 11 septembrie 2001 a fost sosirea „zilei vântului de răsărit”. La 18 iulie 2020, ei au fost lăsați în urmă când cei doi martori din Apocalipsa capitolul unsprezece au fost uciși pe străzile acelei cetăți mari. Testul Adventismului se încheiase, iar testul pentru cei care mărturisiseră că recunosc mesajul Islamului era în desfășurare.

Nakon što su ležale mrtve po ulicama sve do kraja jula 2023. godine, mrtve suhe kosti tada su bile probuđene prvom Ezekielovom porukom. Druga Ezekielova poruka jest poruka o četiri vjetra islama trećeg Jaoa, koja predstavlja postepeno otpečaćivanje poruke Ponoćnog pokliča, koja je viđenje što je oklijevalo, i temu čitavog razdoblja pokreta. Tada su razne istine bile otpečaćene, jer poruka Ponoćnog pokliča predstavlja mnogostranu poruku. Prva istina koja je suočila mrtve suhe kosti bila je prva istina koju je odbacio laodicejski adventizam, i ona predstavlja istinu koja označava prijelaz iz Laodiceje u Filadelfiju.

Adevărul este mesajul sigilării și, prin urmare, trebuie să fie întemeiat atât din punct de vedere intelectual, cât și spiritual. Nu este suficient să recunoaștem că perioada în care cei doi martori au zăcut morți în uliță este un simbol al împrăștierii celor „șapte vremi”; aceasta cere, de asemenea, o acceptare trăită a adevărului.

Bijuteriile lui Miller, care reprezintă adevărurile desigilate la vremea sfârșitului, în 1798, devin o probă pentru fecioarele din zilele de pe urmă. Experiența așezării în adevăr „din punct de vedere spiritual” este reprezentată de prima bijuterie a lui Miller, iar așezarea în adevăr „din punct de vedere intelectual” este reprezentată de solia Islamului din al treilea vai. Chemarea la pocăință și mărturisire, reprezentată prin „șapte vremi”, identifică o lucrare îndeplinită în legătură cu Hristos în Locul Preasfânt și este reprezentată prin viziunea „mareh”.

“Образованото” разбиране за исляма от третото Горко е представено чрез видението „хазон“, и и двете са необходими за онези, които ще бъдат запечатани. През 1863 г. лаодикийският адвентизъм избра да възстанови Йерихон и остави делото си по възстановяването на Ерусалим. Йерихон е символ на благоденствие, както е представен и чрез лаодикийската слепота.

Piatra pe care au lepădat-o zidarii în 1863, pe când rezideau Ierihonul, a fost „cele șapte vremi” care, în zilele de pe urmă, aveau să devină adevărul (giuvaerul) ce ajunge „piatra din capul unghiului”, căci acesta este adevărul care țese împreună începutul adventismului în mișcarea milleriților cu sfârșitul adventismului în mișcarea celor o sută patruzeci și patru de mii. Acel giuvaer, care este „cele șapte vremi”, este de asemenea „ziua pe care a făcut-o Domnul” și este Hristos Însuși, căci El este Cuvântul și El este „Adevărul”. Subiectul Islamului este tema care produce curățirea atât a fostului popor ales, cât și a noului popor ales, iar curățirea dublă a început la 11 septembrie 2001, care a fost „ziua vântului de răsărit”. În ziua aceea, străjerii trebuiau să cânte chiar aceeași cântare pe care a cântat-o Hristos când a rostit parabola viei. Cei o sută patruzeci și patru de mii cântă cântarea lui Moise („cele șapte vremi”) și cântarea Mielului.

„Mielul” este Hristos, care a fost înjunghiat, și El a fost înjunghiat în mijlocul a două mii cinci sute douăzeci de zile, împletind astfel jertfa vieții și a sângelui Său (prin care a întărit legământul) împreună cu „cearta legământului Său” a lui Moise, din Leviticul douăzeci și șase. Cântarea lui Moise și a Mielului este cântarea chazon-ului istoriei profetice și cântarea mareh-ului „arătării” Sale. Este cântarea unei înțelegeri intelectuale și spirituale, așa cum este reprezentată de cele două vedenii din Daniel capitolul opt. Este cântarea unui popor al legământului care este judecat și trecut cu vederea, în timp ce un nou popor ales este selectat. Procesul de selecție, și prin urmare cântarea, a început la 11 septembrie 2001.

Înțelese în mod corect, aceste versete identifică perioada de la 11 septembrie 2001 până la legea duminicală care va veni în curând. Versetul șase identifică întreaga istorie, indicând începutul plantei care prinde rădăcină, apoi înflorește și înmugurește și, în cele din urmă, umple pământul cu rod. Rodul care umple pământul face aceasta în timpul „ceasului”, care este criza legii duminicale. În timp ce Hristos Își adună atunci rodul în grânarul Său, El aduce totodată judecata asupra Babilonului. Judecata care are loc în timpul când pământul este umplut cu rod este reprezentată în versetul șapte, când sunt puse cele două întrebări: „L-a lovit El cum i-a lovit pe cei ce-l loveau? sau a fost el ucis după măcelul celor uciși de el?”

Apoi, în versetul opt, stropirea ploii târzii este marcată prin expresia „cu măsură”. Ceea ce face plantele să răsară este ploaia, iar când începutul ploii târzii este semnalat, el este indicat ca începând „cu măsură, când răsare”. Când ploaia târzie începe, ea este revărsată „cu măsură”, căci nu este revărsată fără măsură dacă secerișul este un amestec de adevărat și fals.

Soră White identifică acest pasaj ca fiind momentul când îngerul din Apocalipsa coboară, căci ea spune: „marea revărsare a Duhului lui Dumnezeu, care luminează întregul pământ cu slava sa.” Într-un alt pasaj pe care l-am citat adesea în aceste articole, ea a arătat că atunci când „marile clădiri ale New Yorkului” „vor fi dărâmate”, „Apocalipsa capitolul optsprezece, versetele unu până la trei, se va împlini.”

Vom continua aceste gânduri în articolul următor.