Istoria Ascunsă a Versetului Patruzeci – Numărul Șaptesprezece

„Cheia” care deschide adâncul este bătălia de la Ninive, împlinită în 627, cu cinci ani înainte ca Mahomed să moară în 632. Cinci ani mai târziu, în 637, forțele musulmane au cucerit capitala Persiei, una dintre cele două mari superputeri care s-au angajat în bătălia de la Ninive. Acest eveniment a schimbat în mod dramatic echilibrul de putere în Orientul Mijlociu. Bătălia de la Ninive din 627 a secătuit puterea Imperiului Persan, iar zece ani mai târziu Imperiul Persan a luat sfârșit.

La o sută cincizeci de ani după moartea lui Mohammed, în 632, în cadrul Campaniei Abbaside din 782, armata abbasidă (se spune că număra aproximativ 95.000 de oameni) a lansat o invazie masivă în teritoriul bizantin din Asia Mică (Turcia de astăzi). Ei au înaintat până la Chrysopolis, direct dincolo de Strâmtoarea Bosfor față de Constantinopol — apropiindu-se foarte mult de capitala bizantină. Bizantinii, sub împărăteasa Irina, au suferit o înfrângere gravă. Ca urmare, bizantinii au fost siliți să semneze un armistițiu umilitor pe trei ani, consimțind să plătească un mare tribut anual (aproximativ 70.000–90.000 de dinari de aur) și să predea veșminte de mătase și ostatici. Această campanie a fost una dintre cele mai mari și mai de succes incursiuni abbaside în ținuturile bizantine din cursul secolului al VIII-lea. Ea a evidențiat puterea tot mai mare a Califatului Abbasid și declinul continuu al Imperiului Bizantin.

În trâmbița a cincea din Apocalipsa nouă există două perioade profetice distincte de o sută cincizeci de ani. Prima se întinde de la moartea lui Mahomed în 632 până la umilirea împărătesei Irina a Romei de Răsărit în 782. Capitolul nouă identifică într-un mod foarte detaliat ridicarea Islamului. De la unirea triburilor în 606, la bătălia de la Ninive din 627, la moartea lui Mahomed în 632, apoi la înfrângerea Persiei în 637, ridicarea și căderea Islamului sunt urmărite cu grijă în Cuvântul profetic al lui Dumnezeu. Islamul Arabiei este puterea din prima profeție de o sută cincizeci de ani a chinului. Unificarea triburilor de către Mahomed în 606; apoi bătălia „cheie” de la Ninive în 627, urmată de prezicerea de către Mahomed a pieirii atât a Persiei, cât și a Romei în jurul anului 628, apoi până la moartea sa în 632. Aceste date reprezintă o succesiune specifică de evenimente în linia Islamului.

O sută cincizeci de ani după ce Mahomed a murit în 632, baza de putere a islamului s-a mutat din Arabia în Turcia, pe măsură ce împingea Roma de Răsărit până înapoi la Constantinopol. Prima vaietare reprezenta islamul Arabiei, iar a doua vaietare reprezenta islamul Turciei. În cadrul primei vaietări, ambele profeții de timp de o sută cincizeci de ani identifică distincția dintre islamul Arabiei și islamul Turciei, așa cum este reprezentată în distincția aceluiași adevăr dintre prima și a doua vaietare.

Primele o sută cincizeci de ani au început odată cu dispariția Persiei și s-au încheiat cu Roma rămasă încercuită înăuntrul zidurilor Constantinopolului. A doua perioadă de o sută cincizeci de ani a început cu victoria lui Osman (numit și Ottman) la Nicomedia. Victoria otomană de la Nicomedia se referă la Asediul Nicomediei (actualul İzmit, Turcia), care a avut loc din 1333 până în 1337, când sultanul Orhan Gazi (fiul lui Osman I, întemeietorul Beylikului Otoman) a pus sub asediu importantul oraș bizantin Nicomedia. Orașul a rezistat câțiva ani, dar în cele din urmă s-a predat în 1337 din cauza foametei și a lipsei de provizii. Garnizoanei bizantine i s-a îngăduit să plece la Constantinopol. Nicomedia era una dintre ultimele mari fortărețe bizantine din Asia Mică (Anatolia). Căderea ei a pus capăt în mod efectiv stăpânirii bizantine asupra celei mai mari părți a Anatoliei apusene. Această victorie le-a îngăduit otomanilor să-și consolideze puterea în Bitinia și să se extindă mai departe spre Strâmtoarea Bosfor. A fost o etapă majoră către eventuala cucerire otomană a Constantinopolului (care a avut loc peste mai bine de un secol, în 1453). Asediul este adesea privit ca una dintre victoriile-cheie timpurii care au transformat micul beylik otoman într-o putere regională în ascensiune.

Pionierii au înțeles și au învățat corect că expresia „locul sanctuarului său a fost aruncat la pământ” din Daniel 8 cu versetul 11 a fost împlinită de Constantin.

„Sanctuarul” identificat aici era templul Panteonului din cetatea Romei, iar „locul” acelui templu era Roma. Roma a fost „aruncată la pământ” de Constantin atunci când a ales să mute capitala imperiului său la Constantinopol în anul 330. Versetul unsprezece se leagă de Apocalipsa treisprezece, versetul doi, și identifică același eveniment.

Draconul a fost Roma păgână, iar Roma păgână și-a transferat „scaunul” autorității sale bisericii romane în anul 330, când a mutat capitala spre răsărit, lăsând astfel un vid de putere de care biserica papală a profitat cu bucurie. Când urmărim linia Romei de Răsărit din anul 330 până în 1453, constatăm că, la începutul profeției despre Roma de Răsărit, cetatea Romei este umilită prin lepădarea Romei de către Constantin. Acea umilire s-a repetat odată cu împărăteasa Irina în 782, la încheierea primilor o sută cincizeci de ani de chin. Ambele acele umiliri au fost repetate de Constantin cel din urmă.

A cincea și a șasea trâmbiță din Apocalipsa nouă oferă detaliile căderii Romei de răsărit, consemnând totodată ridicarea și căderea islamului. Inspirația ne informează să studiem „ridicarea și căderea” împărățiilor din cărțile lui Daniel și Apocalipsa. Aceste împărății posedă propriile lor caracteristici distincte, asociate cu „ridicările și căderile” lor specifice. Căderea lui Iuda a fost adusă prin trei atacuri asupra Ierusalimului. Evreii au fost duși în Babilon și aveau să se întoarcă sub trei decrete, care aveau să inițieze cei 2.300 de ani ce au condus la sosirea în istorie a celor trei îngeri din 1798 până în 1844. Babilonul a căzut într-o singură noapte. Roma s-a dezintegrat, iar în cadrul dezintegrării ei au fost prezentate două aspecte ale Romei sub localizarea fie a Romei de apus, fie a Romei de răsărit. Ridicarea și căderea imperiului ptolemeic și a imperiului seleucid în prima treime a lui Daniel unsprezece prefigurează ridicarea și căderea Romei papale. Acea mărturie este pur și simplu concluzia istoriei lui Alexandru și a dizolvării Greciei. Spre deosebire de Roma, Grecia s-a împărțit în patru părți care, în cele din urmă, au devenit două. Roma s-a împărțit în răsărit și apus, iar după aceea Roma de apus a fost împărțită profetic în trei, reprezentând tripla guvernare a Romei. În ce privește Roma de răsărit, Constantin și-a împărțit împărăția între cei trei fii ai săi. Este limpede că Roma de apus și Roma de răsărit sunt linii paralele care reprezintă biserica romană și statul roman. Odată cu această împărțire dublă există și o împărțire triplă suplimentară. Grecia a fost patru în doi, Babilonul a fost o singură noapte, Iuda a fost trei atacuri. În cazul islamului, „ridicarea” lor este înfățișată ca o „dezlegare”, iar „căderea” lor este o „restrângere”.

Declinul progresiv al Romei occidentale, din 330 până în 476, reprezintă declinul progresiv al Statelor Unite, din 1798 până la legea duminicală. Anul „330” și anul „1798” sunt amândouă repere profetice numite „vremea hotărâtă” sau „vremea sfârșitului” în cartea lui Daniel. Anul 330 marchează începuturile Romei occidentale și orientale. Sfârșitul amândurora este umilirea conducătorului roman, după cum Constantin a umilit cetatea Romei la început. Anul 476 a fost sfârșitul unei perioade profetice care arată cum prestigioasa structură politică a Romei s-a dezintegrat în trei pași. O perioadă care a început cu respingerea cetății în 330 a fost urmată de umilirea întregii lor structuri politice — glorioasa lor republică, care fusese principalul motiv de laudă al Romei antice, a fost desfăcută bucată cu bucată — și a ajuns în cele din urmă la anul 476, când nu avea să mai existe niciodată peste Roma un conducător provenit dintr-o veritabilă linie de sânge romană. Două linii ale Romei care încep în anul 330, iar pasajul în care aceste două linii sunt prezentate, include de asemenea două linii profetice de cinci luni. Linia Romei occidentale începe și se încheie cu o umilire progresivă. Linia Romei orientale începe și se încheie cu o umilire progresivă în 1449, când Constantin cel din urmă a cerut permisiunea de a domni.

Regele peste ei era Mohammed, căci el este identificat în versetul întâi, deci nu este vreo altă figură islamică; el este Mohammed, regele, iar un rege este o împărăție, iar Islamul este împărăția lui Mohammed.

Islamul este cheia care a deschis adâncul fără fund la 11 septembrie și care deschide adâncul fără fund la legea duminicală. În mijlocul timpului sigilării, fiara-balaur a globalismului a ieșit, de asemenea, din adâncul fără fund.

Vom continua mai departe în articolul următor.