Future for America and July 18, 2020 - Number Three

Liniile mișcărilor de reformă constituie o cheie pentru înțelegerea „celor șapte tunete” din Apocalipsa zece. „Cele șapte tunete” reprezintă istoria împuternicirii soliei primului înger de la 11 august 1840 până la Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844. Capitolul zece oferă, în cadrul capitolului, trei martori interni pentru a susține această înțelegere.

Mesajul primului înger a fost dus lumii începând din 1840. Uriah Smith exprimă înțelegerea pionierilor, în acord cu Sora White. Smith recunoaște că primul înger a sosit în 1798 și arată că primul înger a fost cel care a coborât în 1840. Smith și pionierii pur și simplu nu observaseră deosebirea dintre sosirea unui mesaj și împuternicirea lui. Smith afirmă limpede că, atunci când îngerul din Apocalipsa zece a pus un picior pe mare și unul pe pământ, aceasta identifica mesajul care era dus lumii.

Prin urmare, primul verset al capitolului zece indică data de 11 august 1840, căci la acel timp sfârșitul prezis al supremației otomane a încetat în conformitate cu prezicerea din Apocalipsa nouă. Sora White afirmă:

Versetul întâi al capitolului zece este anul 1840, iar în versetul al zecelea îl vedem pe Ioan amar dezamăgit la 22 octombrie 1844. Ioan i-a reprezentat pe aceia care au dus lumii mesajul cărticelei, numai pentru a suferi amara dezamăgire de la 22 octombrie 1844. Versetele întâi până la zece reprezintă istoria anilor 1840–1844. Acesta este un martor intern din cadrul capitolului zece.

Celălalt martor este Ioan, care mănâncă cărticica, iar ea este dulce în gura lui, reprezentând primirea de către el a mesajului din 11 august 1840, iar apoi ea s-a făcut amară în pântecele lui la Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844.

Versetul zece reprezintă însăși istoria anilor 1840–1844 într-un singur verset. Acesta este al doilea martor intern din cadrul capitolului că „cele șapte tunete” reprezintă acea istorie. Sora White a identificat deja că „cele șapte tunete” reprezintă o delimitare a evenimentelor care au avut loc sub mesajele primului și celui de-al doilea înger. Mesajul celui de-al doilea înger s-a încheiat la marea dezamăgire, astfel că „cele șapte tunete” reprezintă exact aceeași istorie. Trei martori interni susțin adevărul că istoria de la 11 august 1840 până la Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844 este istoria profetică care este accentuată în capitolul zece din Apocalipsa.

Apoi, în ultimul verset, în armonie cu adevărul legat de „cele șapte tunete”, este dată o poruncă pentru prezentarea soliei și că însăși istoria trebuie repetată.

Cele șapte tunete arată că începutul adventismului, începutul când mesajul care fusese desigilat la „vremea sfârșitului” a fost împuternicit, avea să ilustreze sfârșitul adventismului, când mesajul care a fost desigilat în 1989 avea să fie împuternicit prin coborârea, nu a îngerului din Apocalipsa zece, ci a îngerului care coboară din Apocalipsa optsprezece. Îngerul din Apocalipsa optsprezece a coborât la 11 septembrie 2001, iar noi ne apropiem acum de încheierea repetării istorice a perioadei 1840–1844.

ئېنچى بابقا دائىر بۇ كۆزىتىشلەر يىللاردىن بۇيان ئاشكارا ساھەدە مەۋجۇت بولۇپ كەلدى. يېقىنغىچە ئەسلا تونۇلماي كەلگەن نەرسە شۇكى، بۇ مۇقەددەس تارىخنىڭ ئىچىگە يەنە بىر مۇقەددەس تارىخ سىڭدۈرۈلگەن. بۇ تارىخ پەقەت بىر نەرسىنىڭ ئاخىرىنى ئۇنىڭ باشلىنىشى بىلەن تونۇشتۇرىدىغان «ئالفا ۋە ئومېگا» پىرىنسىپىنى قوبۇل قىلىدىغانلار تەرىپىدىنلا تونۇلىدۇ. مۇقەددەس تارىخ ئىچىگە سىڭدۈرۈلگەن بۇ تارىخ بىر ئۈمىدسىزلىنىش بىلەن باشلىنىپ، چوڭ ئۈمىدسىزلىنىش بىلەن ئاخىرلىشىدۇ. 1843-يىلىدىن 1844-يىلىغىچە بولغان تارىخ 1840-يىلىدىن 1844-يىلىغىچە بولغان تارىخنىڭ ئىچىدىكى، ئەمما ئۇنىڭدىن ئايرىم بولغان ئالاھىدە بىر تارىخ سىزىقىدۇر. ئاچا-سىڭىل ۋايت ۋە مەسىھ ئىككىلىسىمۇ بۇ تارىخ سىزىقىنى بايان قىلىدۇ.

„Proorocii și oamenii neprihăniți au dorit să vadă acele lucruri” care „au fost văzute în 1843 și 1844”. Isus S-a referit la această istorie sacră în două evanghelii, însă fiecare referire a fost într-un context diferit.

Isus în Matei, vorbind despre efectul Cuvântului lui Dumnezeu și chemându‑i pe oameni să „audă”, arată că Laodiceenii care resping solia pe care prorocii au dorit s‑o vadă au fost reprezentați în capitolul șase din Isaia. Future for America a prezentat în repetate rânduri Isaia 6 în contextul datei de 11 septembrie 2001, căci, odată cu atacul Islamului din acea zi, îngerul cel puternic din Apocalipsa optsprezece a coborât și a luminat pământul cu slava lui. Toți prorocii sunt în acord unii cu alții, iar în versetul trei din Isaia 6 găsim referirea directă la chiar acel înger.

Երկիրը լուսավորվում է նրա փառքով, երբ Հայտնություն տասնութի հրեշտակը իջնում է, և Եսային տալիս է մեկ այլ կարևոր բանալի, երբ տեղեկացնում է մեզ, որ սրբարանի վերաբերյալ իր տեսիլքը տեղի ունեցավ այն տարում, երբ մահացավ Օզիա թագավորը։ Օզիա թագավորը փորձել էր տաճարի ներսում կատարել քահանայի գործը։ Ութսուն քահանաներ և քահանայապետը դիմադրեցին նրան, որպեսզի նա դա չանի, մինչև որ Տերը նրա ճակատին բորոտությամբ հարվածեց նրան։ Նա ստացավ գազանի դրոշմը՝ փորձելով միավորել իր պետական իշխանությունը եկեղեցական իշխանության հետ։ Նա անմիջապես չմահացավ. նրան հեռացրին գահից և փոխարինեցին, և ժամանակի ընթացքում նա վերջապես մահացավ 2001 թվականի սեպտեմբերի 11-ին։ Ադվենտիստական եկեղեցին աստիճանաբար մեռնում է, ինչպես մեռավ հրեական եկեղեցին Քրիստոսի օրերում։ Սակայն 2001 թվականի սեպտեմբերի 11-ին ադվենտիզմը, որը արդեն մերժել էր Դանիել տասնմեկի վերջին վեց համարների պատգամը, որպես Միացյալ Նահանգների բողոքական եղջյուր, հասավ իր ավարտին, և Եսայով ներկայացվածները այնուհետև կոչվեցին տանելու Հայտնություն տասնութի առաջին ձայնով ներկայացված պատգամը։

Este important să se recunoască faptul că cornul protestant a fost îndepărtat din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea la 11 septembrie 2001, căci există trei elemente principale ale desigilării soliei Apocalipsei în zilele de pe urmă. Unul este istoria paralelă a cornului republicanismului și a cornului protestantismului. Celălalt element care trebuie recunoscut este semnificația celor șapte biserici, iar, desigur, al treilea este „cele șapte tunete”. Toate cele trei elemente profetice alcătuiesc solia care este desigilată și este necesar să se recunoască faptul că, așa cum biserica iudaică a fost trecută cu vederea în vremea lui Hristos, adventismul este trecut cu vederea în „zilele de pe urmă”.

Isaia se oferă să ducă un mesaj către poporul ales necredincios al lui Dumnezeu în istoria sa, iar Isus folosește aceleași cuvinte pentru a aborda aceeași situație în istoria Sa. Un popor ales prin legământ este trecut cu vederea, iar ei refuză să „audă” și să fie vindecați.

Lucrarea pe care o ia asupra sa Isaia este lucrarea pe care Ioan și Ezechiel au luat-o asupra lor atunci când au mâncat cărticica. Ei aduc un mesaj de mustrare către un popor al legământului ales, care se află în procesul de a fi vărsat din gura Domnului. A doua oară când Isus Se referă la istoria pe care profeții și oamenii neprihăniți au dorit să o vadă este consemnată de Luca.

Din nou, contextul unei binecuvântări asociate cu aceia care au privilegiul de a vedea ceea ce cei drepți au dorit să vadă privește un popor ales al legământului care este trecut cu vederea și nu este dispus să „audă”. Sora White face referire la condamnarea rostită de Hristos asupra Capernaumului, care este un simbol al respingerii unei mari lumini, iar ea a subliniat adventismul prin plasarea mustrării împotriva adventismului între [paranteze].

„Faptele mari” care fuseseră săvârșite în Adventism erau faptele pe care oameni neprihăniți și proroci au dorit să le vadă și să le audă. Aceste fapte mari au fost reprezentate în istoria anilor 1843 și 1844, când a fost vestită solia Strigătului de la Miezul Nopții. Adventismul și-a respins istoria, și mai ales istoria anilor 1843 și 1844. O istorie care începe și se încheie cu o dezamăgire și, totodată, o istorie care fusese menită să-i călăuzească spre pământul înnoit.

Ceea ce Leul din seminția lui Iuda desigilează acum este istoria anilor 1843 și 1844. „Cele șapte tunete” reprezintă perioada 1840–1844, însă acea perioadă cuprinde o istorie cu totul deosebită, care a fost preînchipuită încă de la începutul istoriei legământului. Fiecare dintre mișcările de reformă se află în paralel una cu cealaltă, având aceleași repere identice. Dacă ar fi fost diferite unele de altele, Satana ar fi creat un plan de atac diferit pentru fiecare mișcare de reformă, însă el nu face niciodată aceasta.

Punctul esențial din acest pasaj, în termenii mesajului general pe care îl împărtășim, este că, atunci când adventismul a încetat să mai susțină mantia protestantismului și aceasta i-a fost pe deplin înlăturată la 11 septembrie 2001, ei încă insistă că sunt mișcarea rămășiței care proclamă marea strigare a celui de-al treilea înger. Totuși, ei sunt contrafacerea. Dacă nu recunoști care mișcare poartă acum cornul protestantismului, este practic imposibil să înțelegi paralela dintre cele două coarne din Statele Unite.

Historia lat 1843 i 1844 jest przedstawiona w każdym ruchu reformacyjnym, a teraz posłużymy się początkiem starożytnego Izraela jako wybranego ludu Bożego oraz końcem Izraela jako wybranego ludu Bożego, aby zilustrować to samo w odniesieniu do współczesnego Izraela, ze szczególnym uwzględnieniem lat 1843 i 1844, tak jak są one przedstawione w każdej z linii ruchów reformacyjnych.

Moise a prorocit că Domnul va ridica un proroc asemenea lui însuși, iar acel proroc a fost Isus. Luca confirmă în Faptele Apostolilor că Isus a împlinit prorocia lui Moise.

Isus este prorocul de care trebuie să ascultăm.

Linia reformei lui Hristos începe la vremea sfârșitului, așa cum fac toate liniile de reformă. „Vremea sfârșitului” în zilele lui Hristos a fost nașterea Sa. Scriptura arată că, la nașterea Sa, a avut loc o sporire a cunoștinței, în armonie cu definiția „vremii sfârșitului” din cartea lui Daniel. Fie că erau păstorii, magii de la răsărit, Irod cel mânios, sau Ana și Simeon în templu, la nașterea Sa a existat o sporire a cunoștinței. În acel moment, conducerea bisericii iudaice a fost trecută cu vederea. Despărțirea a fost progresivă, dar a început prin respingerea de către ei a soliei care a fost desigilată la vremea sfârșitului.

Conducerea adventismului a fost trecută cu vederea în 1989, când s-a împlinit Daniel 11:40. „Vremea sfârșitului” în istoria lui Moise, care Îl prefigura pe Isus, a fost nașterea lui, când familia sa, iar apoi fiica lui Faraon, au primit o sporire a cunoașterii despre pruncul Moise. Numele lui înseamnă, desigur, „scos din apă”, iar Isus înseamnă „Iehova mântuiește”.

După „vremea sfârșitului”, toate liniile de reformă indică un moment în care cunoștința care este sporită în acea istorie anume este formalizată într-un mesaj ce poate fi înălțat ca mărturie pentru generația care urmează să fie trasă la răspundere pentru lumina care a fost desigilată la vremea sfârșitului.

Ioan Botezătorul a oficializat mesajul lui Hristos, iar mesajul lui Moise a fost oficializat în al patruzecilea an al său, când a încercat să-l elibereze pe Israel din Egipt prin propria sa putere. Mesajul izbăvirii din Egipt se afla acum în consemnarea publică.

Patruzeci de ani mai târziu, mesajul lui Moise a fost împuternicit la rugul aprins și a fost însoțit de două semne ale dumnezeirii lui Dumnezeu, reprezentate de toiagul care s-a prefăcut în șarpe și de mâna leproasă pe care Moise a scos-o din sânul său. Mesajul lui Isus a fost împuternicit la botezul Său, care a fost însoțit de două semne ale dumnezeirii: glasul Tatălui și Duhul Sfânt. Următorul waymark din ambele istorii reprezintă prima dezamăgire, timpul de întârziere, sosirea celui de-al doilea înger sau 1843.

Dezamăgirea din linia lui Moise a fost ilustrată prin soția sa atunci când îngerul a coborât ca să-l omoare pe Moise pentru că nu-și circumcisese fiul. Înspăimântată, Țipora a săvârșit ea însăși ritualul asupra fiului lor. Moise uitase să-și circumcidă fiul! Însuși semnul legământului care i-a fost dat lui Avraam fusese uitat de Moise. Părintele Avraam vestise mai dinainte robia și eliberarea evreilor în Egipt și din Egipt, iar profeția sa urma să fie împlinită în mod specific prin Moise, și Moise a uitat să-și circumcidă fiul. În acel moment, Moise a trimis-o pe Țipora înapoi să rămână la tatăl ei până după eliberare. Ea a rămas în Madian până când Moise i-a condus pe copiii lui Israel prin apele Mării Roșii, despre care apostolul Pavel ne spune că prefigurează botezul, însăși rânduiala care a înlocuit circumcizia. Să nu pierdeți din vedere acest punct. Sosirea waymark-ului care îl reprezintă pe al doilea înger în istoria lui Moise, waymark-ul care produce prima dezamăgire din acea istorie, a fost o respingere a regulii fundamentale a relației de legământ a lui Avraam cu Dumnezeu.

Prima dezamăgire în linia lui Hristos a fost moartea lui Lazăr, despre care Marta și Maria erau sigure că nu s-ar fi întâmplat dacă Isus nu ar fi întârziat până când Lazăr fusese deja mort de patru zile. Dezamăgirea pricinuită de faptul că Isus a îngăduit ca apropiatul Său prieten Lazăr să moară și să putrezească în mormânt a fost imensă, nu numai pentru cele două surori, ci și pentru ucenici. Totuși, învierea lui Lazăr a devenit pecetea întregii lucrări a lui Hristos.

Sigilarea celor o sută patruzeci și patru de mii ai lui Dumnezeu este ilustrată în istoria anilor 1843 și 1844, căci ni se spune că Lazăr a fost cel care L-a condus pe Hristos în Ierusalim la intrarea triumfală. Istoria intrării triumfale este istoria pe care sora White o folosește pentru a ilustra Strigătul de la Miezul Nopții din 1843 și 1844. A fost o neînțelegere cu privire la faptul că Hristos avea puterea de a învia morții prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. Maria și Elisabeta au mărturisit că știau că Isus avea puterea de a-l învia pe Lazăr la trâmbița de pe urmă, dar nu puteau vedea că El avea de fapt puterea de a-l învia atunci și acolo. Ele tăgăduiau chiar adevărul pe care El venise să-l demonstreze la botezul și moartea Sa, începutul și sfârșitul lucrării Sale personale de trei ani și jumătate. Ele nu puteau vedea până când piatra nu a fost îndepărtată de la mormânt, după cum mâna Sa avea mai târziu să fie îndepărtată de la o greșeală din unele dintre cifrele de pe diagrama din 1843.

Moise, după ce a trimis-o pe Sefora departe de lupta care urma cu Faraon, a fost întâmpinat de fratele său mai mare, Aaron, iar cei doi soli au mers înainte spre Egipt, reprezentând solia celui de-al doilea înger. Înainte ca vreo plagă să fie adusă asupra Egiptului, Moise l-a avertizat pe Faraon că, dacă nu va lăsa pe Israel, întâiul născut al lui Dumnezeu, să iasă și să se închine, atunci Dumnezeu va ucide pe întâiul născut al Egiptului.

Strigătul de la miezul nopții a fost o profeție care urma să se împlinească în viitor.

Mesajul Strigătului de la Miezul Nopții adresat lui Faraon identifica moartea întâilor-născuți ca răspuns la răzvrătirea lui Faraon. Odată ce mesajul a fost consemnat în raport, plăgile, reprezentând puterea Strigătului de la Miezul Nopții din vara anului 1844, au fost aduse asupra Egiptului. Mesajul Strigătului de la Miezul Nopții a măturat țara ca un val uriaș în vara anului 1844. Plăgile au măturat Egiptul și, când a sosit moartea promisă a întâilor-născuți, un strigăt s-a auzit la miezul nopții în tot Egiptul.

Intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim a condus la crucea de pe Calvar, iar ucenicii lui Hristos și ceilalți urmași ai Săi au trecut printr-o Mare Dezamăgire.

Marea dezamăgire a ucenicilor și a milițiilor millerite este reprezentată, de asemenea, prin faptul că evreii au fost prinși între oastea lui Faraon și Marea Roșie.

Este important să vedem că, atunci când Hristos a intrat în Ierusalim, inspirația acelui ceas a produs o izbucnire de laudă, pe care fariseii căutau s-o reducă la tăcere. Inima acestui cor de laudă era referirea la Isus ca fiind Fiul lui David, tocmai simbolul pe care Hristos l-a folosit pentru a marca sfârșitul interacțiunilor Sale verbale cu iudeii cârcotași. Ceea ce îi irita cel mai mult pe iudei era recunoașterea faptului că, numindu-L pe Isus Fiul lui David, făceau, prin aceasta, trimitere la intrarea triumfală a împăratului David în Ierusalim.

În istoria lucrării lui David de aducere a chivotului la Ierusalim, împuternicirea soliei a fost reprezentată prin împuternicirea lui David.

Ukulandela kwalokho uDavide wanquma ukuletha umphongolo eJerusalema. Ekuletheni umphongolo emzini kaDavide, kwakuyoba khona ukudumazeka, njengakuyo yonke imigqa yokuvuselelwa. U-Uzza, ogama lakhe lisho amandla, nakuba ayekwazi kahle ukuthi wayenganikaziwe imvume yokuthinta umphongolo, wakwenza noma kunjalo. Yona kanye indaba eyaholela ekuthunjweni komphongolo ekuqaleni, kwakuwukungamlaleli uJehova entandweni yakhe eyambuliwe, kanye nokuzazisa maqondana namandla ahambisana nomphongolo kaNkulunkulu. Nokho u-Uzza, indoda enamandla kaDavide, akalalelanga, njengoba noMose engalalelanga umyalo wokusoka. U-Uzza washaywa wafa, futhi umphongolo wahlala ngaphandle kweJerusalema kwaze kwaba yilapho uDavide eqonda ukuthi labo ababegade indawo lapho umphongolo wawusele khona emva kokufa kuka-Uzza babebusiswa. Khona-ke uDavide waphinde waqhubeka ukuyoletha umphongolo eJerusalema. Ngesikhathi uDavide edansa engena eJerusalema, umkakhe wabona ubunqunu bakhe futhi wadumala kakhulu.

Trei linii de mișcări reformatoare care se referă toate la anii 1843 și 1844, perioada de timp pe care oamenii neprihăniți și profeții au dorit să o vadă și să o audă. Caracteristicile sosirii celui de-al doilea înger, marcând astfel un timp de zăbovire și de dezamăgire, sunt toate ușor de observat. Adevărurile mai profunde arată că dezamăgirea nu a fost pur și simplu o neînțelegere din partea lui Moise, sau a lui Uza, sau a Martei și Mariei, ci o dezamăgire care era legată de respingerea unui principiu fundamental, legat de însăși istoria în care dezamăgirea s-a împlinit. Pentru Moise, acesta era semnul circumciziei; pentru Uza, era încumetarea cu privire la poruncile lui Dumnezeu referitoare la chivot; pentru Marta și Maria, era o lipsă de credință în puterea creatoare a lui Hristos de a învia.

Cu Moise, însăși tema centrală a slujirii sale a fost întemeierea unei relații de legământ cu un popor ales, iar Moise a uitat semnul acelui legământ. În cazul lui Uza, era vorba de însăși principiul sacralității Legii lui Dumnezeu, întruchipat în chivot. În cazul Martei și al Mariei, era vorba de însuși centrul slujirii lui Hristos, începând cu botezul Său și încheindu-se cu moartea, îngroparea și învierea Sa, așa cum erau prefigurate la începutul slujirii Sale. Prima dezamăgire din 1843 a fost cauzată de o greșeală în unele dintre cifrele de pe hartă, care a constituit o împlinire a profeției lui Habacuc. Greșeala implica principiul fundamental al mișcării lui Miller — principiul o zi pentru un an.

Cele „șapte tunete” reprezintă Mișcarea Adventă din 1840 până în 1844, însă în cadrul acelei mișcări se află istoria din 1843 până în 1844, care începe și se încheie cu o dezamăgire, așezând astfel semnătura Alfa și Omega asupra acelei istorii. Iar acea istorie este chiar istoria spre care Isus și Ellen White arată ca fiind istoria sacră pe care cei drepți au dorit-o întotdeauna să o vadă.

Acele patru linii — Moise, David, Hristos și milleriții — învață că, atunci când parabola celor zece fecioare se repetă la sfârșitul lumii, va exista o împuternicire nu a soliei celui de-al doilea înger, ci a soliei celui de-al treilea înger, care este urmată de o dezamăgire, ce începe un timp de întârziere.

Când primul înger a coborât la 11 august 1840, el a confirmat regula profetică fundamentală a milleriților, iar prima lor dezamăgire avea să fie legată în mod specific de acea regulă. Când acea dezamăgire și timpul de întârziere s-au încheiat la Strigătul de la Miezul Nopții, acel mesaj avea de asemenea să fie în legătură cu principiul unei zile pentru un an, la fel ca și identificarea că Hristos avea să vină la 22 octombrie 1844. Toate cele patru repere din perioada 1840–1844 au fost asociate cu principiul unei zile pentru un an.

Evreii au fost făcuți depozitarii legii lui Dumnezeu, iar chestiunea care este reprezentată în linia lui Moise este legea lui Dumnezeu și statutele. În istoria lui David a fost din nou legea lui Dumnezeu. În istoria lui Hristos a fost legea lui Dumnezeu, căci fără vărsare de sânge nu este iertare pentru păcatul care i-a fost descoperit păcătosului prin legea lui Dumnezeu. Dar adventismul a fost făcut depozitar nu numai al legii lui Dumnezeu, ci și al Cuvântului profetic.

De aceea, tema în linia istoriei milerite este reprezentată de regulile profetice ale lui Dumnezeu. La sfârșitul adventismului, va fi din nou vorba despre regulile interpretării profetice, dar, din 1844, timpul profetic nu mai trebuie aplicat. Regulile de la sfârșit se întemeiază pe Alpha și Omega, care ilustrează sfârșitul de la început.

Atunci când supremația otomană a încetat, în împlinirea celui de-al doilea vai, reprezentând activitatea profetică a islamului, profeția din Apocalipsa 9:15 privind cei trei sute nouăzeci și unu de ani și cincisprezece zile s-a împlinit, iar „principiul unei zile pentru un an”, care constituie însăși inima lucrării lui Miller, a fost confirmat.

Când Islamul a lovit la 11 septembrie 2001, sosirea celui de-al treilea vai, în împlinirea Apocalipsei 8:13, s-a împlinit, iar principiul care constituia însăși inima lucrării Future for America a fost confirmat; acel principiu fiind, spus simplu, repetarea istoriei. O profeție a unei trâmbițe de vai reprezentând Islamul a fost confirmată atunci când atât îngerul din Apocalipsa zece, în 1840, cât și îngerul din Apocalipsa optsprezece, în 2001, s-au împlinit. Istoria se repetase. Ceea ce ar fi de așteptat în continuare este o dezamăgire.

Dezamăgirea avea să introducă un timp de întârziere. Dezamăgirea avea să-i descurajeze și să-i împrăștie pe cei implicați în lucrare. Dezamăgirea avea să fie adusă la îndeplinire prin nesocotirea unei legi fundamentale a profeției, de fapt a regulii primare a profeției stabilite la începutul adventismului. Împuternicirea din 11 septembrie 2001 a fost asociată cu islamul, iar dezamăgirea din 18 iulie 2020 a fost despre islam. Suntem informați că ceea ce i-a făcut pe Samuel Snow și pe alții, după aceea, să recunoască data de 22 octombrie 1844 a fost faptul că Domnul Și-a retras mâna de la o greșeală din unele dintre calculele de pe harta din 1843. Atunci, Snow și milleriții au văzut că aceeași dovadă care îi determinase să prezică anul 1843 pentru împlinirea profeției celor două mii trei sute de ani a fost apoi recunoscută ca fiind tocmai aceeași dovadă care le-a îngăduit să identifice data de 22 octombrie 1844.

Trebuie să ne așteptăm ca dovezile care au condus la predicția unui atac al Islamului împotriva Statelor Unite la 18 iulie 2020 să confirme că, la legea duminicală care urmează să vină în curând, Islamul este judecata adusă asupra Statelor Unite, elementul timpului nemaifiind asociat cu evenimentul.

Patru repere principale în istoria dintre 1840 și 1844. Fiecare reper este asociat cu aplicarea regulii fundamentale a lui Miller — principiul unei zile pentru un an.

Patru semne de hotar primare în istoria din 2001, până la legea duminicală. 11 septembrie 2001 a fost Islamul. Predicția eșuată din 18 iulie 2020 a fost despre Islam. Fiecare semn de hotar este asociat cu aplicarea regulii primare a Future for America — repetarea istoriei. „Cele șapte tunete” reprezintă evenimente viitoare care vor fi descoperite în ordinea lor. Primul dintre cele patru semne de hotar a fost 11 septembrie 2001, identificând un atac al Statelor Unite din partea Islamului, în împlinirea celui de-al treilea vai. Ultimul semn de hotar, reprezentând legea duminicală în istoria noastră, trebuie să fie despre Islam, căci Alfa și Omega ilustrează întotdeauna sfârșitul de la început, iar Alfa și Omega este Cel care a pecetluit „cele șapte tunete” pentru tocmai această istorie. Islamul va ataca Statele Unite la legea duminicală.

Aceasta este una dintre cele trei componente primare ale desigilării celor șapte tunete, care este acum descoperită. Odată ce Moise a proclamat mesajul care prefigura Strigătul de la Miezul Nopții în linia sa de istorie, mișcările finale au fost rapide. Zece plăgi supranaturale și devastatoare, până când profeția despre întâiul născut a fost împlinită, producând strigătul de la miezul nopții în Egipt. Odată ce Hristos a intrat în Ierusalim, pașii rapizi spre cruce au fost puși în mișcare. Când mesajul a fost proclamat, nu mai exista cale de întoarcere. De la adunarea de tabără din Exeter, din 12 august 1844, peste mai puțin de două luni, prezicerea a fost împlinită.