Laodicea - Number Four

Aspectul pe care l-am arătat, pe care probabil Stephen Haskell nu l-a văzut, deși l-a susținut prin recunoașterea adevărurilor care aduc la lumină acest fapt, este că, în istoria de la sfârșitul Israelului antic, găsești simultan începutul Israelului modern suprapunându-se peste aceeași perioadă istorică. Când Hristos întărea legământul cu mulți pentru o săptămână (două mii cinci sute douăzeci de zile), Israelul antic trăia experiența Laodiceei, pe punctul de a fi vărsat din gura Domnului. Simultan, Israelul modern trăia experiența Efesului. Laodiceea Israelului antic era împrăștiată, iar Efesul Israelului modern era adunat în cadrul aceleiași istorii.

Și „da”, dacă vă întrebați, sunt conștient că săptămâna în care Hristos a întărit legământul, în împlinirea capitolului nouă din Daniel, care a început la botezul Său și s-a încheiat cu uciderea cu pietre a lui Ștefan, nu a fost literalmente de două mii cinci sute douăzeci de zile, însă din punct de vedere profetic, cu siguranță a fost, căci, profetic, un an este egal cu trei sute șaizeci de zile. Trei sute șaizeci de zile înmulțite cu șapte dau două mii cinci sute douăzeci de zile, iar „centrul exact” al acelei săptămâni profetice este crucea. În mod profetic, Hristos a așezat crucea chiar în centrul perioadei profetice de două mii cinci sute douăzeci de zile, arătând astfel că „cele șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase sunt întemeiate și susținute de crucea lui Hristos. Nu este o întâmplare că, atunci când sora White învață, așa cum face, că ambele table sacre ale lui Habacuc, diagrama din 1843 și cea din 1850, au profeția de două mii cinci sute douăzeci de ani chiar în centrul diagramei, ambele diagrame au și crucea exact în centrul acelei ilustrații.

Ngoài nguyên tắc rằng mỗi một trong bảy hội thánh đều được lặp lại trong lịch sử Millerite và cả trong lịch sử của chúng ta, còn có một nguyên tắc quan trọng khác mà phong trào Cơ Đốc Phục Lâm thời kỳ đầu đã thừa nhận. Nguyên tắc ấy chứng minh rằng các đường tiên tri “nội tại và ngoại tại” của cùng một lịch sử được Đức Thánh Linh sử dụng để truyền đạt lẽ thật. Miller đã nhận ra điều này và trực tiếp giảng dạy về nó. Ông đã giảng dạy cách đúng đắn rằng bảy ấn của sách Khải Huyền tượng trưng cho một lịch sử song song với các hội thánh; nhưng trong minh họa song song ấy, các ấn tượng trưng cho một lẽ thật ngoại tại, còn các hội thánh tượng trưng cho một lẽ thật nội tại của cùng một lịch sử ấy. Uriah Smith cũng đề cập đến nguyên tắc này và sử dụng các từ “nội tại” và “ngoại tại”, điều mà đối với tôi dường như là cách tốt nhất để diễn đạt hai đường song song ấy.

Acum vom începe analizarea celor șapte biserici. Este important să recunoaștem că primele două biserici și apoi, din nou, a treia și a patra biserică au o relație de „cauză și efect” care impune să fie luate în considerare împreună. Smirna este biserica ce îi reprezintă pe cei persecutați de Roma, iar Efes a fost biserica ce a purtat Evanghelia în întreaga lume.

Biserica din Efes a reprezentat biserica timpurie care a trăit „cu evlavie în Hristos Isus”, ceea ce este o „cauză” care produce întotdeauna un „efect”.

Evlavia bisericii din Efes a adus asupra ei persecuția reprezentată de biserica din Smirna. Cele două biserici reprezintă o relație de cauză și efect, iar efectul cere să fie precedat de o cauză. Persecuția din criza legii duminicale este instigată de manifestarea a ceea ce sora White numește „evlavie primară”. O evlavie care a fost ilustrată în istoriile trecute, sau primare.

Strigătul de la miezul nopții al „zilelor din urmă” este redeșteptarea „evlaviei primare” identificată în pasaj. Este o redeșteptare care are loc într-o mișcare, nu într-o biserică. Istoria pe care Sora White o folosește pentru a descrie redeșteptarea este istoria „vremurilor apostolice”, care este reprezentată de biserica din Efes. Acea redeșteptare va produce „persecuție”.

„Viața lui Hristos pe pământ” din pasajul următor reprezintă începutul bisericii din Efes, dar totodată prefigurează istoria adventismului laodicean de la sfârșitul lumii.

Experiența reprezentată de Efes are loc simultan cu experiența Laodiceei. Iudeii cârcotași erau laodiceenii Israelului antic, iar Hristos și ucenicii Săi erau efesenii Israelului modern. Ioan Botezătorul a introdus biserica din Efes, iar el reprezintă biserica din „zilele de pe urmă”, care este împotrivită de laodiceeni, care se numesc pe ei înșiși iudei, dar nu sunt.

Efes este „cauza”, iar Smirna este „efectul”. Și Pergam și Tiatira reprezintă, de asemenea, o relație de cauză și efect. Pergam este biserica compromisului care a corupt creștinismul prin contopirea lui cu păgânismul. Biserica creștină a căzut atunci când a acceptat premisa că era posibil ca idolatria păgânismului să coexiste înăuntrul granițelor ei. Împăratul Constantin este simbolul acelei istorii de compromis, iar rolul său profetic a fost acela de a produce lepădarea de adevăratul creștinism înainte ca papalitatea să fie descoperită.

Biserica din Pergam a fost „cauza”, iar Tiatira a fost „efectul”. Profetul Daniel prezintă adesea istoria păgânismului care face loc papalității, iar lepădarea de credință care a precedat instaurarea papalității, pe care Pavel a identificat-o, este abordată în Daniel 11.

Biserica compromisului, care a apostaziat înainte ca puterea papală să se manifeste în istorie, este reprezentată de Daniel ca fiind „cei ce” au părăsit „legământul cel sfânt”. După ce au părăsit legământul, atunci papalitatea, reprezentată de Daniel ca „urâciunea pustiitorului”, a fost așezată pe tronul pământului. Sora White identifică ultimele șase versete din Daniel unsprezece atunci când afirmă că „profeția din capitolul unsprezece al lui Daniel aproape și-a atins deplina împlinire”. Ultimele șase versete constituie împlinirea finală a lui Daniel unsprezece, iar ea învață că istoria reprezentată de acele versete finale a fost prefigurată de Daniel 11:30–36, care identifică „cauza și efectul” istorice reprezentate de Pergam și Tiatira.

Relația de cauză și efect dintre Pergam și Tiatira, precum și relația de cauză și efect dintre Efes și Smirna, se repetă în „zilele din urmă”. Protestanții din Statele Unite vor face compromis cu idolatria, așa cum este reprezentată de Pergam (semnul principal al idolatriei este închinarea la soare), iar când vor cădea din credință, va fi pregătită calea pentru omul fărădelegii, ca să fie din nou descoperit în mod profetic. În timp ce lepădarea de credință și așezarea papalității pe tron se repetă, Dumnezeu va ridica simultan o biserică preînchipuită de Efes, pentru a duce lumii solia lui Daniel și a Apocalipsei, iar persecuția reprezentată de Smirna se va repeta.

Voi aborda ultimele trei biserici după ce vom lua în considerare adevărul că primele patru peceți din Apocalipsa constituie o linie externă de adevăr care se desfășoară în paralel cu linia internă de adevăr reprezentată de primele patru biserici. După cum s-a observat deja, Uriah Smith exprimă aceasta astfel:

Am arătat că primele patru biserici reprezintă două relații de tip „cauză și efect”, care se repetă în „zilele din urmă”. Pe temeiul pionierilor adventismului, dar mai ales pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, acele patru istorii interne ale bisericii trebuie să aibă o istorie externă paralelă, reprezentată de primele patru peceți. Prima și a doua pecete reflectă aceleași caracteristici ale Efesului și Smirnei, dar folosesc un cal alb pentru a reprezenta lucrarea de a duce creștinismul în lume. El reprezintă lucrarea externă a bisericii, iar pecetea a doua reprezintă baia de sânge a Smirnei printr-un cal roșu.

Zaharia conține câteva pasaje care identifică în mod direct cei patru cai reprezentați în primele patru peceți din Apocalipsa. Într-unul dintre aceste pasaje, în capitolul zece, Zaharia arată că, atunci când ploaia târzie este revărsată, „turma lui Iuda”, care este „casa” lui Dumnezeu, va fi prefăcută în „calul Său măreț în luptă”.

إلن وايت تُبيّن مرارًا أن انسكاب الروح القدس في يوم الخمسين يرمز إلى المطر المتأخر الذي يهطل الآن. والعمل الذي أُنجز للعالم في يوم الخمسين تمثّله كنيسة أفسس، وأفسس تُسبّب الاضطهاد الذي تمثّله سميرنا، والذي يصوّره يوحنا على أنه «الفرس الأحمر» في الختم الثاني. والختمان الأولان يسيران على التوازي مع الكنيستين الأوليين، وهما يوضّحان «الأيام الأخيرة»، حين يُسكب المطر المتأخر.

Spiritul Profeției alege, de asemenea, atât sfârșitul celei de-a treia peceți, cât și începutul celei de-a patra peceți, legându-le astfel împreună (cauză și efect), iar prin aceasta ea plasează istoria reprezentată ca existând în zilele ei și în „zilele de pe urmă”.

În istoria personală a sorei White (scrisă în 1898), spiritul de compromis care pregătește calea pentru ca papalitatea să fie din nou întronată era deja viu și puternic, căci decăderea protestantismului, care începuse odată cu respingerea soliei primului înger în primăvara anului 1844, începuse deja (în 1863) să pătrundă asupra cornului adventismului protestant.

Compromisul Pergamului este reprezentat ca o „pereche” de balanțe în a treia pecete. Două balanțe de măsurare reprezintă o măsurare necinstită. A treia pecete conduce la a patra pecete, reprezentată printr-un „cal gălbui” al „morții”, reprezentând astfel uciderea a milioane de oameni de către papalitate în timpul Evului Întunecat. „Iadul” este ceea ce urmează calului gălbui al papalității. Istoria celei de-a treia și a celei de-a patra peceți este paralelă cu istoria bisericilor din Pergam și Tiatira. Compromisul lui Constantin a fost o lucrare progresivă; astfel, spiritul de compromis era deja activ în istoria personală a sorei White, așa cum era și în vremea lui Pavel, când el a spus că „taina fărădelegii lucrează deja”. Lepădarea de credință care precede întronarea papalității este întotdeauna o istorie progresivă, iar această „istorie urmează să se repete. Ceea ce a fost va fi din nou.”

Iacov White a identificat o altă anomalie profetică în cele șapte biserici și în cele șapte peceți. El identifică o distincție intenționată între primele patru biserici și ultimele trei biserici, iar apoi, din nou, același fenomen în primele patru peceți și ultimele trei peceți.

James White nu a inclus faptul că același tipar există și în trâmbițe, însă el există. Primele patru trâmbițe sunt trâmbițe, dar ultimele trei trâmbițe sunt trei vaiuri. Primele patru trâmbițe reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra Romei păgâne pentru legea duminicală a lui Constantin din anul 321, iar cele trei vaiuri ale trâmbițelor reprezintă islamul. Primele două vaiuri ale trâmbițelor au fost judecăți împotriva Romei papale pentru legea duminicală pe care a promulgat-o în 538, iar al treilea vai al trâmbiței este pentru criza legii duminicale care urmează să vină în viitorul foarte apropiat.

Joseph Bates folosește înțelegerea pionierilor despre ultimele trei biserici ca simbol singular pentru a descrie trei biserici contemporane din perioada millerită. Toată accentuarea din pasaj a fost adăugată de Bates.

În istoria millerită, Sardes era biserica care avea un nume ce pretindea că este vie, dar era moartă.

Poporul lui Dumnezeu are întotdeauna un nume. Numele purtat în perioada istoriei de la Efes până la Pergam a fost creștin. Numele purtat în timpul dominației papale a fost biserica din pustie. Numele purtat de la introducerea luceafărului de dimineață, John Wycliffe, a fost protestant. La vremea sfârșitului, în 1798, protestanții începuseră deja întoarcerea lor la comuniunea romană. Tot ceea ce mai era necesar atunci era o probă care să dea pe față faptul că, în pofida numelui pe care îl mărturiseau, ei nu mai erau biserica aleasă. În primăvara anului 1844, au ajuns la proba care avea să arate că nu mai erau biserica ce purta numele legământului lui Hristos. Istoria lui Ilie oferă o a doua mărturie foarte detaliată a acestui fapt. Când și-au manifestat adevăratul caracter, pentru milleriți a fost greu, la început, să identifice că protestanții dovediseră că deveniseră fiicele Babilonului. Dar milleriții au făcut, în cele din urmă, chiar acest lucru și au început să cheme suflete afară din acele biserici căzute, în împlinirea soliei celui de-al doilea înger. A urmat apoi un proces de încercare care avea să-i facă pe milleriți să-și manifeste propriile caractere. Erau ei filadelfieni sau laodiceeni?

Filadelfienii L-au urmat pe Hristos în Locul Preasfânt, iar acei milleriți care au refuzat să facă aceasta au manifestat caracterul laodiceenilor. Astfel, găsim logica identificării de către Bates a celor trei biserici ca fiind contemporane ale aceleiași istorii. Acea istorie s-a împlinit în cadrul structurii profetice a pildei celor zece fecioare, despre care Inspirația ne spune că s-a împlinit și se va împlini până la cea din urmă literă.

Cele din urmă trei biserici îi reprezintă pe aceia din afara mișcării millerite sub numele de Sardes, iar cei dinăuntrul mișcării reprezintă fie Filadelfia, fie Laodicea. Aceste trei biserici sunt identificate în capitolul trei din Apocalipsa, iar primele patru biserici se află în capitolul doi. Prin urmare, atunci când sora White face referire la istoria capitolului trei din Apocalipsa, ea identifică tocmai aceleași biserici pe care Joseph Bates tocmai le-a identificat.

Cele trei biserici contemporane din istoria millerită se repetă la sfârșitul adventismului. Joseph Bates identifica dinamica perioadei millerite și identifica Sardesul ca fiind fiicele Babilonului, care constituiau publicul-țintă al soliei îngerului al doilea. El aborda lupta dintre turma cea mică, care L-a urmat pe Hristos în Locul Preasfânt la 22 octombrie 1844, și aceia care au refuzat să iasă din locul sfânt. El încerca să-i cheme pe laodiceeni afară din întunericul pe care îl primiseră, iar cel puțin o parte a orbirii lor laodiceene se datora faptului că William Miller ocupase o poziție de frunte în mișcarea laodiceană. Aceasta este aceeași luptă identificată în solia către Filadelfia.

O criză religioasă produce întotdeauna două clase de închinători, așa cum s-a întâmplat și în timpul Marii Dezamăgiri. Mantia protestantismului tocmai fusese luată de la Sardes, întrucât ei se întorseseră la Roma și deveniseră oficial fiica Romei. Mantia a fost atunci purtată de adventismul millerit, dar, la scurt timp după aceea, o încercare avea să producă două clase care mărturiseau că sunt turma cea mică: o turmă adevărată și o turmă contrafăcută. Bates a reprezentat turma cea mică ce L-a urmat pe Hristos în Locul Preasfânt. Lupta lui a fost cu laodiceenii care mărturiseau că sunt turma cea mică. Ca filadelfian, lupta lui Bates a fost cu sinagoga Satanei, un grup care mărturisea că este poporul lui Dumnezeu, dar mințea și nu era iudeu.

当这个比喻在复临运动末了最终应验之时，必有一群蒙拣选的立约之民；他们曾在1989年末时之际被越过，正如犹太领袖在基督降生之时被越过一样，而基督降生在那段预言历史中乃是末时的表征。及至基督的历史进展到荣耀进入耶路撒冷之时，米勒派时期之午夜呼声的历史便被预表了。默示一再将十字架这一界标与1844年的大失望对应起来。犹大代表基督历史中的老底嘉人，而众使徒则是非拉铁非人。十字架之后三年半之久，由贝茨所代表的非拉铁非人，曾试图呼召老底嘉人从那堕落的教会中出来；那堕落的教会乃由门徒加略人犹大所代表。

În 1989, fostul popor ales al legământului a respins lumina care fusese desigilată și a fost trecut cu vederea. Când a venit prima dezamăgire din 18 iulie 2020, procesul de încercare a început printre aceia care mai înainte păruseră a fi din aceeași mișcare. Totuși, o clasă este laodiceană, iar cealaltă clasă este filadelfiană. Așa cum Iuda a făcut legământ de trei ori cu Sinedriul ca să-L trădeze pe Hristos înainte de cruce, tot astfel laodiceenii din istoria de după 11 septembrie 2001 vor fi ratat trei ocazii de a se pocăi. La legea duminicală care va veni în curând, se va arăta cu aceeași certitudine ca spânzurarea lui Iuda de un copac că laodiceenii sunt separați de filadelfieni. La seceriș neghina este despărțită de grâu. Ne apropiem cu repeziciune de acel seceriș.

Aceste adevăruri sunt recunoscute numai atunci și numai dacă suntem dispuși să înțelegem că singura metodologie biblică ce poate descoperi și statornici „adevărul” este „istoricismul”. Metodologia adevărată nu este preterismul, futurismul, dispensaționalismul, woke-ismul, expertiza gramaticală ori istorică sau orice variantă a numeroaselor contrafaceri satanice. Există o expresie cunoscută în mod obișnuit, atribuită unui filosof din secolul al XVII-lea numit Jean-Jacques Rousseau, care a fost reformulată în multe feluri, însă esența ideii este: „Eroarea are multe rădăcini, dar adevărul are numai una.” „Adevărul” este Alfa și Omega, care este ca o rădăcină ieșită dintr-un pământ uscat.

Adevărurile pe care le împărtășim în prezent trebuie să fie recunoscute în contextul faptului că dezvoltarea adevărului este progresivă de-a lungul istoriei și, mai important, înțelegerea noastră asupra adevărului trebuie să fie așezată în contextul Alfa și Omega, în contextul în care Isus identifică sfârșitul unui lucru cu începutul unui lucru.

A patra biserică este Tiatira și ea reprezintă perioada în care papalitatea a domnit ca a cincea împărăție a profeției biblice, adică perioada în care biserica din pustie s-a aflat în captivitate. Captivitatea lui Israel spiritual sub Babilonul spiritual timp de o mie două sute șaizeci de ani a fost preînchipuită de captivitatea lui Israel literal în Babilonul literal timp de șaptezeci de ani.

Cei șaptezeci de ani ai robiei în Babilon sunt reprezentați de biserica din Tiatira. Biserica din Tiatira este efectul produs de cauza care este reprezentată de Pergam. Pergam este simbolizat prin împăratul Constantin, care a îmbinat idolatria cu creștinismul. Simbolul idolatriei sale a fost închinarea la soare. Motivul biblic pentru care Israelul din vechime a fost dus în robie pentru cei șaptezeci de ani ai Tiatirei este că regii lui au legat relații și au încheiat alianțe cu națiunile idolatre din jurul lor, în răzvrătire directă împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu a avertizat în repetate rânduri pe Israel să nu se amestece cu neamurile păgâne din jurul lui. Cele Zece Porunci, tocmai lucrul al cărui depozitar trebuia să fie Israelul din vechime, interzic în mod categoric închinarea la idoli. Când Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise la peștera din Horeb și Și-a descoperit caracterul, El a inclus de două ori chiar avertizarea la care ne referim.

ឯងកថាខណ្ឌនេះតែប៉ុណ្ណោះ ព្រះជាម្ចាស់បានព្រមានអ៊ីស្រាអែលបុរាណពីរដង ហើយនៅមានសក្ខីកម្មព្រះគម្ពីរជាច្រើនទៀតអំពីបទបញ្ជាដល់អ៊ីស្រាអែលបុរាណថា ពួកគេមិនត្រូវធ្វើសន្ធិសញ្ញាណាមួយជាមួយនឹងប្រជាជាតិដែលថ្វាយបង្គំព្រះក្លែងក្លាយនៅជុំវិញខ្លួនឡើយ។ ការសម្របសម្រួលទាំងនោះបានចាប់ផ្តើមពីការបដិសេធព្រះជាម្ចាស់ និងរបបធិបតេយ្យរបស់ទ្រង់ដោយអ៊ីស្រាអែលបុរាណ។ នៅពេលដែលពួកគេចង់បានស្តេច ព្រះជាម្ចាស់ក៏អនុញ្ញាតឲ្យពួកគេមានស្តេចម្នាក់ ហើយចាប់ពីពេលនោះទៅ ស្តេចភាគច្រើនទាំងអស់ ហើយជាក់ជាមិនខាន ស្តេចគ្រប់អង្គនៃកុលសម្ព័ន្ធដប់ខាងជើង បានមើលរំលងបទបញ្ជានោះ។ គោលការណ៍ដែលទាមទារឲ្យអ៊ីស្រាអែលនៅដាច់ដោយឡែក និងជាប្រជាជាតិពិសេសខុសពីប្រជាជាតិដែលថ្វាយបង្គំព្រះក្លែងក្លាយនៅជុំវិញខ្លួន ត្រូវបានបដិសេធ ហើយត្រូវបានបង្ហាញឲ្យឃើញតាមរយៈការសម្របសម្រួល ដែលក្រោយមក Constantine បានក្លាយជានិមិត្តរូបរបស់វា។ Pergamos និង Constantine តំណាងឲ្យការបះបោររបស់ស្តេចទាំងឡាយនៃអ៊ីស្រាអែល ដែលបាននាំការថ្វាយបង្គំព្រះក្លែងក្លាយចូលមកក្នុងក្រុមជំនុំរបស់ព្រះ។ ការធ្លាក់ចេញពីសេចក្តីជំនឿដែលបានចាប់ផ្តើមជាមួយស្តេច Saul បានក្លាយជាគំរូជាមុននៃការធ្លាក់ចេញពីសេចក្តីជំនឿរបស់ក្រុមជំនុំគ្រីស្ទបរិស័ទ ដែលនាំទៅដល់ការជាប់ជាឈ្លើយនៅបាប៊ីឡូនខាងវិញ្ញាណ។ ប្រវត្តិសាស្ត្រដ៏បរិសុទ្ធដែលចាប់ផ្តើមពីស្តេច Saul តទៅរហូតដល់ការជាប់ជាឈ្លើយនៅបាប៊ីឡូន ត្រូវបានតំណាងដោយក្រុមជំនុំ Pergamos។ ការជាប់ជាឈ្លើយរយៈពេលចិតសិបឆ្នាំដែលបានបន្តបន្ទាប់មក គឺជាក្រុមជំនុំ Thyatira។

Efes reprezintă biserica ce înaintează pentru a cuceri Țara Făgăduită. Efes reprezintă vremea lui Moise și eliberarea lui Israel din robia Egiptului.

Historia przedstawiona w wyzwoleniu z Egiptu powtarza się w dniach ostatecznych. Dlatego została ona również powtórzona w historii millerowskiej. Z tego powodu Siostra White wielokrotnie odwołuje się do tej historii, aby opisać dzieje ruchu millerowskiego. Przyrównuje Wielkie Rozczarowanie roku 1844 do rozczarowania Hebrajczyków, gdy stali nad Morzem Czerwonym, podczas gdy armia faraona nadciągała za nimi. Łączy ona również historię wyzwolenia z Egiptu z czasem Chrystusa; stąd rozczarowanie uczniów przy krzyżu zostało przedstawione typologicznie przez rozczarowanie nad Morzem Czerwonym, które również typologicznie przedstawiało Wielkie Rozczarowanie roku 1844. Rozczarowanie związane z krzyżem oznaczało początek zboru w Efezie. Czas Mojżesza u początków starożytnego Izraela, przedstawiony przez zbór w Efezie, stanowił również typ początku współczesnego Izraela w czasie Chrystusa. Obydwie historie są przedstawione przez zbór w Efezie. Prawdy, które tutaj rozpoznajemy, były na przestrzeni lat często publicznie przedstawiane przez Future for America, dlatego podaję jedynie ich zarys.

În istoria lui Hristos găsim începutul noului popor al legământului, care este ridicat pe măsură ce fostul popor ales al legământului este trecut cu vederea. Istoria lui Hristos este sfârșitul Israelului antic, iar în istoria izbăvirii din Egipt, la începutul Israelului antic, exista un popor al legământului ales anterior, care a fost trecut cu vederea pentru un nou popor al legământului.

În istoria lui Hristos, fostul popor ales a ajuns la concluzia sa finală în anul 70, odată cu distrugerea Ierusalimului. La început, pe vremea lui Moise, fostul popor ales a murit în pustie de-a lungul unei perioade de patruzeci de ani, iar Iosua și Caleb au devenit reprezentanții noului popor ales, care era destinat să poarte solia în Țara Făgăduită, așa cum apostolii din perioada bisericii din Efes au dus Evanghelia în lume.

Începutul și sfârșitul Israelului antic, precum și începutul Israelului modern, toate indică o trecere de la un fost popor ales la un nou popor ales. Pe mărturia a doi sau a trei, un lucru se statornicește; iar fiecare dintre aceste trei șiruri de martori arată despărțirea de fostul popor ales, iar acești martori poartă semnătura lui Alfa și Omega, Cel ce face cunoscut sfârșitul de la început. Va exista un fost popor ales care este trecut cu vederea atunci când Dumnezeu intră în legământ cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Dumnezeu nu este autorul confuziei; El nu Se schimbă niciodată, iar cuvântul Său nu dă greș niciodată.

Izbăvirea din Egipt și biruințele săvârșite de Dumnezeu prin Iosua sunt reprezentate de biserica din Efes, dar Efesul era sortit să-și piardă dragostea dintâi. Când Iosua a fost pus în odihnă, s-a ridicat o altă generație, marcând perioada reprezentată de Smirna. Lucrarea minunată a lui Iosua de curățire a Țării Făgăduite nu a fost niciodată pe deplin împlinită, căci poporul a ajuns mulțumit de sine și a părăsit lucrarea încredințată lui Iosua. Ei și-au pierdut dragostea dintâi. Acea perioadă a continuat până când Israel L-a lepădat pe Dumnezeu și Samuel l-a uns ca rege pe Saul, aducând astfel în scenă biserica din Pergam.

Deși Smirna este una dintre cele două biserici care nu primesc nicio mustrare din partea Domnului, istoria mărturisește că aceia care au fost martirizați în acea perioadă de timp îi reprezintă pe unii ale căror motivații s-au întemeiat pe impulsuri omenești, și nu divine. Cartea Judecătorilor se deschide prin menționarea morții lui Iosua, iar în carte există un verset care este repetat de două ori și care definește istoria judecătorilor. A doua oară când acel verset este citat este chiar versetul final al cărții. Primul verset al cărții marchează sfârșitul lui Iosua, iar ultimul verset rezumă istoria.

Jak i w historii Smyrny, „ja” było zasadniczym motywem od początku aż do końca. Ponieważ nie mieli króla, postanowili czynić wszystko, co sami chcieli czynić. Brak przewodnictwa był tym, co Haskell wskazał w historii Smyrny jako przedstawione przez brak czynnego Ducha Proroctwa. W obu historiach brak przewodnictwa otworzył drogę do podejmowania decyzji na podstawie własnych pobudek człowieka. Efez przedstawia wybawienie z Egiptu. Historia zapisana w księdze Sędziów jest przedstawiona przez kościół Smyrny. Okres od króla Saula aż do niewoli babilońskiej jest przedstawiony przez kościół Pergamonu, a niewola w Babilonie jest przedstawiona przez kościół Tiatyry.

În concordanță cu fenomenul identificat de pionieri, există o diviziune de patru și trei în biserici, peceți și trâmbițe, iar primele patru biserici din istoria Israelului antic încep cu robia egipteană și se încheie cu robia babiloniană, căci Alfa și Omega identifică întotdeauna sfârșitul cu începutul. Primele patru biserici din istoria Israelului modern încep cu supunerea iudeilor față de autoritatea romană, iar cele patru biserici se încheie cu supunerea iudeilor spirituali față de Roma spirituală timp de o mie două sute șaizeci de ani.

Ceea ce a urmat după Tiatira a fost Sardes, care a început atunci când ei au ieșit din robia babiloniană, prefigurată de Tiatira. Sardes este biserica despre care se spune că avea nume că trăiește, dar nu trăia. Mărturisirea ei de viață era o minciună. Destul de interesant, dintre toate cele șapte biserici, tocmai cuvântul Sardes este acela care nu are nicio definiție. I s-au atribuit definiții lui Sardes pe baza contextului istoric și a versetelor, dar nu există nicio definiție etimologică a numelui. Are un nume, dar nu-l are.

Ngemuva kokuthunjwa eBhabhiloni bakha kabusha iJerusalema nethempeli. Base bephinda sebe negama, ngoba uNkulunkulu wayethembisile ukubeka igama laKhe eJerusalema. Kodwa igama laKhe limele isimilo saKhe, futhi ukungabikho kobukhona baKhe uqobo kwabonisa ukuthi babenalo igama elalimele ukuphila, kodwa empeleni babengasenabo ubukhona obuveza ukuphila. Konke ababekukho ngempela kwakuwukuvuma ngomlomo nokwenza sengathi kunjalo.

Ultimul glas din Sardis a făgăduit despre un Ilie care avea să vină înaintea zilei celei mari și înfricoșătoare a Domnului. Pentru Israelul din vechime, distrugerea Ierusalimului a fost ziua cea mare și înfricoșătoare a Domnului. Din acest motiv, sora White se referă la distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. ca la o ilustrare a zilei celei mari și înfricoșătoare a Domnului, reprezentată prin cele șapte plăgi de pe urmă. Biserica din Philadelphia a început cu glasul lui Ioan Botezătorul, strigând în pustie, prefigurând astfel glasul lui William Miller. Glasurile lui Ioan Botezătorul și William Miller prezentau solia către Laodiceea unui popor care credea că totul este în regulă, când, de fapt, totul era cu desăvârșire greșit. Atât Ioan Botezătorul, cât și William Miller au pus securea la rădăcina pomului. Solia către Sardis era că existau „câteva nume chiar și în Sardis, care nu și-au mânjit hainele; și vor umbla cu Mine în alb, căci sunt vrednici.” Ioan Botezătorul și William Miller îi reprezintă pe aceia care au ieșit din perioada de timp reprezentată de Sardis și au fost vrednici să umble cu Hristos.

Cele șapte biserici din Apocalipsa reprezintă istoria de la apostoli până la a Doua Venire a lui Hristos, iar cele șapte biserici reprezintă, de asemenea, istoria Israelului antic de la prorocul Moise până la prima venire a lui Hristos.

Eliberarea din Egipt este reprezentată de biserica din Efes, iar simbolul bisericii din Efes în acea istorie a fost Iosua. După ce aceia pe care Dumnezeu i-a scos din Egipt au căzut la zece încercări succesive, Domnul a luat legământul de la răzvrătiți și l-a dat lui Iosua și Caleb.

Soră White arată că Iosua și Caleb îi reprezintă pe aceia „peste care au venit sfârșiturile veacurilor”, care „încheie un legământ cu Dumnezeu prin jertfă”.

Legământul care este reînnoit, așa cum este reprezentat prin reînnoirea legământului cu Iosua și Caleb, este legământul cu cei o sută patruzeci și patru de mii și cu marea mulțime. El este reînnoit după ce poporul ales al legământului originar este despărțit de Dumnezeu și rânduit să moară în pustie. Legământul cu cei o sută patruzeci și patru de mii se împlinește în aceeași istorie în care un fost popor ales este lepădat.

Efes înseamnă „de dorit”, iar lucrarea împlinită atât de Iosua, cât și de biserica primară a fost „de dorit”. Când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu în Țara Făgăduinței, el a ieșit biruind. Prima pecete merge în paralel cu biserica din Efes și este reprezentată de un cal alb care iese biruind. Acest lucru a fost adevărat atât în dreptul lui Iosua, cât și al bisericii apostolice. Prima pecete merge în paralel cu biserica din Efes atât în Israelul antic, cât și în cel modern.

Smirna derivă din cuvântul „smirnă”, care este un untdelemn folosit la îmbălsămarea morților. A doua pecete este reprezentată de un cal roșu, căruia i s-a dat „o sabie mare” și „putere” să ia „pacea de pe pământ”, ceea ce însemna că oamenii din acea istorie aveau să „se omoare unii pe alții”. A doua pecete merge în paralel cu biserica din Smirna și reprezintă autoritatea dată vrăjmașilor lui Dumnezeu, îngăduindu-li-se să biruiască și să omoare poporul lui Dumnezeu. Aceasta s-a împlinit în perioada care a urmat bisericii apostolice și, de asemenea, în istoria Judecătorilor. În ambele istorii, Dumnezeu a îngăduit puterilor din afara poporului Său să aducă război și moarte asupra poporului Său. În biserica apostolică, acel război a fost motivat de respingerea religiei lui Hristos, care, în perioada anterioară a Efesului, fusese invincibilă în timp ce ducea Evanghelia la lume. Motivația vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu în perioada Judecătorilor s-a întemeiat pe perioada anterioară a Efesului, când Dumnezeu Și-a demonstrat puterea asupra Egiptului și asupra neamurilor care au urmat, pe care Iosua fusese folosit să le cucerească. A doua pecete merge în paralel cu biserica din Smirna atât în Israelul antic, cât și în cel modern.

Pergamos înseamnă „cetate fortificată”, reprezentând astfel castelul unui împărat. Pecetea a treia merge în paralel cu Pergamos și reprezintă istoria în care judecata omenească este exercitată de împărații pământului în opoziție cu judecata lui Dumnezeu. Astfel, măsurarea, sau judecata care este reprezentată prin cele „două” talere ale balanței ce cântăresc „grâul”, „orzul”, „untdelemnul” și „vinul”, identifică autoritatea regală omenească, care este întotdeauna defectuoasă în raport cu judecata lui Dumnezeu. Amintiți-vă că o măsurare dreaptă sau o cântărire dreaptă nu necesită două talere. Două talere reprezintă o judecată inegală.

„Orzul” este un simbol al jertfei „celor dintâi roade” a sărbătorii Paștelui; „grâul” este un simbol al jertfei „celor două pâini legănate” a sărbătorii Cincizecimii. „Untdelemnul” este un simbol al Duhului Sfânt, iar „vinul” este un simbol al doctrinei. Pergam, în vremea Israelului antic, este perioada împăraților compromițători ai lui Israel, care au adus judecata asupra sistemului de închinare al lui Dumnezeu, reprezentat de intervalul dintre Paște și Cincizecime. Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt reprezentate de „vin” și „untdelemn”. Atât în Israelul antic, cât și în cel modern, biserica din Pergam este perioada în care Satana încearcă să împlinească ceea ce nu a putut face prin vărsare de sânge în istoria reprezentată de Smirna. În Pergam, Satana a încercat să nimicească poporul lui Dumnezeu și adevărul lui Dumnezeu prin compromis, nu prin vărsare de sânge, așa cum este reprezentat în Smirna. Compromisul împăraților Israelului antic preînchipuie compromisul lui Constantin în Israelul modern.

ਟਾਇਟੀਰਾ ਦਾ ਅਰਥ ਹੈ “ਪਛਤਾਵੇ ਦੀ ਬਲੀ,” ਅਤੇ ਇਹ ਉਸ ਸ਼ਹੀਦੀ ਆਤਮਾ ਵੱਲ ਸੰਕੇਤ ਕਰਦਾ ਹੈ ਜੋ ਪਰਮੇਸ਼ੁਰ ਆਪਣੇ ਉਹਨਾਂ ਲੋਕਾਂ ਨੂੰ ਪ੍ਰਦਾਨ ਕਰਦਾ ਹੈ ਜੋ ਉਸ ਦੇ ਨਾਮ ਲਈ ਮਾਰੇ ਜਾਂਦੇ ਹਨ। ਪਛਤਾਵੇ ਦੀ ਬਲੀ ਉਹ ਤਿਆਰੀ ਦਰਸਾਉਂਦੀ ਹੈ ਜਿਸ ਨਾਲ ਮਨੁੱਖ ਕਠਿਨ ਤੋਂ ਕਠਿਨ ਹਾਲਾਤਾਂ ਵਿੱਚ ਵੀ ਮਸੀਹ ਦੀ ਸੇਵਾ ਕਰੇ, ਜਿਵੇਂ ਸੱਤਰ ਸਾਲਾਂ ਦੀ ਕੈਦ ਦੇ ਦੌਰਾਨ ਦਾਨੀਏਲ, ਸ਼ਦਰਕ, ਮੇਸ਼ਕ ਅਤੇ ਅਬੇਦਨੇਗੋ ਦੁਆਰਾ ਪ੍ਰਗਟ ਹੋਇਆ; ਅਤੇ ਇਹ ਵਾਲਡੈਂਸੀਅਨਾਂ, ਹਿਊਗਨਾਟਾਂ ਅਤੇ ਹੋਰਾਂ ਦੀ ਉਸ ਬਲੀ ਨੂੰ ਵੀ ਦਰਸਾਉਂਦੀ ਹੈ ਜਿਨ੍ਹਾਂ ਨੂੰ ਬਾਰ੍ਹਾਂ ਸੌ ਸੱਠ ਸਾਲਾਂ ਦੇ ਇਤਿਹਾਸ ਦੌਰਾਨ ਪਾਪਾਈ ਅਧਿਕਾਰ ਵੱਲੋਂ ਯਾਤਨਾ ਦਿੱਤੀ ਗਈ, ਕੈਦ ਕੀਤਾ ਗਿਆ, ਬਦਨਾਮ ਕੀਤਾ ਗਿਆ ਅਤੇ ਮਾਰ ਦਿੱਤਾ ਗਿਆ। ਚੌਥੀ ਮੋਹਰ ਟਾਇਟੀਰਾ ਦੀ ਕਲੀਸਿਆ ਦੇ ਸਮਾਂਤਰ ਚੱਲਦੀ ਹੈ ਅਤੇ ਪ੍ਰਾਚੀਨ ਇਸਰਾਏਲ ਦੇ ਵਿਰੁੱਧ ਪ੍ਰਾਚੀਨ ਬਾਬਲ ਦੀ ਪੀੜਾ ਅਤੇ ਆਧੁਨਿਕ ਇਸਰਾਏਲ ਦੇ ਵਿਰੁੱਧ ਆਧੁਨਿਕ ਬਾਬਲ ਦੀ ਪੀੜਾ ਨੂੰ ਦਰਸਾਉਂਦੀ ਹੈ। ਦੋਹਾਂ ਕੈਦਾਂ ਦੇ ਇਤਿਹਾਸ ਵਿੱਚ ਪਹਿਲਾਂ ਸੱਚਾਈ ਤੋਂ ਡਿਗਣਾ ਲਾਜ਼ਮੀ ਸੀ, ਜੋ ਇਸਰਾਏਲ ਦੇ ਰਾਜਿਆਂ ਅਤੇ ਸਮਰਾਟ ਕੌਨਸਟੈਂਟੀਨ ਨੇ ਕਰ ਦਿਖਾਇਆ। ਦੋਹਾਂ ਨੇ ਹੀ ਟਾਇਟੀਰਾ ਦੁਆਰਾ ਦਰਸਾਏ ਗਏ ਇੱਕ ਦੌਰ ਲਈ ਰਾਹ ਤਿਆਰ ਕੀਤਾ।

Սարդիսը որևէ նշանակություն չունի այն բանի հետ համապատասխան, որ այն անուն է դավանում, բայց այդ դավանությունը սուտ է։ Շեխինայի ներկայությունը երբեք չհայտնվեց երկրորդ տաճարում։ Քրիստոսի ներկայությունը երբեք չհայտնվեց Սարդիսի պատմության մեջ։ Խավար դարերի բարեկարգությունը, ըստ էության, մեկ քայլ առաջ և երկու քայլ հետ շարժումների մի շարք էր։ Այն գործը, որ Սարդիսի պատմությունը կոչված էր իրագործելու Բողոքական Բարեփոխման ընթացքում, երբեք ավարտին չհասցվեց։

Philadelphia înseamnă dragoste frățească, iar este cu neputință să-ți iubești fratele dacă nu-L iubești mai întâi pe Dumnezeu.

Ֆիլադելֆիան ներկայացնում է այն եկեղեցին, որ սիրուն է Աստծուն, և այս պատճառով Ֆիլադելֆիայի դեմ ոչ մի դատապարտություն կամ հանդիմանություն չի ուղղվում։

ఫిలదెల్ఫియాకు “దావీదు యొక్క తాళము” ఇవ్వబడెను; మరియు ప్రాచీన ఇశ్రాయేలు యొక్క ఫిలదెల్ఫియా చరిత్రలో వారికి దావీదు కుమారుడు ఇవ్వబడెను; అది ఇతర విషయములతో కూడి, ఆది మరియు అంతము, మొదటివాడు మరియు చివరివాడు అనే ఆల్ఫా మరియు ఒమేగా యొక్క ప్రవచనాత్మక సూత్రమును సూచించుచున్నది. ఆ తాళము “చారిత్రకవాదం” అనే విధానశాస్త్రమును సూచించుచున్నది. ప్రాచీన ఇశ్రాయేలు అంత్యకాలంలోని ఫిలదెల్ఫియా సంఘముచే సూచింపబడిన కాలమున, బైబిలు ప్రవచనముల స్వయంలేఖకుడే ఆ తాళముగా నుండెను. మిల్లరైట్ చరిత్రలో ఫిలదెల్ఫియా సంఘముచే సూచింపబడిన కాలమున విలియం మిల్లర్‌కు ఆ తాళము ఇవ్వబడెను. ఆ రెండు చరిత్రలలో క్రీస్తు తాము అబ్రాహాము కుమారులమని భావించిన యూదులతో వ్యవహరించెను, అయితే వారు అలాంటివారు కారు. మిల్లర్ తాము ఆత్మీయ యూదులమని భావించిన ప్రొటెస్టెంట్లతో వ్యవహరించెను, అయితే వారు అలాంటివారు కారు.

Laodicea înseamnă un popor judecat, iar laodiceenii, iudeii din perioada lui Hristos, au fost în cele din urmă judecați în anul 70 d.Hr., la distrugerea Ierusalimului. Judecata finală a protestantismului apostat are loc în criza legii duminicale, însă ei și-au întâmpinat judecata atunci când au respins solia primului înger în primăvara anului 1844 și au fost apoi declarați în mod divin ca fiind fiicele Babilonului. Acei protestanți căzuți prefigurează adventismul laodicean în zilele din urmă ale judecății de cercetare.

Acum am trecut, în esență, în revistă câteva dintre diferitele moduri în care cele șapte biserici din Apocalipsa pot fi înțelese corect ca simboluri profetice și, apoi, aplicate din punct de vedere profetic. Dar ele trebuie înțelese și aplicate în contextul regulilor profetice „care ne-au fost date de cea mai înaltă autoritate.”

ข้อความถึงคริสตจักรทั้งเจ็ดเป็นข้อความที่ประทานแก่คริสตจักรทั้งเจ็ดซึ่งมีอยู่ในเวลาที่ยอห์นได้บันทึกข้อความเหล่านั้น ข้อความถึงคริสตจักรทั้งเจ็ดให้คำสั่งสอนและคำเตือนแก่คริสตจักรทั้งปวงตลอดประวัติศาสตร์ ข้อความถึงคริสตจักรทั้งเจ็ดให้คำสั่งสอนและคำเตือนแก่คริสเตียนแต่ละคนตลอดประวัติศาสตร์ คริสตจักรทั้งเจ็ดเป็นตัวแทนของประวัติศาสตร์ของคริสต์ศาสนาตั้งแต่สมัยของอัครทูตจนถึงอวสานของโลก คริสตจักรทั้งเจ็ดเป็นตัวแทนของประวัติศาสตร์ของอิสราเอลโบราณตั้งแต่สมัยของโมเสสจนถึงการทำลายกรุงเยรูซาเล็มใน ค.ศ. 70 คริสตจักรทั้งเจ็ดอาจเข้าใจและนำมาประยุกต์ใช้ได้โดยการจำแนกความแตกต่างระหว่างคริสตจักรสี่แห่งแรกกับสามแห่งสุดท้าย

Dintre cele șase diferite aplicații profetice pe care le identificăm, aceleași aplicații sunt reprezentate în cele șapte peceți.

Vom aborda aceste adevăruri în articolul următor.