The Book of Joel and The Laodicean Seventh-day Adventist Church - Number Four

În Isaia douăzeci și opt, „batjocoritorii care stăpânesc” „Ierusalimul” sunt reprezentați ca „bețivii lui Efraim” și ca „cununa mândriei”. „Cununa” reprezintă conducerea, iar „mândria” reprezintă un caracter satanic.

Bețivii sunt puși în contrast cu rămășița („reziduul”) care devine „cununa” de slavă a lui Dumnezeu, căci în timpul ploii târzii Domnul Își întemeiază „împărăția de slavă”, așa cum este prefigurată de întemeierea de către El a „împărăției harului” la cruce. Împărăția harului la cruce prefigurează împărăția de slavă la legea duminicală. Ploaia târzie a început la 11 septembrie, când au început sigilarea celor o sută patruzeci și patru de mii și judecata celor vii.

Cele patru vânturi din Apocalipsa sunt reprezentate, de asemenea, de Isaia ca un vânt năprasnic care fusese oprit în ziua vântului de răsărit, tot astfel cum cele patru vânturi ale vrajbei din Apocalipsa sunt ținute în frâu de cei patru îngeri. Cele patru vânturi sunt identificate de Sora White drept un „cal mânios care caută să se smulgă” și care aduce „moarte și nimicire”. Cele patru vânturi sunt eliberate în mod progresiv, începând cu 11 septembrie, apoi mult amplificate la legea duminicală, iar apoi pe deplin dezlănțuite când se încheie timpul de probă al omenirii.

La séptima trompeta, que también es el tercer ay, y que anuncia la consumación del misterio de Dios, fue tocada proféticamente el 11 de septiembre, cuando el Islam fue soltado y luego proféticamente refrenado por George W. Bush después del 11-S. La madre del Islam, Agar, madre de Ismael, es un símbolo de restricción y liberación. Ella fue liberada por Sara para procrear con Abraham por disposición de Sara; luego, a causa de los celos, fue restringida por Sara, lo que hizo que Agar huyera, hasta que el ángel refrenó a Agar para que no siguiera huyendo y le dijo que regresara. Después del nacimiento de Isaac, la contienda entre Agar y Sara continuó hasta que Abraham expulsó a la esclava, imponiendo así sobre ella otra restricción.

Cei patru îngeri ai islamului au fost dezlegați la începutul profeției din Apocalipsa, capitolul nouă, versetul cincisprezece, de trei sute nouăzeci și unu de ani și cincisprezece zile, iar apoi au fost legați la 11 august 1840.

După ce Islamul celei de-a treia vai a fost dezlănțuit să atace la 11 septembrie, George W. Bush și-a inițiat războiul mondial împotriva terorismului și a impus o restrângere asupra Islamului. Prima menționare a lui Ismael, simbolul Islamului, arată că urmașii lui Ismael aveau să fie împotriva fiecărui om, iar fiecare om avea să fie împotriva lor.

اسلام آن قدرتِ آخرالزمانیِ جهان است که «دستِ هر انسان» بر ضدّ آن خواهد بود، و اسلام نیز بر ضدّ هر انسان خواهد بود، چنان‌که امروز این امر به‌طور کامل در حال تحقق است. کارِ ویژهٔ اسلام به‌عنوان نمادِ نبوی این است که جنگی جهانی را پدید آورد. این موضوع به‌وسیلهٔ سرگذشتِ ایلیا و یحییِ تعمیددهنده تأیید می‌شود و در کتابِ مکاشفه به‌صورتِ «به خشم آمدنِ امت‌ها» بازنمایی شده است.

În „zilele” în care cade ploaia târzie, Hristos Își întemeiază împărăția slavei Sale, așa cum este reprezentată în cartea lui Daniel.

În „zilele” când Hristos Își va întemeia împărăția slavei Sale, aceia care sunt „cununa” slavei Lui sunt puși în contrast cu bețivii care poartă „cununa” mândriei. „Vedenia” lui Habacuc, care trebuia scrisă și făcută lămurită pe „table”, ilustrează în mod plastic mărturia istorică a adevărurilor fundamentale ale adventismului. În mărturia lui Habacuc, cele două clase din Ioel, fie ale „mândriei”, fie ale „slavei”, sunt reprezentate ca o clasă care este — îndreptățită prin credință — sau care este — îngâmfată de mândrie. Versetul patru din capitolul doi se adresează celor două clase și ele sunt paralele cu ilustrarea clasică a Fariseului și a Vameșului. Vameșul a plecat acasă îndreptățit, iar „sufletul” Fariseului „nu este fără prihană”, căci este „îngâmfat”.

În versetul următor, Habacuc identifică drept beți categoria acelora ale căror inimi se înalță în mândrie, legând astfel pe beții lui Isaia și ai lui Habacuc de „mândrie”.

Este demn de reținut că aceste versete din Habacuc nu s-au împlinit doar în istoria millerită, ci împlinirea lor a constituit un subiect obișnuit atât pentru Ellen White, cât și pentru primii pionieri ai adventismului. Cei care au fost îndreptățiți prin credința reprezentată în versetul patru al istoriei millerite au fost aceia care au îndurat criza primei dezamăgiri, care a marcat atât timpul de întârziere, cât și sosirea mesajului celui de-al doilea înger, care vestea căderea Babilonului. Milleriții au înțeles, în cadrul acelei istorii de punere la probă, că fostul popor al legământului, care din punct de vedere istoric fusese protestant, devenise fiicele Babilonului. Acei protestanți erau protestanți reprezentați de biserica din Sardes, reprezentând un popor al legământului, căci aveau un „nume”, simbol atât al caracterului, cât și al relației de legământ, dar erau morți.

În procesul de punere la încercare din 1844, care a început la 19 aprilie și apoi s-a încheiat la 22 octombrie, cei care au căzut la această probă au fost înălțați în mândrie; iar dacă am citi versetele care urmează după versetul cinci, caracteristica mândriei omenești este acolo exemplificată printr-o ilustrare a aroganței papale și a autoînălțării. Acesta se încheie în versetul douăzeci, unde se rostește: Domnul este în templul Său cel sfânt; tot pământul să tacă înaintea Lui.

Versetul al doilea din capitolul al doilea al cărții Habacuc identifică prima dezamăgire din 19 aprilie 1844, iar capitolul se încheie la versetul douăzeci, care marchează în mod clar 22 octombrie 1844, când Domnul a venit deodată la templul Său.

Stihurile trei și patru identifică cele două categorii care sunt produse în procesul de încercare din versetul doi până la versetul douăzeci, procesul de încercare de la 19 aprilie 1844 până la 22 octombrie 1844. Versetele patru până la nouăsprezece se adresează puterii papale, cu excepția versetului paisprezece, care tratează istoria ce urmează după coborârea îngerului din Apocalipsa, capitolul optsprezece, la 9/11.

În procesul de încercare al celui de-al doilea înger din istoria millerită s-au format două categorii de închinători, care apoi s-au manifestat la criza din 22 octombrie 1844. Caracterul celor răi din acest pasaj este caracterul papalității, iar în acea perioadă de încercare milleriții credincioși au ajuns să proclame, în armonie cu solia celui de-al doilea înger, că biserica protestantă devenise fiicele Romei prin respingerea soliei millerite. Controversa care s-a desfășurat între începutul din 19 aprilie și încheierea din 22 octombrie este locul unde caracterul se arată fie ca al unui băutor trufaș al vinului Babilonului, așa cum a fost Belșațar, fie ca al unuia care, asemenea lui Daniel înaintea lui Belșațar, a fost socotit neprihănit prin credința sa. Acea controversă este locul unde se desfășoară drama care trezește lumea la realitățile veșnice asociate cu solia celui de-al treilea înger. Fundalul bețivului în contrast cu cel socotit neprihănit este așezat în contextul argumentului privitor la modul în care lumea este luminată cu privire la aceste subiecte: „Căci pământul se va umple de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” Acea iluminare a început la 11 septembrie.

La încheierea istoriei reprezentate în capitolul doi din Habacuc, Domnul a venit deodată la templul Său, la 22 octombrie 1844. El a făcut aceasta în împlinirea profeției pe care a prezentat-o ca Palmoni în versetul paisprezece din Daniel opt.

នៅថ្ងៃទីដប់ នៃខែទីប្រាំពីរ តាមប្រតិទិនព្រះគម្ពីរ ដែលនៅឆ្នាំ 1844 ត្រូវនឹងថ្ងៃទីម្ភៃពីរ នៃខែទីដប់ ហាបាគុក 2:20 បានសម្រេច ហើយលេខនិមិត្តសញ្ញា “220” អាចត្រូវបានឃើញនៅក្នុង ‘ជំពូក និង ខ’ ដែលកំណត់អត្តសញ្ញាណការផ្លាស់ប្តូរតាមសម័យកាលមួយ ក្នុងព្រះរាជកិច្ចរបស់ព្រះគ្រីស្ទ នៅក្នុងទីបរិសុទ្ធស្ថានសួគ៌។ លក្ខណៈព្យាករណ៍មួយរបស់មនុស្សមួយសែនបួនម៉ឺនបួនពាន់ គឺថា ពួកគេជាអ្នកដែលតាមកូនចៀម ទៅគ្រប់ទីកន្លែងដែលទ្រង់យាងទៅ។ ការតាមព្រះគ្រីស្ទ មានន័យថា តាមទ្រង់នៅក្នុងព្រះបន្ទូលរបស់ទ្រង់។

Ở trong Lời Ngài, con số “220” tượng trưng cho sự kết hợp giữa thần tính và nhân tính, và chính công việc mà Đấng Christ đã khởi sự vào ngày ấy là công việc kết hợp thần tính của Ngài với nhân tính. Vào năm 1844, vào ngày thứ hai mươi hai của tháng thứ mười, hay theo ý nghĩa biểu tượng là hai mươi hai nhân mười bằng “220” (22 X 10 = 220), hoặc có thể nói, vào chính ngày mà theo biểu tượng tương ứng với “220,” Ha-ba-cúc “2:20” đã được ứng nghiệm khi Đấng Christ chuyển từ nơi thánh sang Nơi Chí Thánh để bắt đầu cuộc phán xét điều tra.

Palmoni, Numărul Minunat, se află în cadrul „întrebării și răspunsului” care constituie stâlpul central al adventismului, iar cei mai mulți adventiști sunt pe deplin neștiutori ai acestui adevăr.

Daniel capitolul opt, versetele treisprezece și paisprezece, prezintă o întrebare în versetul treisprezece, urmată de un răspuns în versetul paisprezece. Cuvântul ebraic Palmoni este tradus prin „acel sfânt” în versetul treisprezece, iar acel nume deosebit al lui Hristos înseamnă Numărătorul Minunat sau Numărătorul Tainelor.

Când Ellen White identifică faptul că versetul paisprezece este stâlpul central și temelia adventismului, ea așază accentul divin asupra întrebării și răspunsului acestor două versete, ceea ce cere ca Hristos, ca Numărătorul Minunat, să fie punctul principal de referință. Sora White a subliniat în repetate rânduri importanța de a-L privi pe Hristos ca adevărul central al oricărui pasaj, iar în versetele treisprezece și paisprezece există o apariție directă a lui Hristos — „acel sfânt” — care este Palmoni.

Igihe Abadiventisiti banze “ibihe birindwi” byo mu Balewi makumyabiri na gatandatu mu mwaka wa 1863, bahumye amaso yabo kuri Palmoni, kuko imiterere y’ubuhanuzi y’ikibazo n’igisubizo ishingiye ku isano iri hagati y’“ibihe birindwi” bya Mose n’“iminsi ibihumbi bibiri na magana atatu” ya Daniyeli. “Ibihe birindwi” bya Mose, cyangwa imyaka ibihumbi bibiri na magana atanu na makumyabiri, n’“iminsi ibihumbi bibiri na magana atatu, umugoroba n’igitondo” bya Daniyeli, cyangwa imyaka ibihumbi bibiri na magana atatu, bifitanye isano y’ubuhanuzi ishyirwaho n’igihe, gihagarariwe n’imibare, kandi Umubari W’igitangaza ari rwagati mu kibazo n’igisubizo ari byo nkingi nyamukuru y’Abadiventisiti. Abashobora kuba barasomye inyandiko za Yozefu bashobora kwibuka ingingo ze zishingiye ku bwenge zigaragaza ibintu bibiri byihariye Imana yaremye. Kimwe cyari ururimi rw’Igiheburayo, ikindi kikaba igihe gipimika, ari na cyo gisaba imibare.

Verse treisprezece întreabă: „Până când?” Versetul nu întreabă „când”, ci întreabă „până când?” Faptul dacă întrebarea privește durata (până când?) sau dacă privește un anumit moment în timp (când?) este esențial pentru o înțelegere corectă. Răspunsul la întrebarea din versetul paisprezece fie identifică un moment în timp, fie o perioadă de timp, și posibil amândouă; însă, oricare ar fi răspunsul, el trebuie așezat în contextul întrebării din versetul treisprezece. Pentru a împărți drept Cuvântul, adică pentru a înțelege corect răspunsul din versetul paisprezece, este necesară o înțelegere corectă a contextului întrebării. Este „când” sau „atunci”?

Bețivii lui Efraim învață în chip vag că versetul paisprezece identifică un moment în timp, pe care îl socotesc a fi 22 octombrie 1844, iar când fac astfel, s-ar putea foarte bine să facă trimitere la pasajul pe care tocmai l-am citat din Tragedia veacurilor, însă Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată și nu dă greș niciodată. Întrebarea „până când” identifică o durată, nu un moment în timp. 22 octombrie 1844 a marcat începutul perioadei judecății de cercetare, iar adevărurile legate de această lucrare reprezintă Evanghelia veșnică și sunt cu mult mai importante decât simpla dată la care a început.

Gramatica ebraică este clară, iar același înțeles a fost tradus în versiunea King James. Nu numai că gramatica plasează în mod clar întrebarea în contextul duratei, dar întrebarea „cât timp” este un simbol al profeției biblice. Se poate demonstra, pe temeiul mai multor martori, că întrebarea „cât timp”, ca simbol, reprezintă istoria de la 11 septembrie până la legea duminicală. Vom cerceta mai întâi simbolul „cât timp”, înainte de a reveni la Palmoni și Ioel.

În Isaia, capitolul șase, versetul trei, îngerii arată că pământul este plin de slava lui Dumnezeu.

Sora White leagă coborârea îngerului din Apocalipsa optsprezece de îngerii din versetul trei.

Isaia se află la 9/11 și întreabă „până când” trebuie să prezinte solia lui 9/11 unui popor laodicean care nu dorește să vadă sau să audă. I se spune că trebuie să persevereze până când cetățile vor fi dărâmate, iar nimicirea cetăților începe la legea duminicală, când apostazia națională este urmată de ruina națională.

La 11/9, când pământul a fost luminat de slava lui Dumnezeu, Isaia este uns să prezinte solia ploii târzii și el întreabă: „până când” trebuie să prezinte solia de la 11/9 unor oameni a căror inimă este îngroșată? Răspunsul este „până” la legea duminicală, când va fi „o mare pustiire în mijlocul țării.” „Marea pustiire” este înfăptuită de adventismul laodicean, pe care Isaia, în capitolul douăzeci și doi, îl reprezintă prin Șebna.

Adventismul laodicean părăsește adevărul la legea duminicală și este atunci „răsturnat”, așa cum este reprezentat în Daniel capitolul unsprezece, versetul patruzeci și unu.

Când Isaia întreabă „până când”, i se spune să prezinte solia adventismului chiar până la legea duminicală, când „mulți” din Daniel unsprezece cu versetul patruzeci și unu vor fi „răsturnați”, atunci când vor părăsi Sabatul și pe Dumnezeu. Atunci ei vor fi vărsați din gura Domnului, așa cum este reprezentat în cartea Apocalipsei, unde toate cărțile Bibliei se întâlnesc și se încheie, și unde Isaia douăzeci și doi îl prezintă pe Șebna ca fiind „aruncat cu putere” „ca o minge într-o țară întinsă”, în timp ce ei sunt „îndepărtați” „departe”.

În acea perioadă de timp, rămășița, reprezentată ca „o zecime” (care este o zeciuială), „se întoarce”; cei care, în pasaj, sunt asemănați cu niște copaci care au „substanță” ce rămâne atunci când frunzele sunt lepădate. „Frunzele” reprezintă mărturisirea în simbolismul profetic. Când adventismul va ajunge la legea duminicală și va accepta prima zi a săptămânii în locul Sabatului lui Dumnezeu, ei își vor lepăda frunzele „mărturisirii” și nu vor mai pretinde că susțin Sabatul zilei a șaptea al lui Dumnezeu.

La legea duminicală, pretenția adventismului laodicean de a fi poporul legământului lui Dumnezeu dispare, întrucât ei acceptă semnul legământului morții și resping sigiliul legământului vieții. Atunci își leapădă frunzele mărturisirii lor, iar ceea ce este adus în atenție este o rămășiță reprezentată de Isaia, care la 11 septembrie „s-a întors” la vechile cărări, a fost apoi smerită până în țărână când ei (Isaia) și-au dat seama de experiența lui coruptă și a fost ulterior curățită cu un cărbune luat de pe altar. Sora White ne informează că acel cărbune de pe altar reprezintă curățirea, dar curățirea este pur și simplu ceea ce se realizează atunci când cărbunele se atinge de buzele lui Isaia.

„Cărbunii” de pe altar care sunt aruncați pe pământ în zilele de pe urmă sunt cărbunii aruncați pe pământ atunci când este deschisă a șaptea și ultima pecete, în primele cinci versete din capitolul opt al Apocalipsei. Isaia, și prin urmare cei o sută patruzeci și patru de mii, sunt curățiți prin cărbunele care le atinge buzele, însă „cărbunele” este un mesaj. El le atinge buzele atunci când iau cartea din mâna îngerului și o mănâncă.

Cei ce „se întorc” și devin rămășița (restul) sunt reprezentați ca fiind stejarii și copacii de tei; și, după cum Hristos „a învestit copacul cu însușiri morale și l-a făcut tălmăcitorul adevărului divin”, copacii lui Isaia au în ei „însușirea morală”, așa cum este reprezentată prin „substanță”. Substanța rămâne cu copacii, chiar și atunci când aceia care au fost numai frunze ale unei mărturisiri de credință sunt lepădați. „Sămânța sfântă” este „substanța”, iar Hristos este „sămânța sfântă” a profeției. Acei copaci care sunt reprezentați ca rămășița, și prin Isaia însuși în capitolul șase, îi reprezintă pe oameni și, prin urmare, omenirea, iar sămânța sfântă reprezintă divinitatea. Astfel, Isaia șase identifică purificarea adventismului de la 9/11 până la legea duminicală, iar toate detaliile pe care Isaia le aduce la această istorie profetică sunt reprezentate prin întrebarea sa: „până când?”. Pentru Isaia, răspunsul la „până când?” a fost: de la 9/11 până la legea duminicală.

ថ្ងៃទី ១១ ខែសីហា ឆ្នាំ ១៨៤០ គឺជានិមិត្តរូបនៃ ៩/១១ ហើយតាមរយៈប្រវត្តិសាស្ត្រព្យាករណ៍ចាប់ពីថ្ងៃទី ១១ ខែសីហា ឆ្នាំ ១៨៤០ ដល់ថ្ងៃទី ២២ ខែតុលា ឆ្នាំ ១៨៤៤ សង្គ្រាមលើភ្នំកើមែលរវាងអេលីយ៉ា និងពួកហោរារបស់យេសេបិលបានកើតឡើង។ នៅទីបំផុត ពួកហោរារបស់បាលត្រូវបានបង្ហាញថាជាហោរាក្លែងក្លាយ ហើយត្រូវបានអេលីយ៉ាប្រហារជីវិត ប៉ុន្តែនៅដើមដំបូងបំផុតនៃការប្រឈមមុខគ្នានោះ អេលីយ៉ាបានសួរសំណួរថា «តើដល់ពេលណា» អ្នករាល់គ្នានឹងស្ទាក់ស្ទើររវាងមតិពីរ។

Ilie se află la 11 august 1840, întrebând acea generație dacă mesajul millerit este adevărat sau este fals. Este un alt mesaj către Laodicea, așa cum a fost Isaia șase.

ក្នុងប្រវត្តិសាស្ត្រនៃការសាកល្បងពីឆ្នាំ 1840 ដល់ 1844 ពួកប្រូតេស្តង់ដែលបានបដិសេធសាររបស់អេលីយ៉ា បានក្លាយជាកូនស្រីរបស់រ៉ូម ហើយបានប្រគល់អាវគ្របនៃប្រូតេស្តង់និយមទៅឲ្យអាឌវេនទីសនិយមបែបមីឡឺរ។ ជាមួយនឹងអេសាយ និងអេលីយ៉ា យើងមានសាក្សីពីររូបដែលផ្តល់សក្ខីភាពដល់ការពិតថា សំណួរ «តើយូរប៉ុនណា» ជានិមិត្តរូបនៃប្រវត្តិសាស្ត្រដែលចាប់ផ្តើមនៅ 9/11 ហើយបញ្ចប់នៅច្បាប់ថ្ងៃអាទិត្យ។ ក្នុងប្រវត្តិសាស្ត្របែបមីឡឺរ ថ្ងៃទី 11 ខែសីហា ឆ្នាំ 1840 ត្រូវនឹង 9/11 ហើយថ្ងៃទី 22 ខែតុលា ឆ្នាំ 1844 ត្រូវនឹងច្បាប់ថ្ងៃអាទិត្យ។ នៅពេលភ្លើងបានចុះមកពីស្ថានសួគ៌ ហើយបានលេបត្របាក់តង្វាយរបស់អេលីយ៉ា ថ្មដប់ពីរគ្រប់ដុំត្រូវបានបំភ្លឺជាមួយនឹងតង្វាយនោះ ដូច្នេះហើយបានសម្គាល់មនុស្សមួយសែនបួនម៉ឺនបួនពាន់នាក់ថាជាទង់សញ្ញាមួយ ដែលត្រូវបានតំណាងដោយថ្មដែលបានបំភ្លឺ។ បន្ទាប់មក ពួកហោរាក្លែងក្លាយត្រូវបានអេលីយ៉ាសម្លាប់ ដូចគ្នានឹងសហរដ្ឋអាមេរិក ដែលជាហោរាក្លែងក្លាយ ត្រូវបានសម្លាប់ក្នុងនាមជានគរទីប្រាំមួយ នៅពេលច្បាប់ថ្ងៃអាទិត្យ។

Isaia șase subliniază un proces de încercare, curățire și purificare în mijlocul poporului lui Dumnezeu, de la 11 septembrie până la legea duminicală. Ilie se adresează atitudinii laodiceene a poporului lui Dumnezeu, dar oferă, de asemenea, dovezi pentru a distinge între un profet adevărat și unul fals și, în consecință, între o solie adevărată și una falsă. Astfel, începând de la 11 august 1840 și încheindu-se la 22 octombrie 1844, o probă profetică a fost adusă asupra protestanților din perioada Sardes; și, după cum focul de pe Muntele Carmel a produs o separare în două clase, tot astfel două clase s-au manifestat în 1844. O clasă în procesul de încercare era poporul legământului care urma curând să fie „fostul” popor al legământului, iar cealaltă clasă era adventismul millerit, cu care Dumnezeu avea să intre în legământ la 22 octombrie 1844. Perioada de încercare și de separare este istoria viei, întrucât adventismul millerit s-a dovedit a fi profetul adevărat chiar în același punct în care protestantismul sardian a început să-și împlinească rolul de protestantism apostat. Așa cum profeții lui Baal au fost demascați ca falși, tot astfel fostul popor al legământului a fost demascat și apoi identificat de milleriți ca o fiică a Romei. Istoria Muntelui Carmel și, de asemenea, împlinirea acelei istorii în vremea milleriților oferă o a doua mărturie pentru Isaia șase, și anume că întrebarea „până când” este un simbol al perioadei de timp de la 11 septembrie până la legea duminicală.

Prima dată când întrebarea simbolică „până când” este ridicată în Cuvântul profetic este în cea de-a opta plagă asupra egiptenilor, pe vremea lui Moise. Cea de-a opta plagă este „lăcustele” (un simbol al islamului), care sunt aduse de un „vânt de răsărit” (un simbol al islamului).

Mai întâi, „Domnul Dumnezeul evreilor” întreabă: „Până când vei refuza să te smerești înaintea Mea?” iar apoi slujitorii lui Faraon l-au întrebat din nou pe Faraon: „Până când ne va fi omul acesta o cursă?” Întrebarea este pusă în timpul plăgii a opta, care se aliniază cu 9/11 din mai multe motive. Plaga a zecea este uciderea întâilor născuți, care se aliniază cu crucea și este urmată de dezamăgirea de la Marea Roșie, pe care Inspirația o pune în corespondență cu dezamăgirea ucenicilor la cruce, care se aliniază cu marea dezamăgire a milleriților din 1844. Acești trei martori se aliniază cu toții cu legea duminicală. Plaga a zecea este legea duminicală, iar cu două plăgi mai devreme, plaga a opta a adus „lăcustele” pe un „vânt de răsărit”. „Lăcustele” au umplut întregul pământ, după cum Islamul zguduie astăzi întreaga lume, răspândindu-și întunericul prin imigrația forțată. Denumirea latină a „lăcustei de pustiu” este „locusta migratoria”, reprezentând răspândirea Islamului prin imigrație, care este prefigurată în lumea naturală ca migrație.

A noua urgie a fost un întuneric care putea fi simțit.

În simbolismul expresiei „până când” reprezentat de Muntele Carmel și de Ilie, se manifestă o distincție atunci când focul coboară din cer. Dumnezeul lui Ilie a făcut ceea ce Baal nu poate face. În istoria millerită, distincția a fost făcută între protestantismul sardian decăzut și adventismul millerit. La Moise, distincția a fost întuneric sau lumină. În casele evreilor era lumină. Isaia ne mai informează că aceia care nu au lumină în linia lui Moise, care sunt de asemenea aceia nimiciți de Ilie, și aceia care pierd mantia protestantismului în perioada millerită sunt un „popor” care „auziți într-adevăr, dar nu înțelegeți; și vedeți” „într-adevăr, dar nu pricepeți”. Apoi se rostește o declarație cu privire la acest popor, care spune: „Îngroașă inima acestui popor, îngreuiază-i urechile și închide-i ochii; ca nu cumva să vadă cu ochii lor și să audă cu urechile lor și să înțeleagă cu inima lor și să se întoarcă și să fie vindecați.”

Voinic să facă lucrarea, dar copleșit de însărcinarea de a predica celor ce nu vor asculta, Isaia „a zis atunci”: „Doamne, până când?”

Ultimele trei dintre cele zece plăgi ale Egiptului oferă o mărturie a celor trei pași de la 11 septembrie până la legea duminicală. La 11 august 1840, mesajul primului înger a fost împuternicit, iar la 19 aprilie 1844 a sosit al doilea înger și a fost împuternicit la adunarea de tabără de la Exeter, în perioada 12–17 august, iar al treilea înger a sosit la 22 octombrie 1844. Al treilea înger se aliniază cu legea duminicală și, prin urmare, identifică un proces în trei pași, căci nu poți avea un al treilea fără un prim și un al doilea.

Cea de-a zecea plagă a Egiptului a fost pusă, prin inspirație, în corespondență cu crucea și cu dezamăgirea ulterioară asociată cu aceasta. Prin urmare, cea de-a zecea plagă este a treia solie, care, din necesitate profetică, trebuie să fie precedată de o primă și de o a doua solie. La 9/11 Domnul l-a întrebat pe Faraon: „până când”, iar imediat după aceea și slujitorii lui Faraon au întrebat, de asemenea: „până când”. După ce Moise i-a transmis lui Faraon întrebarea lui Dumnezeu: „până când” și chiar înainte ca slujitorii să repete lui Faraon întrebarea lui Moise, Moise marchează un punct de cotitură astfel: „s-a întors și a ieșit de la Faraon.” Exodul 10:6.

9/11 a fost un punct de cotitură profetic, prefigurat atunci când Moise a adus urgia lăcustelor venite cu vântul de răsărit.

Următoarea plagă a produs întuneric sau lumină, în funcție de clasa din care făceai parte. 11 septembrie a fost un „punct de cotitură în istoria națiunilor și a bisericii”. În acel moment, poporul lui Dumnezeu a fost chemat să se întoarcă și să umble pe cărările cele vechi, dar a refuzat să umble pe ele și n-a luat aminte la sunetul trâmbiței. O despărțire între întuneric și lumină a fost înfăptuită după Ilie, iar Moise a întrebat: „până când?” Ea mai afirmă în pasaj:

Vom continua subiectul „până când” în articolul următor.