Istoria ascunsă a versetului patruzeci — numărul șaisprezece

Cei trei îngeri din Apocalipsa paisprezece reprezintă solia de avertizare a milleriților, care a anunțat deschiderea judecății, iar apoi solia de avertizare a celor o sută patruzeci și patru de mii, care anunță încheierea judecății.

Cele șapte trâmbițe reprezintă puteri pe care Dumnezeu le-a folosit în mod providențial pentru a aduce judecata asupra națiunilor care au impus închinarea la soare.

Primele patru trâmbițe identifică prăbușirea progresivă a Romei Occidentale până în anul 476.

Al cincilea și al șaselea indică prăbușirea Romei Răsăritene din 1449 până în 1453.

Cele din urmă trei trâmbițe reprezintă islamul celor trei vaiuri.

Contextul care identifică împrăștierea lui Israel pentru „șapte vremi”, aflată în chiar capitolul următor din Levitic, este prezentat în versetele care conduc la porunca de a suna trâmbița jubileului în Ziua Ispășirii.

Când Miller a recunoscut, în capitolul douăzeci și șase, judecata împotriva lui Israel pentru călcare odihnei de sabat a țării, el a aplicat principiul că o zi reprezintă un an și a descoperit că un an are trei sute șaizeci de zile și că șapte ori trei sute șaizeci însemnau două mii cinci sute douăzeci de ani de pedeapsă pentru călcarea legământului. Acesta a fost primul adevăr profetic pe care l-a descoperit. El constituie temelia adevărurilor care au alcătuit temelia pe care Hristos a așezat-o prin lucrarea lui Miller. Trâmbița Jubileului este o vestire a izbăvirii și a libertății.

Al șaptelea trâmbiță este Islamul celui de-al treilea vai.

A șaptea trâmbiță a islamului este un adevăr profetic exterior, iar trâmbița Jubileului este adevărul profetic interior al îndreptățirii prin credință — eliberarea de păcat, care, potrivit sorei White, este al treilea înger în adevăr. În perioada în care răsună a șaptea trâmbiță, taina lui Hristos în voi, nădejdea slavei, va fi desăvârșită, pe măsură ce Hristos își unește dumnezeirea Sa cu omenirea celor o sută patruzeci și patru de mii. Cei care vor primi atunci sigiliul lui Dumnezeu vor proclama un mesaj de avertizare de trâmbiță, reprezentat ca al treilea vai și, de asemenea, ca avertizarea celui de-al treilea înger. Al treilea vai împuternicește mesajul celui de-al treilea înger atunci când îngerul care nu este nimeni altul decât Isus Hristos coboară cu un mesaj în mâna Sa.

Când identificăm că a fost o profeție de timp a celui dintâi și a celui de-al doilea vai care a dat putere soliei primului înger, și o profeție a celui de-al treilea vai care dă putere soliei celui de-al treilea înger, identificăm trâmbițele ca fiind „judecăți aduse asupra Romei ca răspuns la impunerea duminicii”. Aceste judecăți providențiale, în mod deosebit ultimele trei trâmbițe de vai, se aliniază și sunt paralele cu solia de avertizare a celor trei îngeri din Apocalipsa paisprezece. Două vaiuri și doi îngeri în istoria millerită, iar cel de-al treilea vai și cel de-al treilea înger în istoria celor o sută patruzeci și patru de mii. În istoria de început a primului și a celui de-al doilea înger, solia despre deschiderea judecății a fost împuternicită de o împlinire a Islamului în primul și al doilea vai. În istoria de încheiere a celui de-al treilea înger, solia care anunță încheierea judecății a fost împuternicită de o împlinire a Islamului în cel de-al treilea vai.

Ārambhā un samāpti kī śaktidāyaka adhikār-pradāna Prakāśitavākya 10 aur 18 ke us svargadūt dvārā pratinidhit kiyā gayā thā, “jo Yīśu Masīh se kam koī vyakti na thā.” Islām kā bāhya sandesh aur nyāy kā āntarik sandesh tīsre hāy ke bāhya turhī-sandesh hain, aur nyāy kā āntarik sandesh tīsre svargadūt kī turhī hai. Islām kī bāhya turhī pachchīs sau bīs varṣon kī bhaviṣyavāṇī hai, aur tīsre svargadūt kī āntarik turhī teis sau varṣ hain. Donoṃ mṛtoṃ ke nyāy ke ārambh par āe aur dhvanit hue, aur donoṃ jīvitoṃ ke nyāy ke ārambh par phir se āe.

អង្គទូតនៃវិវរណៈ ជំពូក ១០ បានចុះមកនៅថ្ងៃទី ១១ ខែសីហា ឆ្នាំ ១៨៤០ ក្នុងការបំពេញព្រះបន្ទូលទំនាយអំពីសាសនាអ៊ីស្លាម ហើយដោយការធ្វើដូច្នោះ អង្គទូតនោះបានជានិមិត្តរូបនៃការចុះមករបស់អង្គទូតនៃវិវរណៈ ជំពូក ១៨ ដោយមានការបំពេញព្រះបន្ទូលទំនាយអំពីសាសនាអ៊ីស្លាមមួយ។ ការជំនុំជម្រះរបស់ព្រះលើការបះបោរនៃច្បាប់ថ្ងៃអាទិត្យនៅឆ្នាំ ៣២១ ហើយបន្ទាប់មកម្តងទៀតនៅឆ្នាំ ៥៣៨ ត្រូវបានតំណាងដោយត្រែប្រាំមួយដំបូង ហើយការជំនុំជម្រះរបស់ទ្រង់ចំពោះការបះបោរនៃច្បាប់ថ្ងៃអាទិត្យដែលនឹងមកដល់ឆាប់ៗនេះ ត្រូវបានតំណាងដោយត្រែទីប្រាំពីរ ដែលជាវេទនាទីបី ហើយក៏ជាទេវតាទីបីផងដែរ។ សារព្រមានអំពីការចាប់ផ្តើមនៃការជំនុំជម្រះនៅថ្ងៃទី ២២ ខែតុលា ឆ្នាំ ១៨៤៤ និងសារព្រមានអំពីការជំនុំជម្រះលើមនុស្សរស់នៅថ្ងៃទី ៩/១១ ទាំងពីរត្រូវបានប្រទានអំណាចដោយអង្គទូតទីប្រាំពីរ តាមលំដាប់ដែល Jones បានដាក់បង្ហាញ។ អង្គទូតត្រែប្រាំមួយរូបនៅក្នុងជំពូក ៨ និង ៩ បន្ទាប់មកនៅក្នុងជំពូក ១០ អង្គទូតមួយអង្គបានចុះមក ដែលមិនមែនជាបុគ្គលអន់ជាងព្រះយេស៊ូវគ្រីស្ទឡើយ។ ទ្រង់ជាអង្គទីប្រាំពីរនៅក្នុងលំដាប់នៃអង្គទូតទាំងឡាយ ដែលត្រូវបានបន្តតាមក្រោយនៅក្នុងជំពូក ១១ ដោយវេទនាទីបី ដែលជាត្រែទីប្រាំពីរ ដែលបានចាប់ផ្តើមបន្លឺឡើងនៅឆ្នាំ ១៨៤៤ ប៉ុន្តែជាអង្គទីប្រាំបីនៅក្នុងស៊េរីនៃអង្គទូតដែលនាំទៅកាន់អង្គទូតទីប្រាំបួន ទីដប់ និងទីដប់មួយ នៅក្នុងវិវរណៈ ជំពូក ១៤។

Al treilea mesaj îngeresc nu poate fi izolat de mesajele primului și celui de-al doilea înger, dar nici nu poate fi separat de cele șapte trâmbițe ale judecății lui Dumnezeu asupra apostaziei. Primele patru trâmbițe ale judecății, din capitolul opt al Apocalipsei, identifică prăbușirea progresivă a Romei de Apus după prima lege duminicală a lui Constantin, din anul 321, și au început odată cu împărțirea imperiului de către el în răsărit și apus, în anul 330.

Primele patru trâmbițe reprezintă cele patru generații ale istoriei americane, iar când Statele Unite cad, țara slăvită din versetul patruzeci și unu al capitolului unsprezece din Daniel tocmai a căzut, iar următorul obstacol este Egiptul, un simbol al celorlalte națiuni ale lumii. Națiunile Unite, care sunt cei zece împărați, se învoiesc apoi să dea papalității cea de-a șaptea împărăție a lor, pentru „puțină vreme — un ceas”, în Apocalipsa șaptesprezece. Aceasta are loc la ospățul de ziua de naștere a lui Irod, când el făgăduiește jumătate din împărăția sa. La ospățul de ziua de naștere a lui Irod, în acel ceas apare scrierea pe tencuiala zidurilor, iar Belșațar este ucis. Acel ceas sosește la legea duminicală și continuă până la încheierea timpului de probă al omenirii. A șaptea împărăție este cucerită, așa cum este preînchipuit prin distrugerea zidurilor Constantinopolului, care au căzut în 1453. De la legea duminicală din Statele Unite, așa cum este preînchipuită prin 1449, până la căderea Constantinopolului în 1453, sunt patru ani simbolici. Papalitatea și-a primit rana de moarte în 1798.

În Daniel 11:40, papalitatea a căzut în 1798, la vremea sfârșitului. Apoi, împăratul de la miazăzi a căzut în 1989, la vremea sfârșitului. Statele Unite cad în versetul 41, iar Egiptul cade în versetul 42, iar papalitatea ajunge la a doua și ultima sa cădere în versetul 45.

Căderea Statelor Unite (prorocul mincinos) din versetul patruzeci și unu a fost prefigurată prin 1449, iar căderea Egiptului (balaurul) din versetul patruzeci și doi a fost prefigurată prin 1453, iar papalitatea (fiara) ajunge la sfârșitul ei, fără să fie nimeni care să-i vină în ajutor, așa cum a fost prefigurat prin 1798. Prorocul mincinos și balaurul sunt doborâți de puteri-trâmbiță, iar fiara este doborâtă de o putere a balaurului.

Cei patru ani, de la 1449 până la 1453, reprezintă dispariția celei de-a șaptea împărății la legea duminicală și, de asemenea, reprezintă perioada dispariției celei de-a opta împărății de la legea duminicală până la încheierea timpului de probă. Cucerirea Egiptului, care este lumea și totodată balaurul care este dat papalității, constituie un fractal la începutul perioadei simbolizate de cei patru ani, de la 1449 până la 1453. Aceasta identifică căderea Constantinopolului la legea duminicală și apoi din nou atunci când Mihail Se ridică. Când Mihail Se ridică, cele patru îngeri sunt pe deplin dezlegați, potrivit inspirației.

În 1439, la Conciliul de la Florența (numit și Unirea de la Florența), reprezentanții Bisericii Ortodoxe Răsăritene (conduși de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul și de Patriarhul Constantinopolului) au semnat un decret formal de unire cu Biserica Romano-Catolică. Ei au fost de acord să-l recunoască pe Papa de la Roma drept capul (autoritatea supremă) al întregii Biserici.

Împăratul și Patriarhul au acceptat „clauza Filioque” în Crezul nicean, care era o adăugire la Crezul nicean, afirmând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Crezul nicean este una dintre cele mai importante și mai larg folosite formulări din istoria credinței catolice. Crezul nicean este un rezumat formal al convingerilor fundamentale catolice. El a fost redactat inițial pentru a apăra adevărul despre cine este Isus Hristos. În anul 325, a izbucnit o controversă majoră, deoarece un preot pe nume Arius învăța că Isus a fost creat de Dumnezeu Tatăl și nu era pe deplin Dumnezeu.

Leta 381 je bila nicejska veroizpoved posodobljena z naukom o vicah, z naukom o evharistiji ter s sprejetjem uporabe nekvašenega kruha za evharistijo, kar je bila latinska praksa. Veroizpoved iz leta 381 je sprejela tudi katoliško razumevanje izvirnega greha in posmrtnega življenja. Končala se je s to ključno vrstico: »Prav tako določamo, da ima sveti apostolski sedež in rimski papež primat nad vsem svetom ter da je resnični Kristusov namestnik.«

La Conciliul de la Florența a fost semnată o altă versiune actualizată la 6 iulie 1439, cu 14 ani înainte ca Constantinopolul să cadă în mâinile turcilor otomani, în 1453. Unirea a fost semnată sub o puternică presiune politică. Imperiul Bizantin era disperat să primească ajutor militar din partea Occidentului împotriva otomanilor aflați în înaintare. Când delegații greci s-au întors acasă, acordul a fost respins cu fermitate de majoritatea clerului, a călugărilor și a oamenilor de rând din Răsărit. Cei mai mulți dintre episcopii care l-au semnat și-au retras ulterior sprijinul. Unirea nu a fost niciodată pusă pe deplin în aplicare și a fost repudiată în mod oficial de Biserica Ortodoxă Răsăriteană în anii următori. Până în momentul căderii Constantinopolului, în 1453, unirea se prăbușise deja în mod efectiv. Ea este adesea descrisă de istorici drept o unire politică ce a eșuat din cauza unei profunde rezistențe teologice, culturale și populare.

Doktrine Nicejskega veroizpovedanja so laži in v njih ni resnice. Dokument, podpisan 6. julija 1439 na florentinskem koncilu, se je imenoval Odlok o uniji in je predstavljal iste laži in še več. Ko so se odposlanci leta 1439 vrnili v Konstantinopel, so jih pričakali jeza in obtožbe o izdaji. Med ljudmi je krožil rek: »Raje turški turban kakor papeževa mitra.«

Uniunea a fost semnată în principal deoarece Împăratul Bizantin avea nevoie disperată de ajutor militar din partea Occidentului împotriva otomanilor. Odată ce a devenit limpede că foarte puțin ajutor militar (sau deloc) urma să vină, sprijinul pentru uniune s-a risipit. În anii 1450–1451, mai multe sinoade răsăritene au respins uniunea, iar după căderea Constantinopolului în 1453, uniunea a fost abandonată cu totul. Rezultatul final al Decretului de Unire de la Florența este considerat de Biserica Ortodoxă Răsăriteană drept un sinod eșuat și respins. Nu este recunoscut ca valid. Biserica Romano-Catolică, însă, îl consideră în continuare un conciliu ecumenic valid.

El este amintit în istoria greacă și în tradiția ortodoxă ca o figură eroică — adesea numit în legendă „Împăratul de Marmură” (credința că într-o zi se va întoarce pentru a salva Constantinopolul).

Atunci când Ioan al VIII-lea a murit în 1448, fratele său, Constantin al XI-lea, a fost ales ca succesor. Până în 1448, Imperiul Bizantin devenise un mic stat vasal, iar otomanii exercitau o influență semnificativă asupra celui care se așeza pe tronul Constantinopolului. La 27 iulie 1449, în ultimii ani ai Imperiului Bizantin, a avut loc un eveniment politic de mare însemnătate. Împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul murise mai devreme, în 1448. Fratele său, Constantin al XI-lea Paleologul (ultimul împărat), a fost proclamat împărat la Constantinopol. Totuși, înainte ca Constantin al XI-lea să urce oficial pe tron, el a trimis ambasadori la sultanul otoman (Murad al II-lea) și a cerut permisiunea de a domni. Sultanul a acordat acea permisiune, și numai atunci Constantin al XI-lea a fost încoronat în mod oficial și recunoscut ca împărat. Acest act a fost privit ca predarea de bunăvoie a independenței bizantine. Pentru prima dată, un împărat bizantin recunoștea în mod deschis că domnea numai cu îngăduința turcilor otomani. Numai patru ani mai târziu, în 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile otomanilor.

Vom continua considerațiile noastre în articolul următor.