Cartea lui Ioel și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea Laodiceană - Numărul Douăzeci și Nouă

A cincea profeție mesianică din cartea lui Matei este semnul de hotar al dezamăgirii și al morții. La 18 iulie 2020, falsa predicție a distrugerii orașului Nashville i-a ucis pe Ilie și pe Moise.

Moise și Ilie sunt uciși pe străzile Sodomei și Egiptului. Ultima afirmație a Vechiului Testament arată că Ilie avea să vină înaintea zilei celei mari și înfricoșătoare a Domnului. Acea zi înfricoșătoare începe atunci când Mihail Se ridică în Daniel douăsprezece și vestește în Apocalipsa douăzeci și doi că „cel neprihănit și cel nedrept” vor rămâne în acea stare pentru veșnicie.

Ilie trebuie să apară înainte ca timpul de probă să se încheie și este ucis și înviat în Apocalipsa unsprezece, chiar înainte ca timpul de probă să se încheie. El este înviat și își prezintă solia până la încheierea timpului de probă, când are loc apoi o altă înviere, a celor drepți și a celor răi.

Acea înviere specială este urmată de a Doua Venire a lui Hristos, când cei drepți morți sunt înviați, iar apoi urmează o mie de ani în care sfinții îi judecă pe cei pierduți. La sfârșitul celor o mie de ani are loc o altă înviere și a treia venire a lui Hristos. Linia învierilor profetice include învierea fiarei papale, însă fiecare dintre învieri constituie un subiect distinct al Cuvântului profetic al lui Dumnezeu. La 18 iulie 2020, mișcarea laodiceeană a celor o sută patruzeci și patru de mii s-a sinucis prin răzvrătirea împotriva poruncii lui Hristos care interzicea aplicațiile temporale dincolo de 1844.

Na auzită atunci o voce în Rama, adică mândrie și înălțare de sine. Rahela, adică un bun călător, este în doliu, deoarece Moise și Ilie nu sunt, și, mai important, nu pot fi mângâiați. Ei nu au mângâiere, iar Duhul Sfânt este Mângâietorul, care avea să fie trimis când glasul din pustie a început în iulie 2023.

Aceste lucruri se petrec chiar înainte de închiderea timpului de probă, iar, potrivit Apocalipsei, chiar înainte de închiderea timpului de probă, Descoperirea lui Isus Hristos este desigilată. Acea desigilare este ceea ce îi învie pe Moise și Ilie, care sunt, de asemenea, Rahela, bunul călător, care plânsese și jelise pentru copiii ei și nu putea fi mângâiată. Jalea ei se preface în bucurie atunci când acei copii sunt înviați.

Moise și Ilie erau morți pe străzile Sodomei și Egiptului și, întocmai ca în cazul lui Hristos, cei o sută patruzeci și patru de mii aveau să fie chemați afară din Egipt, când adunarea a început în iulie 2023.

Morți pe strada egipteană, o voce cerească din pustie cheamă la viață valea oaselor moarte a lui Ezechiel. Glasul acela a început să răsune în iulie 2023.

Dumnezeu Își cheamă Fiul afară din Egipt și, de asemenea, l-a chemat pe Moise afară din Egipt, căci Moise, ca alfa, și Isus, ca omega, reprezintă experiența celor o sută patruzeci și patru de mii, care cântă cântarea lui Moise și a Mielului. Acea cântare include chemarea afară din Egipt. În Ezechiel sunt reprezentate două etape, care au fost prefigurate prin cele două etape din crearea lui Adam. Mai întâi este format trupul, iar apoi suflarea de viață este suflată în trup și atunci acesta trăiește. În Apocalipsa unsprezece, primul pas este intrarea Duhului lui Dumnezeu în cei uciși, iar apoi ei au stat pe picioarele lor. Când stau în picioare, ei sunt oștirea lui Dumnezeu. Ceea ce transmite Duhul în capitolul unsprezece este reprezentat prin prima profeție a lui Ezechiel. Glasul celui ce strigă în pustie este solia profetică însoțită de Duhul Sfânt.

Cartea lui Matei cuprinde cele douăsprezece capitole care sunt omega față de cele douăsprezece capitole din Geneza, oferind două mărturii care reprezintă legământul cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Acei bărbați și acele femei sunt pecetluiți pentru veșnicie într-o relație în care Divinitatea este unită cu umanitatea lor. Ei devin semnul pentru lucrătorii din ceasul al unsprezecelea.

Steagul celor o sută patruzeci și patru de mii, atunci când sunt chemați sus la cer în capitolul unsprezece din Apocalipsa, este că mai întâi sunt chemați afară din Egipt, locul în care au fost uciși. Un glas din pustie îi cheamă afară din Egipt, ca ei să fie semnul pentru lucrătorii din ceasul al unsprezecelea. Învierea lor în 2024 este de asemenea reprezentată ca o naștere și ca o trezire, în funcție de ilustrația care este avută în vedere. În termenii unei nașteri, ei sunt aceia care împlinesc pilda celor zece fecioare și, în acest sens, nașterea lor este o naștere din fecioară, iar ei sunt semnul.

Au fost semne în istoria lui Moise și a lui Hristos, așa cum au fost și în istoria millerită. În zilele din urmă, adventismul laodicean va căuta un semn, iar singurul lui semn este semnul lui Iona. Există, de asemenea, un semn pentru cei care sunt înviați în 2024. Semnul lor este „șapte vremi” din Levitic douăzeci și șase.

Cei ce scapă sunt de asemenea reprezentați ca izgonitii lui Israel și au fost izgoniți de frații lor care îi urau. Frații lor i-au alungat, căci îi urau deoarece nu puteau răsturna adevărul despre Sabat, reprezentat prin „șapte vremi” ale lui Moise.

Domnul a început să adune rămășița în iulie 2023, iar rămășița sunt „izgoniții” lui Israel. În iulie 2023, El Și-a întins mâna a doua oară ca să-Și adune izgoniții. El Și-a întins mâna în 1849 a doua oară, în prealabil față de lumina omega a celor șapte vremi ale lui Moise din 1856. Lumina alfa a fost reprezentată prin prima descoperire profetică a lui Miller — cele șapte vremi ale lui Moise.

Când cei izgoniți vor fi înălțați ca semn, atunci îi vor aduna pe lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, care pot „fi avertizați numai văzând” „deosebirea dintre cei care au sigiliul lui Dumnezeu și cei care păzesc o zi de odihnă contrafăcută.” Semnul pentru lucrătorii din ceasul al unsprezecelea sunt cei izgoniți, iar semnul CELOR izgoniți este enigma de a mânca „în anul acesta ceea ce crește de la sine, iar în al doilea an ceea ce răsare din același; și în al treilea an semănați și secerați, și sădiți vii, și mâncați roadele lor.”

എഴുത്തുഭാഗത്തിന്റെ ഗൂഢാർത്ഥം ഇതാണ്: അത് ലേവ്യപുസ്തകം ഇരുപത്തഞ്ചും ഇരുപത്താറും അധ്യായങ്ങളിലെ “ഏഴ് കാലങ്ങൾ” പ്രതിനിധീകരിക്കുന്നു. ദേശം വിശ്രമിക്കുന്ന ശബ്ബത്ത് നിയമത്തിന്റെ ഒരു ഘടകമാണ്; വാഗ്ദത്തദേശത്തേക്കുറിച്ചുള്ള ഏഴാംവർഷ വിശ്രമം ആചരിക്കുന്നതിലൂടെയോ നിരസിക്കുന്നതിലൂടെയോ ലഭിക്കുന്ന അനുഗ്രഹത്തെയോ ശാപത്തെയോ അത് തിരിച്ചറിയിക്കുന്നു. ഒരു ലക്ഷം നാൽപ്പത്തിനാലായിരത്തിന്റെ അടയാളം, ദേശത്തിന്റെ ഏഴാംവർഷ ശബ്ബത്ത് പ്രതിനിധീകരിക്കുന്ന നിയമത്തിന്റെ ത്രിവിധ വാഗ്ദാനത്തിലെ ഘടകമാണ്. “ഏഴ് കാലങ്ങൾ” എന്നതിന്റെ അടിസ്ഥാനസത്യം, പുതിയ ഹൃദയവും മനസ്സും, പുതിയ ശരീരവും, കൂടാതെ വസിക്കേണ്ട ഒരു ദേശവും വാഗ്ദാനം ചെയ്യുന്ന നിയമത്തിലെ മൂന്ന് ഘടകങ്ങളിൽ ഒന്നിനെ തിരിച്ചറിയിക്കുന്നു.

Sabatul zilei a șaptea este semnul dintre Dumnezeu și poporul Său, însă acel Sabat al zilei a șaptea reprezintă, de asemenea, responsabilitatea legământului dată Israelului antic. Ei trebuiau să fie păzitorii, depozitarii Celor Zece Porunci. Sora White afirmă limpede că Israelul modern, în 1844, în aliniere cu Israelul antic, a fost făcut depozitarul nu numai al Celor Zece Porunci, ci și al Cuvântului profetic al lui Dumnezeu.

Cele Zece Porunci sunt reprezentate prin semnul Sabatului zilei a șaptea, iar legile profeției sunt reprezentate prin Sabatul anului al șaptelea. Adventismul de Ziua a Șaptea laodicean va fi profund rușinat când va părăsi corabia și va începe să se închine soarelui, însă porunca Sabatului pe care a respins-o mai întâi este „de șapte ori” al lui Moise.

Pentru a câștiga țara făgăduită, poporul lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă și să susțină nu doar Sabatul zilei a șaptea, ci și Sabatul de șapte ani. Adventismul laodicean nu poate respinge acest adevăr biblic, deși îl acoperă cu minciuni. Aceasta este rădăcina urii lor, care îi face să-i izgonească pe aceia care vor fi steagul.

Prima viziune a lui Ellen White i-a fost dată când cinci femei (reprezentând cele cinci fecioare înțelepte) erau adunate împreună, după ce fuseseră alungate de frații lor, care le urau. Le urau din pricina doctrinei celei de-a Doua Veniri, tipificând astfel pe cei izgoniți din zilele de pe urmă.

„Nominalii” (adică doar cu numele), „adventiștii, asemenea lui Iuda, ne-ar trăda catolicilor.” Ei au făcut aceasta deoarece „îi urau” pe proscriși „din pricina Sabatului.” Adventiștii nominali mărturisesc că păzesc Sabatul zilei a șaptea, așadar acesta nu poate fi Sabatul la care se face referire. Ei îi urăsc pe proscriși, căci știu că nu pot combate adevărul fundamental al celor șapte vremi ale lui Moise, care a fost înțelegerea alfa a lui Ilie în persoana lui William Miller.

Iuda nu este un simbol al Sinedriului alcătuit din saduchei și farisei; Iuda era unul dintre cei doisprezece ucenici. El era unul dintre mireasa legământului, cu care Hristos urma să Se căsătorească la Cincizecime. Trădarea împotriva proscrișilor vine de la Iuda, biserica adventistă de ziua a șaptea laodiceană. Ei sunt reprezentați prin multe simboluri, precum leviții care sunt respinși de Solul Legământului în Maleahi trei. Leviții sunt separați la acea curățire, iar numărul lor este 25, fie credincioși, fie necredincioși. Leviții sunt curățiți mai dinainte de a fi înălțați ca o jertfă de mâncare, ca în anii de odinioară.

Leviții sunt darul de jertfă, căci ei reflectă în chip desăvârșit caracterul lui Hristos, care este marele dar de jertfă. Când acei douăzeci și cinci de leviți sunt înălțați ca dar de jertfă, cei douăzeci și cinci de leviți contrafăcuți se pleacă înaintea soarelui în Ezechiel 8.

Iuda nu reprezintă doar un levit rău, ci este și un preot rău care a fost pregătit timp de treizeci de ani, așa cum sunt reprezentate de cele treizeci de arginți ai lui Iuda.

Cele treizeci de arginți pe care Iuda i-a aruncat reprezintă pe Solul Legământului aruncând afară (curățind) zgura (argintul contrafăcut) din Maleahi trei. Acea preoție nelegiuită a fost reprezentată prin răzvrătirea lui Core, Datan și Abiram și prin răzvrătiții din 1888. Preoția nelegiuită este înghițită când Statele Unite, fiara care se ridică din pământ, își deschid gura. Apoi focul îi nimicește pe urmașii lor, în timpul revărsării depline a ploii târzii, care începe la legea duminicală.

Nașterea din fecioară, ca semn în zilele lui Hristos, reprezintă semnul fecioarelor înțelepte din zilele de pe urmă. În acea perioadă, Sinedriul, biserica adventistă de ziua a șaptea laodiceană, va căuta un semn, dar nu va fi în stare să vadă singurul semn dat Laodiceei. Semnul pentru marea mulțime, lucrătorii ceasului al unsprezecelea, este faptul de a vedea bărbați și femei păzind Sabatul zilei a șaptea în timpul perioadei de încercare a legii duminicale. Semnul rămășiței, în controversa ei cu poporul fostului legământ, este Sabatul anului al șaptelea, reprezentând temeliile adventismului, identificate drept stâlpul central al ambelor table sacre ale lui Habacuc. Semnul dat adventismului laodicean este semnul lui Iona, care este abordat în dialogul dintre Hristos și Petru.

Semnul pentru Sinedriu și, prin urmare, pentru adventism este semnul lui Iona. Simon Bariona este introdus în pasaj ca simbol al unui om al legământului, căci numele său este pe punctul de a fi schimbat. Numele lui Avram a fost schimbat la legământ. Numele lui Saul a fost schimbat în Pavel. Numele lui Iacov a fost schimbat în Israel. Acești trei martori stabilesc că, atunci când numele unui personaj biblic este schimbat, el reprezintă un om al legământului și, prin urmare, prefigurează ultimul popor al legământului, care sunt cei o sută patruzeci și patru de mii. Acești trei martori stabilesc, de asemenea, că numele unui om al legământului reprezintă simbolismul profetic asociat cu persoana al cărei nume este schimbat. Saul înseamnă „ales”, căci el a fost ales să ducă Evanghelia la neamuri. Numele său a fost schimbat în Pavel, însemnând mic, căci el, în propriii săi ochi, era cel mai mic dintre apostoli, pentru că prigonise biserica lui Dumnezeu. Iacov, înșelătorul, a fost schimbat atât în nume, cât și în experiență, într-un biruitor, după cum înseamnă Israel. Numele lui Petru era Simon, însemnând unul care aude; și Bariona, însemnând fiul lui Iona.

Peter reprezintă ultima generație a lui Iona, căci era fiul lui Iona. Iona înseamnă „porumbel”, iar Simon este cel care a auzit mesajul porumbelului, iar Simon Bariona auzise mesajul ungerii lui Isus, când El a fost botezat și a devenit Isus Hristos, iar Duhul Sfânt S-a coborât în chip de porumbel. Mesajul lui Iona era mesajul porumbelului, care reprezenta ungerea lui Isus cu putere la botezul Său. Mesajul lui Iona a fost reprezentat prin faptul că Iona a stat trei zile în pântecele unei balene. Aceste trei zile sunt cele trei zile de la Paște până la sărbătoarea celor dintâi roade, care sunt preînchipuite prin botezul lui Hristos și prin timpul petrecut de Iona în pântecele balenei.

Semnul lui Iona este semnul ungerii lui Hristos la botezul Său, care prefigurează coborârea îngerului din Apocalipsa 18 la 11/9. 11/9 a început un proces de punere la probă în trei etape, așa cum este reprezentat de cele trei zile ale lui Iona. Aceste trei etape sunt ilustrate, de asemenea, în istoria millerită. 11 august 1840 a marcat testul primului înger, 19 aprilie 1844, testul celui de-al doilea înger, iar 22 octombrie 1844, al treilea test. Aceste trei etape reprezintă 11/9, 18 iulie 2020 și legea duminicală.

La legea duminicală, Iona este scuipat din gura unui pește, chiar în locul în care Hristos o scuipă pe Laodicea din gura Sa, care este chiar locul în care măgărița lui Balaam își deschide gura și vorbește, care este chiar locul în care vorbește Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, care este de asemenea locul în care Statele Unite vorbesc ca un balaur. Iona dă apoi avertizarea finală lumii ca simbol al acelora care au fost înviați împreună cu Moise și Ilie în 2024. Acele suflete au murit pe ulițele Sodomei și Egiptului și, după aceea, sunt înviate ca oastea cea mare a lui Ezechiel. La învierea lor devin semnul lui Iona, căci el îi reprezintă pe aceia care au murit și sunt înviați pentru a da solia finală către Ninive. Iona în pântecele chitului, Daniel în groapa leilor, Ioan în vasul cu untdelemn clocotit reprezintă pe cei o sută patruzeci și patru de mii care au trecut printr-o moarte și o înviere simbolică. Ungerea de la 11 septembrie spre învierea oștii celei mari a lui Ezechiel reprezintă botezul lui Hristos spre învierea Sa.

Minunea încununătoare a fost învierea lui Lazăr.

Cristos a întârziat înainte de a-l învia pe Lazăr, iar Lazăr nu a fost doar „minunea încununătoare”, ci a fost și „pecetea” asupra lucrării lui Dumnezeu. În pasaj, semnul lui Iona este singurul semn pentru generația adulteră și rea. Este important să vedem că momentul procesului de pecetluire este foarte specific. În pasajul la care ne referim, unde numele lui Petru este schimbat, ni se spune că din acel moment înainte Isus a început să descopere că urma să fie dat la moarte, totuși, în ultimul verset, Matei consemnează: „Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Isus Hristosul.” Apoi, chiar în versetul următor, el consemnează: „De atunci încolo, Isus a început să le arate ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe din partea bătrânilor, a preoților celor mai de seamă și a cărturarilor, să fie omorât și a treia zi să învieze din nou.”

Pasajul începe cu faptul că Isus întreabă cine spun oamenii că este El, iar apoi urmează o întrebare în care i-a întrebat pe ucenici cine credeau ei că este El.

Atunci când Petru răspunde, el identifică faptul că Isus era Hristosul și Fiul Dumnezeului celui viu. Cuvântul Hristos este termenul grec pentru cuvântul ebraic Mesia. Isus ridică întrebarea cu privire la cine este El și îi conduce pe ucenici la faptul că El este Mesia, dar imediat îi înștiințează că nu trebuie să spună nimănui. Din acel timp, El a început să învețe că avea să împlinească cele douăzeci și trei de repere profetice din ultimele trei capitole ale lui Matei, însă era necesar ca adevărurile asociate cu Hristosul să fie descoperite în mod treptat, pas cu pas.

Vom continua aceste repere mesianice în articolul următor.