The Book of Daniel - Number Eighty-Eight

Mchakato wa kupimwa unaoanza malaika anaposhuka unawakilishwa na jaribio la kama kukitwaa kitabu kutoka mkononi mwa malaika na kukila. Wale waliochagua kula ujumbe huo walikusudiwa baadaye kufikia masikitiko, ambapo kundi lililokataa kula liliachwa nyuma. Kitabu kile kidogo kilichopaswa kuliwa kiliwakilisha “ongezeko la maarifa” ya ujumbe uliokuwa umefunguliwa kwanza “wakati wa mwisho” katika ama 1798 au 1989, na kisha baadaye kurasimishwa kuwa ujumbe ambao ungewawajibisha kizazi kilichokuwa hai wakati huo kwa nuru ya maarifa yaliyoongezeka. Katika historia yoyote ile, mara tu unabii wa Uislamu ulipotimizwa, ndipo ujumbe wa kuliwa uliokuwa mkononi mwa malaika ulipopokelewa au kukataliwa. Ikiwa ujumbe unaowakilishwa na kitabu unakataliwa, basi wale wanaoufanya hivyo, huku wakiendelea kutafuta kudumisha dai la kwamba bado wao ni wateule wa Mungu, hulazimika kuunda ujumbe bandia wa mvua ya mwisho.

Pe 11 septembrie 2001, răzvrătirile trecute ale generațiilor adventismului au fost din nou făcute subiecte de probă. Capitolul doi din Habacuc identifică o dezbatere care are loc în istoria profetică reprezentată acolo, care este o linie profetică paralelă cu parabola celor zece fecioare. Când străjerul a întrebat ce să răspundă în istoria parabolei celor zece fecioare, i s-a poruncit să „scrie vedenia și să o facă lămurită pe table”. Străjerii istoriei millerite au produs diagrama din 1843 în anul 1842, iar producerea ei a devenit un semn de hotar. Aceasta era „vedenia” din Habacuc doi, făcută lămurită pe table, care urma să vorbească la sfârșit.

Poco después del 11 de septiembre de 2001, quienes reconocieron la actividad del islam correspondiente al tercer ay, fueron guiados a volver a las “sendas antiguas” de Jeremías, y a caminar por ellas. Esas “sendas antiguas” identificaban que los tres ayes de Apocalipsis, capítulo ocho, versículo trece, representaban el papel profético del islam. Inmediatamente después, Future for America comenzó a reproducir las dos tablas de Habacuc, capítulo dos, exactamente en el mismo punto de la historia paralela de los milleritas, cuando las dos tablas fueron presentadas como una señal, lo cual había sido representado por la producción de la carta de 1843, en 1842.

Reimprimarea hărților din 1843 și 1850, în istoria imediat ulterioară datei de 11 septembrie 2001, a fost tot atât o împlinire a capitolului doi din Habacuc, pe cât a fost și publicarea hărții din 1843 în 1842. Producerea tabelelor face parte din narațiunea capitolului doi din Habacuc și trebuia să aibă loc. La 11 septembrie 2001, răzvrătirea din 1863 s-a repetat din nou prin acei adventiști laodiceeni care au refuzat să se întoarcă la „cărările vechi” ale lui Ieremia.

Ieremia arată că a umbla pe „căile cele vechi” înseamnă a găsi „odihna”, iar odihna este „ploaia târzie”, care a început atunci când neamurile s-au mâniat, la 11 septembrie 2001, când au căzut marile clădiri ale orașului New York. Cei care au mâncat atunci solia au devenit străjerii lui Habacuc, cărora li se poruncise să „scrie vedenia și s-o facă lămurită”. Ieremia îi identifică pe aceiași străjeri chiar în timpul „odihnei”, care este „ploaia târzie”.

Trâmbița pe care trebuiau s-o sune este a șasea trâmbiță a celui de-al doilea vai din istoria millerită, iar în zilele din urmă ea este a șaptea trâmbiță a celui de-al treilea vai. Străjerii lui Habacuc, care sunt străjerii lui Ieremia, vestesc un mesaj de avertizare care, în răzvrătirea din 1888, a fost respins. A șasea trâmbiță care a fost respinsă în 1888 a fost solia către Laodicea.

Mesajul celei de-a șaptea trâmbițe din 1888 a fost vestit mai întâi către Laodiceea în 1856, iar apoi mesajul către Laodiceea a fost așezat în contextul luminii crescânde a celor „șapte vremi”. La 11 septembrie 2001, chemarea de a ne întoarce la cărările vechi ale lui Ieremia și de a umbla pe ele, cu scopul de a primi mesajul ploii târzii, a inclus mesajul de avertizare al celei de-a șaptea Trâmbițe, care este reprezentat ca mesajul către Laodiceea, și „șapte vremi”, care sunt simbolul temeliei.

„minciuna” identificată de profeție, care produce puternica amăgire din scrierile lui Pavel, a fost introdusă în a treia generație a adventismului laodicean în 1931, la șaisprezece ani după moartea profetesei. „Minciuna” care a pătruns în a treia generație este situată profetic în perioada reprezentată ca „femeile plângându-l pe Tamuz” și, prin urmare, este asociată cu mesajul fals al ploii târzii.

Detaliile modului în care „minciuna” a fost propagată trebuie înțelese, după cum trebuie înțeles și rolul profetic al „minciunii” în profeția timpului sfârșitului. Oamenii batjocoritori care stăpânesc Ierusalimul în vremea ploii târzii, care este vremea sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, au creat o solie falsă a ploii târzii în a treia generație a adventismului, așa cum este reprezentată prin „femeile care plângeau pe Tamuz”, în capitolul opt din Ezechiel. Solia lor falsă a ploii târzii este, de asemenea, reprezentată de Ezechiel ca o temelie falsă, un zid fals de ocrotire și o falsă solie de pace și siguranță.

Minciuna și neadevărurile sub care se ascund oamenii batjocoritori din Ierusalim, în capitolele douăzeci și opt și douăzeci și nouă din Isaia, sunt în cele din urmă judecate și nimicite de „biciul năvalnic”.

„Biciul năvalnic” al lui Isaia este „ploaia năvalnică” a lui Ezechiel, adusă asupra celor care au „ghicit minciuni”, înfățișând o „vedenie deșartă” și pretinzând „așa zice Domnul”, „cu toate că” Domnul „nu vorbise”. „Minciuna” sub care se ascund bărbații din vechime este înfățișată ca fiind ceva despre care ei susțin că Domnul ar fi vorbit, astfel că este o „minciună” cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Fie au identificat în chip greșit o doctrină din Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind o eroare, fie au pretins în mod eronat că Dumnezeu le-a călăuzit înțelegerea (Dumnezeu vorbise) cu privire la o doctrină a Bibliei.

„Minciuna” care a apărut în 1931 a fost afirmația că sora White susținuse concepția falsă despre „jertfa necurmată” din cartea lui Daniel. Concepția falsă potrivit căreia „jertfa necurmată” reprezintă lucrarea lui Hristos în sanctuar se întemeia pe o „minciună” care susținea că, în 1910, Ellen White îl informase pe A. G. Daniells că perspectiva lui și a lui Prescott asupra „jertfei necurmate”, ca reprezentând lucrarea lui Hristos în sanctuar, era de fapt corectă, în pofida cuvintelor ei scrise în mod direct, care afirmau contrariul.

Falsa concepție despre „necurmatul”, care a fost atunci (1931) stabilită în adventismul laodicean, a devenit temelia teologică folosită pentru a clădi o solie pe care Ezechiel o descrie ca „pace și liniște”. Diferitele argumente folosite pentru a susține temelia falsă sunt diferitele monede și pietre prețioase contrafăcute pe care Miller le-a văzut în visul său. Până la sfârșitul visului său, pietrele lui prețioase originale sunt acoperite pe deplin de contrafaceri și de gunoi, iar gunoiul și pietrele prețioase și monedele contrafăcute reprezintă solia care a fost întemeiată pe eroarea lor fundamentală că „necurmatul” reprezintă lucrarea lui Hristos în Sanctuar.

În pasajul lui Ezechiel, gunoaiele și bijuteriile contrafăcute sunt reprezentate ca un „zid” care a fost zidit cu un mortar atât de slab, încât nu poate rezista sub presiunea „vântului furtunos” sau a „ploii revărsate”.

Profetul neascultător din Iuda, care l-a mustrat pe Ieroboam, a murit în cele din urmă între un „măgar” și un „leu”. Leul reprezintă Babilonul, iar măgarul reprezintă islamul. Cele două doctrine pe care adventismul laodicean nu le poate vedea, și care sunt reprezentate prin moartea profetului neascultător, sunt mesajul papalității (leul) și mesajul islamului din cea de-a treia Vai (măgarul).

Vântul năprasnic al lui Ezechiel este un simbol al „vântului aspru care este oprit” al lui Isaia, în „ziua vântului de răsărit”, din capitolul douăzeci și șapte. „Vântul năprasnic” al lui Ezechiel este, de asemenea, „cele patru vânturi” din Apocalipsa, capitolul șapte, care sunt ținute până când slujitorii lui Dumnezeu sunt pecetluiți. „Vântul năprasnic” al lui Ezechiel este și solia lui din partea „celor patru vânturi”, din capitolul treizeci și șapte, care aduce oasele uscate și moarte la viață, ca o oaste puternică. „Vântul năprasnic” al lui Ezechiel, care dărâmă „zidul tencuit cu mortar nefrământat”, este solia ploii târzii a celei de-a treia Vai.

Ploua „torențială” a lui Ezechiel este un simbol al papalității și, mai precis, este simbolul perioadei crizei legii duminicale, care începe odată cu legea duminicală ce va veni curând în Statele Unite. Profetul neascultător din Iuda, care a murit între măgar și leu, a reprezentat moartea adventismului laodicean care are loc între 11 septembrie 2001, la sosirea măgarului (al treilea vai), și legea duminicală ce va veni curând (leul). Moartea adventismului laodicean are loc în timpul sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, care a început atunci când neamurile s-au mâniat, dar au fost ținute în frâu la 11 septembrie 2001, și se încheie la legea duminicală ce va veni curând. Moartea lor, așa cum este ilustrată de profetul neascultător, este provocată pentru că s-au întors la metodologia protestantismului apostat, deși fuseseră informați direct să nu se mai întoarcă niciodată la „adunarea batjocoritorilor”.

Moartea lor are loc în istoria sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii. De îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat, îngerii nimicitori își încep lucrarea. Din 11 septembrie 2001 și până la legea duminicală care va veni curând, judecata celor vii se împlinește în biserica lui Dumnezeu, căci judecata începe în Ierusalim și începe cu bătrânii care trebuiau să fie păzitorii poporului, dar care își părăsiseră responsabilitățile de-a lungul a patru generații. Cei care primesc sigiliul în acea perioadă sunt steagul ridicat pentru neamuri. Ei sunt sigilați înainte de legea duminicală care va veni curând, căci singurul mod în care cealaltă turmă a lui Dumnezeu poate fi avertizată este prin a vedea, în criza legii duminicale, bărbați și femei care au sigiliul lui Dumnezeu.

Moartea adventismului laodicean se împlinește în timpul istoriei ploii târzii, care a început să stropească la 11 septembrie 2001 și este revărsată fără măsură la legea duminicală care va veni în curând, când Dumnezeu a ridicat și apoi înalță ca un steag un popor care a fost pecetluit pentru veșnicie.

ในช่วงเวลาแห่งประวัติศาสตร์นั้น บรรดาผู้ในแอ๊ดเวนติสม์แบบเลาดีเซียซึ่งกำลังเตรียมตัวเพื่อ และจะได้รับเครื่องหมายของสัตว์ร้ายนั้น ได้รับการพรรณนาแทนโดยชายยี่สิบห้าคนที่กราบไหว้ดวงอาทิตย์ในเอเสเคียลบทที่แปด พวกเขาคือผู้ที่ยอมรับข่าวสาร “สันติภาพและความปลอดภัย” อันเท็จของเอเสเคียล ซึ่งเป็นสิ่งแทนปลอมของข่าวสารฝนชุกปลายฤดูอันแท้จริง ที่ผู้ยามอันแท้จริงกำลังประกาศอยู่ในประวัติศาสตร์นั้น รากฐานของข่าวสารฝนชุกปลายฤดูอันเท็จนั้นคือการระบุว่า “เครื่องบูชาประจำวัน” ในพระธรรมดาเนียลเป็นสัญลักษณ์ของพระคริสต์ ทั้งที่แท้จริงแล้วเป็นสัญลักษณ์ของซาตาน ความเชื่อพื้นฐานอันเท็จนั้นเองคือหลักคำสอนที่ “คนมักเยาะเย้ยผู้ปกครองชนชาติแห่งเยรูซาเล็ม” ใช้ในการก่อกำแพงที่ฉาบด้วยปูนไม่สุกของพวกเขา

Identificarea „jertfei necurmate” ca simbol al lui Hristos a fost instituită istoric printr-o „minciună”, în 1931. De atunci înainte a fost ridicat zidul netencuit al monedelor și giuvaierurilor contrafăcute. Acel „zid” este sortit să se prăbușească atunci când va veni omul cu peria de praf ca să-Și curețe cu desăvârșire aria. Acea curățire este împlinită în perioada profetică a istoriei dintre „vântul furtunos” (măgarul de la 11 septembrie 2001) și „ploile revărsate” (leul legii duminicale care va veni în curând). În acea istorie, profetul neascultător este ucis și îngropat în mormântul profetului mincinos din Betel. Sora White identifică „zidul” profeției ca fiind legea lui Dumnezeu.

Începutul celei de-a patra generații a adventismului este marcat de publicarea unei cărți, așa cum a fost și începutul celei de-a treia generații. A treia generație a început odată cu publicarea lucrării lui W. W. Prescott, The Doctrine of Christ, iar acea generație s-a încheiat odată cu publicarea volumului Questions on Doctrine. The Doctrine of Christ a prezentat o evanghelie care era în mod deliberat lipsită de mesajul profetic millerit. Questions on Doctrine a prezentat o evanghelie care nega lucrarea de sfințire împlinită de Hristos. The Doctrine of Christ a îndepărtat lumina viziunii (chazon) a istoriei profetice, iar Questions on Doctrine a îndepărtat lumina viziunii (Mareh) a „înfățișării” lui Hristos.

Între acele două cărți a fost dezvoltată falsa solie a ploii târzii, reprezentată prin „femeile care îl plângeau pe Tamuz”. În acea istorie a fost promovată „minciuna din 1931”. Acea a treia generație (urâciune) este de asemenea reprezentată de compromisul celei de-a treia biserici, Pergam. Simbolul compromisului din a treia biserică identifică lucrarea de căutare a acreditării din partea instituțiilor lumești care dictau reguli pentru teologie și reguli pentru medicină. În a treia generație a fost înfăptuit compromisul adevărului, care a inclus introducerea și accentuarea folosirii Bibliilor care fuseseră traduse din manuscrise corupte.

În 1957, cartea *Questions on Doctrine* a reprezentat o capitulare în fața adevărului fundamental al Evangheliei. Acest adevăr este că Isus a murit ca să ne mântuiască „de” păcat, dar nu a murit ca să ne mântuiască „în” păcat. Învățătura catolică și protestantă apostată, potrivit căreia omul nu poate fi ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, este argumentul veșnic al lui Satana. Omul poate și trebuie să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă Satana pretinde că „hotărât că nu veți muri”. Concepția protestantă apostată decăzută, potrivit căreia oamenii nu pot birui păcatul și, prin urmare, nu pot fi ascultători de Legea lui Dumnezeu până când Isus îi transformă în mod magic în roboți ascultători la a doua Sa venire, a fost încorporată în învățăturile cărții *Questions on Doctrine*.

În anul 1957 a început a patra generație a adventismului laodicean, iar zidul său netencuit (legea) fusese întemeiat, oferind astfel logica ce va îngădui celor douăzeci și cinci de bătrâni să se închine soarelui la încheierea timpului sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii. Acel zid netencuit, care este credința că păzirea Legii lui Dumnezeu este cu neputință, este măturat când „zidul” despărțitor dintre Biserică și Stat este îndepărtat, la legea duminicală care va veni în curând. Legea duminicală este ploaia cea năvalnică sau, așa cum o exprimă Isaia, este urgia copleșitoare, iar acel potop începe la legea duminicală care va veni în curând în Statele Unite.

În vremea legii duminicale din Statele Unite, vrăjmașul (papa) vine „ca un potop” („urgia năvalnică”), și atunci „steagul” este ridicat împotriva lui. Atunci este măturat „zidul netencuit” pe care adventismul laodicean l-a ridicat pe temelia aplicării greșite a „jertfei necurmate”.

Neamurile vin la lumină atunci când slava lui Dumnezeu este peste poporul Său, iar aceasta are loc când vrăjmașul năvălește ca un potop. Când acel vrăjmaș vine, Dumnezeu ridică împotriva lui un steag (un semn de adunare). Slava Domnului care este peste acel popor la care răspund neamurile este caracterul Său, iar caracterul Său nu păcătuiește. Este un mesaj fals de pace și siguranță acela care învață că bărbații și femeile nu pot birui păcatul. Acel mesaj este un mesaj fals al ploii târzii, care este proclamat în timpul adevăratului mesaj al ploii târzii, care a sosit la 11 septembrie 2001. Acel mesaj fals este un mesaj fals privitor la legea lui Dumnezeu, care este „zidul”. Acea doctrină falsă este reprezentată în cartea Questions on Doctrine, care a marcat sosirea celei de-a patra și ultimei generații a adventismului laodicean.

Pe 11 septembrie 2001, cele patru răzvrătiri ale adventismului laodicean au venit pentru a pune la încercare acea generație finală cu păcatele părinților lor. La acea dată, Dumnezeu a îndrumat poporul Său să se întoarcă la cărările vechi ale lui Ieremia, pentru ca să înțeleagă și să primească solia de temelie reprezentată ca nestematele lui Miller. Dacă aveau să facă astfel, aveau să găsească ploaia târzie, pe care Ieremia a numit-o „odihna”. Chemarea de a se întoarce la cărările vechi a fost o repetare a testului care a produs răzvrătirea din 1863.

នៅថ្ងៃទី 11 ខែកញ្ញា ឆ្នាំ 2001 ដែលជារ៉ូវ «ថ្ងៃនៃទិសខាងកើត និងខ្យល់កន្ត្រាក់» របស់អេសាយ នោះ «បទចម្រៀងអំពីចម្ការទំពាំងបាយជូរ» ត្រូវបានច្រៀង ដោយអ្នកទាំងឡាយដែលនៅក្នុង វិវរណៈ ជំពូកទីដប់បួន ខទីបី ហើយក៏នៅក្នុង ជំពូកទីដប់ប្រាំ ខទីបី ផងដែរ ច្រៀងបទចម្រៀងរបស់ម៉ូសេ និងរបស់កូនចៀម។ បទចម្រៀងនោះគឺជាសារទៅកាន់លាវឌីសេ ដែលបញ្ជាក់ថា ប្រជាជនដែលបានត្រូវរើសតាំងពីមុន នៅពេលនោះកំពុងត្រូវបានរំលងចោល ពីព្រោះព្រះកំពុងតែប្រគល់ចម្ការទំពាំងបាយជូររបស់ទ្រង់ទៅឲ្យបុរស និងស្ត្រីដែលនឹងបង្កើតផលតាមគោលបំណងដែលបានកំណត់សម្រាប់ចម្ការទំពាំងបាយជូរនោះ។ សារអំពីចម្ការទំពាំងបាយជូរនោះ គឺជាសារទៅកាន់លាវឌីសេ ដែលជាសារដែលត្រូវបានយ៉ូន និងវ៉ាក្គោណឺរ នាំមកបង្ហាញនៅពេលការបះបោរឆ្នាំ 1888។

La 11 septembrie 2001, a început ploaia târzie, iar în dezbaterea din capitolul doi al lui Habacuc este identificată o categorie care a prezentat solia celor două table, căci se întorseseră la vechile cărări ale lui Ieremia și primeau „odihna și înviorarea” pe care Isaia arată că o aduce asupra acelora a căror metodologie este „poruncă peste poruncă”. Dezbaterea în care erau angajați se afla în opoziție față de o solie falsă a ploii târzii, reprezentată prin „femeile care plângeau pe Tamuz”, care încuraja poporul laodicean adormit printr-o solie de pace și siguranță.

Mesajul despre pace și siguranță susține că este imposibil ca bărbații și femeile să nu păcătuiască și, prin urmare, că Dumnezeu poate și va să-i îndreptățească numai „în” păcatele lor. Oamenii batjocoritori pretind că mesajul lor despre pace și siguranță este adevăratul mesaj al îndreptățirii prin credință, pe care l-au prezentat Jones și Waggoner, însă el omite adevărul că pe acela pe care Dumnezeu îl îndreptățește, îl și sfințește, căci Dumnezeu nu a murit ca să-i mântuiască pe oameni în păcatele lor, ci din păcatele lor.

ថ្ងៃទី ១១ ខែកញ្ញា ឆ្នាំ ២០០១ បានសម្គាល់ការចាប់ផ្ដើមនៃរយៈពេលនៃការបោះត្រាលើមនុស្សមួយសែនសែសិបបួនពាន់នាក់ ដែលបញ្ចប់ដោយមានមនុស្សមួយក្រុមទទួលត្រារបស់ព្រះ ដូចដែលត្រូវបានតំណាងដោយអ្នកដែលថ្ងូរ និងយំសោកចំពោះអំពើគួរស្អប់ខ្ពើមទាំងឡាយនៅក្នុងព្រះវិហារ និងនៅក្នុងស្រុកដី ហើយមានមនុស្សមួយក្រុមទៀតដែលបានបែរខ្នងចេញពីព្រះវិហារ ជាកន្លែងដែលកិច្ចការចុងក្រោយនៃទេវតាទីបីកំពុងត្រូវបានសម្រេច ហើយពួកគេកំពុងក្រាបថ្វាយបង្គំព្រះអាទិត្យ។ ប្រវត្តិសាស្ត្ររបស់ពួកមីល្លឺរ៉ាយត៍បង្ហាញជាគំរូនូវប្រវត្តិសាស្ត្រនៃចលនារបស់ទេវតាទីបី ហើយក្នុងការធ្វើដូច្នេះ ចំណុចកំពូលនោះគឺអំពីសារនៃភ្លៀងក្រោយ និងបទពិសោធន៍ដែលវាបង្កើតឡើងនៅក្នុងអ្នកដែលជ្រើសរើសបរិភោគ។

Vom continua acest studiu în articolul următor.