The Book of Daniel - Number Seventy-Four

Cele patru urâciuni din capitolul opt al cărții lui Ezechiel conduc la faptul că conducerea bisericii laodiceene a lui Dumnezeu din zilele de pe urmă se pleacă înaintea soarelui și astfel primește semnul fiarei. Capitolul următor, care face parte din aceeași viziune, îi înfățișează pe aceia din biserica lui Dumnezeu din zilele de pe urmă care primesc sigiliul lui Dumnezeu. Sora White ne informează că sigilarea din capitolul nouă al cărții lui Ezechiel este aceeași cu sigilarea reprezentată în capitolul șapte al cărții Apocalipsa. Dumnezeu judecă un neam la a treia și a patra lui generație, iar cele patru urâciuni din Ezechiel identifică cele patru generații de răzvrătire care au început în 1863, când adventismul laodicean a introdus o contrafacere a celor două table din Habacuc, care fuseseră date ca simbol al relației de legământ dintre Dumnezeu și poporul Său, după cum cele două table ale celor Zece Porunci fuseseră date la începutul Israelului antic.

Vițelul de aur al lui Aaron era o imagine contrafăcută, simbolul răzvrătirii care s-a manifestat chiar în timp ce Dumnezeu producea cele două table ce reprezintă o adevărată imagine a geloziei. Vițelul de aur al lui Aaron prefigura diagrama contrafăcută din 1863, care înlăturase din solie „cele șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase, împreună cu alte profeții de timp. Astfel, adventismul laodicean a ridicat o imagine a geloziei chiar la începutul istoriei sale, așa cum făcuse Aaron la începutul istoriei vechiului Israel și cum făcuse Ieroboam la începutul istoriei regatului de nord al lui Efraim.

„Șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase a fost prima profeție de timp pe care Miller a fost călăuzit s-o înțeleagă și a fost prima nestemată a timpului profetic pusă deoparte în răzvrătirea din 1863. Anul 1863 a marcat începutul acoperirii nestematelor din visul lui Miller și al introducerii nestematelor și monedelor contrafăcute. „Șapte vremi” a fost piatra din capul unghiului pe care zidarii au lepădat-o. În 1863, cei care fuseseră zidarii templului millerit au fost aceia care au pus deoparte piatra din capul unghiului a „șapte vremi”, dar în zilele de pe urmă piatra aceea este acum capul unghiului. Piatra aceea Îl reprezenta pe Stânca veacurilor și era, de asemenea, reprezentată de ziua pe care a făcut-o Domnul, căci era un simbol al odihnei de Sabat pentru țară. În 1844, adventismul millerit a mustrat sistemul fals de închinare al lui Ieroboam și s-a despărțit de „adunarea batjocoritorilor”, care se „bucuraseră” de prima dezamăgire.

Cei ce zideau au fost îndrumați să nu se întoarcă niciodată la „adunarea batjocoritorilor”, după cum profetul iudeu fusese îndrumat să se întoarcă la Ierusalim pe o altă cale decât aceea care îl dusese la 1844. Calea care îl dusese la 1844 era calea din care ieșise, și anume Protestantismul, iar în acea istorie Protestantismul devenise Protestantism apostat. Celor ce zideau li s-a poruncit să nu se întoarcă niciodată la „adunarea batjocoritorilor” și au fost îndrumați să nu mănânce din hrana lor și să nu bea din apa lor. Cei ce zideau mâncaseră cărticica ce era în mâna îngerului în 1840, iar acea hrană fusese dulce în gura lor.

Mâncarea și băutura profeției reprezintă metodologia folosită pentru studierea Bibliei. Milleriților li s-a dat o modalitate precisă de a studia Cuvântul lui Dumnezeu, iar acele reguli au produs un mesaj biblic cu totul diferit de cel produs de teologii protestantismului apostat și ai catolicismului prin metodologia lor coruptă. Ziditorii, care sunt totodată și profetul iudeu, nu trebuiau să se întoarcă și să mănânce sau să bea din metodologia nici a protestantismului apostat, nici a catolicismului. Profetul iudeu a făcut întocmai acest lucru, identificând astfel că adventismul laodicean avea să facă întocmai acest lucru în 1863, căci în 1863 ei au folosit argumentele teologice ale protestantismului apostat pentru a respinge aplicarea de către Miller a „șapte vremi”, și astfel au ridicat chipurile geloziei ale lui Aaron și Ieroboam. Atunci începuse prima generație a adventismului laodicean.

Яҳудиядан бўлган пайғамбар Ёробоом билан мулоқот қилганидан сўнг Яҳудияга қайтиш йўлига тушди, аммо у ҳеч қачон етиб бормади. Бу пайғамбар Лаодикиячи Адвентизмни ифодалайди; илҳомга кўра, у 1856 йили Миллерит ҳаракатига кириб келган. Опа Уайт Адвентизмни Лаодикия деб аташдан ҳеч қачон чекинмаган, ва Лаодикиянинг қачондир ўзгаришини кўрсатадиган ҳеч қандай библиявий далил йўқ. Ўз шахсий лаодикиячилик тажрибасини тарк этадиган айрим шахслар бор, аммо жамоат сифатида Лаодикия Раббининг оғзидан тупуриб ташланиши керак, чунки Лаодикия «ҳукм қилинган халқ» деган маънони англатади. Адвентизм ушбу таърифдан фойдаланиб, ўзини осмондаги муқаддас макондаги ҳукм даврида мавжуд бўлган жамоат деб даъво қилади. Ўз кўрликларида улар Лаодикия маъносининг Тергов Ҳукмига оид жиҳатини тан оладилар, аммо ўз номларида яққол ифодаланган Ижроий Ҳукмни кўра олмайдилар.

Prorocul iudeu ajunge în cele din urmă îngropat împreună cu prorocul mincinos care l-a înșelat să mănânce din hrana lui și să bea din băutura lui. Amândoi ajung în același mormânt, iar prorocul mincinos din Betel (biserica contrafăcută) îl numește frate când moare.

ជាសាររបស់ទេវតាទីពីរ នៅរដូវក្តៅ ឆ្នាំ 1844 នោះ គឺការកំណត់បង្ហាញថា ពួកក្រុមជំនុំប្រូតេស្តង់បានធ្លាក់ចុះ ហើយបានក្លាយជាកូនស្រីរបស់កាតូលិក។ អាដវិនទីសម៍តាមមីល្លែរ បានហៅបុរសនិងស្ត្រីឲ្យចាកចេញពីនិកាយទាំងនោះ ពីព្រោះការបន្តស្នាក់នៅក្នុងនិកាយទាំងនោះ មានន័យថា ជាសេចក្តីស្លាប់ខាងវិញ្ញាណ និងអស់កល្បជានិច្ច។ ហោរាក្លែងក្លាយនៃបេថែល តំណាងឲ្យប្រព័ន្ធសាសនាដែលយេរ៉ូបោមបានបង្កើតឡើងនៅបេថែល។ នោះជាប្រព័ន្ធមួយដែលបានតាំងរូបឲ្យសត្វសាហាវ ហើយសត្វសាហាវដែលត្រូវបានចម្លងតាម គឺជាសត្វសាហាវនៃសាសនាកាតូលិក។ ពួកប្រូតេស្តង់បានបន្តកំណត់អត្តសញ្ញាណខ្លួនថាជាប្រូតេស្តង់ ប៉ុន្តែពួកគេក៏បានបន្តគោរពថ្ងៃព្រះអាទិត្យជាថ្ងៃថ្វាយបង្គំផងដែរ ដែលនោះគឺជាសញ្ញាសម្គាល់នៃអំណាចរបស់សាសនាកាតូលិក។

Les protestants prétendent être protestants, alors que la seule définition d’un protestant est de protester contre Rome, et ce faisant leur profession constitue une image de l’Église romaine, car elle se déclare être une institution chrétienne, bien qu’elle ne possède aucune justification biblique à cette prétention. Sa prétention repose sur l’autorité vide de la tradition et de la coutume, qui est la même fausse autorité à laquelle le protestantisme recourt lorsqu’il prétend être protestant. C’est la même logique qui a aveuglé les adventistes du septième jour, au point de croire qu’en tant que Laodicéens, ils sont encore dans une relation d’alliance sûre. C’est la même fausse autorité qu’invoquait l’ancien Israël lorsqu’il déclarait : « Le temple de l’Éternel, le temple de l’Éternel, c’est nous. »

În 1863, mișcarea milleriților s-a încheiat, însă ea încetase să mai fie o mișcare a filadelfienilor încă din 1856. Respingerea soliei lui Moise („șapte vremi”), care a fost prezentată de Ilie (William Miller), a fost respinsă, iar această respingere s-a întemeiat pe metodologia profetului mincinos din Betel. Anul 1863 a marcat sfârșitul celor șaizeci și cinci de ani care începuseră în 1798 și a fost sfârșitul profeției din capitolul șapte al cărții lui Isaia.

Profeția de șaizeci și cinci de ani din versetul opt arată că „înăuntrul” perioadei de șaizeci și cinci de ani împărăția de nord a celor zece seminții avea să fie dusă în robie. Viziunea a fost consemnată în anul 742 î.Hr., iar nouăsprezece ani mai târziu, în 723 î.Hr., Efraim a fost risipit și dus în captivitate de asirieni. În 677 î.Hr., la sfârșitul celor șaizeci și cinci de ani, împăratul Manase a fost capturat și dus la Babilon. Punctul de început, în 742 î.Hr., marchează un război civil între împărăția de nord și împărăția de sud ale lui Israel, tot așa cum 1863 marchează chiar centrul Războiului Civil din Statele Unite între Nord și Sud. Profeția a fost rostită de Isaia în țara literală glorioasă (Iuda), iar profeția din 1863 s-a împlinit în țara spirituală glorioasă (Statele Unite).

În cadrul profeției de șaizeci și cinci de ani există trei repere. Războiul civil din 742 î.Hr. este urmat, după nouăsprezece ani, de împrăștierea împărăției de nord, în 723 î.Hr. La sfârșitul celor șaizeci și cinci de ani, împărăția de sud a fost împrăștiată. Profeția, inclusiv începutul și sfârșitul ei, reprezintă ambele „indignări” ale lui Dumnezeu împotriva împărățiilor de nord și de sud, iar aceste două indignări sunt precedate, la punctele lor de început, de nouăsprezece ani, și apoi urmate de alți nouăsprezece ani care urmează împlinirii lor.

Întreaga structură chiastică identifică o perioadă de război civil între nord și sud, care marchează începutul și sfârșitul. În mijlocul începutului și al sfârșitului, cei doi antagoniști ai războiului civil au fost amândoi duși în robie, iar în cei șaizeci și cinci de ani în care sunt adunați din starea lor de robie, în care fuseseră împrăștiați unul față de celălalt, într-o singură națiune, ei ajung la 1863, care este data Proclamației de Emancipare ce i-a eliberat pe sclavi. Profeția unui război civil în Iuda literală se încheie cu războiul civil din Iuda spirituală, căci Isus ilustrează întotdeauna sfârșitul unui lucru prin începutul acelui lucru, pentru că El este Alfa și Omega.

Istoria anului 1863 a fost reprezentată prin istoria anului 742 î.Hr., când profetul Isaia, împreună cu fiul său, a transmis un mesaj împăratului nelegiuit al lui Iuda (Ahaz). Anul 742 î.Hr. din pasaj este reprezentat prin mărturia împăratului Ahaz, care era împărat al lui Iuda, care suspendase slujba sanctuarului lui Dumnezeu și îl pusese pe marele său preot să ridice un model al unui templu sirian chiar în incinta sanctuarului pământesc al lui Dumnezeu.

În istoria împăratului nelegiuit Ahaz (marcată în anul 742 î.Hr. de profeția lui Isaia), conducătorul Ierusalimului a introdus în biserica lui Dumnezeu închinarea păgânismului (catolicismului), întocmai cum adventismul laodicean s-a întors la metodologia protestantismului apostat pentru a lepăda solia lui Moise care fusese vestită de Ilie. În anul 742 î.Hr., Isaia l-a confruntat pe nelegiuitul împărat al lui Iuda la capătul canalului iazului de sus, lângă ogorul nălbitorului, și și-a adus cu sine fiul când a făcut aceasta. Numele fiului său era un semn, iar când profetul din Iuda l-a confruntat pe împăratul Ieroboam, i-a dat și lui un semn.

Името на сина на Исая, „Шеар-Яшув“, означава „остатък ще се върне“. Онези, които „се връщат“ и съставляват остатъка, са тези, които чакат Господа по време на забавянето.

Când Isaia interacționează cu regele nelegiuit Ahaz în anul 742 î.Hr., el îi reprezintă pe cei care au „așteptat”, căci toți prorocii vorbesc despre zilele de pe urmă, iar cei care „așteaptă” în zilele de pe urmă sunt aceia care au suferit prima dezamăgire. Ieremia a crezut că Dumnezeu mințise și oprise ploaia, iar Isaia crede că Dumnezeu Și-a ascuns „fața de casa lui Iacov”, însă Isaia hotărăște că va aștepta și Îl va căuta pe Domnul, ceea ce îi reprezintă pe cei „înțelepți” în timpul întârzierii vedeniei. Aceia care s-au întors și au despărțit ce este prețios de ce este de nimic, cei care urmau să devină gura lui Dumnezeu, au fost pecetluiți și, prin urmare, sunt puși în contrast cu cei care primesc semnul fiarei.

Vom continua acest studiu în articolul următor.