The Revelation of Jesus Christ - Number Fifteen

Adresăm revărsarea focului sfânt din sanctuarul ceresc, în timpul istoriei în care Statele Unite vor face să coboare foc nesfânt din primul cer. Descoperirea a ceea ce au rostit cele șapte tunete în capitolul zece din Apocalipsa trebuia să fie pecetluită până chiar înainte de închiderea timpului de probă. Timpul de probă este de asemenea reprezentat ca fiind pe punctul de a se închide atunci când este deschisă pecetea a șaptea.

Deschiderea celei de-a șaptea peceți are loc în timp ce cei șapte îngeri se pregătesc să sune din trâmbițe.

Când timpul de har se încheie, „nimeni” nu mai este „în stare să intre în templu”, căci mijlocirea lui Hristos pentru păcatele oamenilor a luat sfârșit. Timpul de har s-a încheiat, iar celor șapte îngeri li se poruncește să verse potirele mâniei lui Dumnezeu.

Nu există nicio indicație că cei șapte îngeri care sună cele șapte trâmbițe în Apocalipsa, capitolele nouă până la unsprezece, sunt diferiți de cei șapte îngeri care varsă cele șapte plăgi de pe urmă. Dimpotrivă, caracteristicile profetice ale judecăților reprezentate de cele șapte trâmbițe sunt paralele cu locul și efectele celor șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu din capitolul șaisprezece. Ca o legătură și mai directă, judecățile trâmbițelor sunt numite în mod direct plăgi.

Deschiderea celei de-a șaptea peceți este așezată în mod intenționat în contextul apropierii încheierii timpului de probă. A șaptea pecete reprezintă o a doua mărturie a celor „rostite” de cele șapte tunete, pe care atât Ioan, cât și Pavel au fost opriți să le scrie.

Ceea ce a fost „rostit” de cele șapte tunete a fost pecetluit, iar în capitolul douăzeci și doi, profeția care fusese pecetluită în cartea Apocalipsei urma să fie descoperită și, asemenea celei de-a șaptea peceți, trebuia să fie descoperită chiar înainte de încheierea timpului de probă.

Soră White arată că pecetluirea celor „rostite” de cele șapte tunete a reprezentat aceeași acțiune a Leului din seminția lui Iuda ca atunci când i-a poruncit lui Daniel să-și pecetluiască cartea până la vremea sfârșitului. Cărțile lui Daniel și Apocalipsa sunt aceeași carte, iar în Apocalipsa Isus este înfățișat ca Leul din seminția lui Iuda atunci când desface pecetea cărții care fusese pecetluită cu șapte peceți; astfel, tot Leul din seminția lui Iuda a fost Acela care i-a poruncit și lui Daniel să-și pecetluiască cartea până la vremea sfârșitului. Leul din seminția lui Iuda este Acela care pecetluiește și desigilează Cuvântul Său, căci El este Cuvântul.

Dovezile interne din cărțile lui Daniel și Apocalipsa arată că desigilarea celei de-a șaptea peceți este o a doua mărturie a desigilării celor rostite de cele șapte tunete. Atât desigilarea cărții lui Daniel, cât și desigilarea cărții care fusese pecetluită cu șapte peceți arată că adevărurile care sunt descoperite atunci când un mesaj profetic este desigilat sunt, prin natura lor, progresive. De aceea, cartea lui Daniel o identifică drept o creștere a cunoștinței, iar cartea Apocalipsei o înfățișează ca pe îndepărtarea unei peceți după alta.

Este o lumină care strălucește din ce în ce mai puternic până la ziua desăvârșită.

Când „adevărul” este desigilat, el este progresiv.

La sfârșitul lunii iulie 2023, Apocalipsa lui Isus Hristos a început să fie desigilată.

Ca și în cazul celei de-a șaptea peceți și, de asemenea, al rostirilor celor șapte tunete, Apocalipsa lui Isus Hristos este desigilată chiar înainte ca timpul de probă să se încheie. Ea oferă o a treia mărturie a aceluiași mesaj, reprezentat prin îndepărtarea celei de-a șaptea peceți și prin cele șapte tunete. Aceste trei reprezentări din cartea Apocalipsei sunt trei martori care se unesc pentru a alcătui mesajul Apocalipsei lui Isus Hristos. Desigilarea acestor trei martori este progresivă. Efectele ei sunt, de asemenea, progresive.

Dezvoltarea progresivă a înțelegerii Revelației lui Isus Hristos a început să fie publicată la sfârșitul lunii iulie 2023. Procesul de înțelegere a adevărurilor care au început să fie publicate la acel timp a început la scurt timp după 18 iulie 2020.

Adevărul identificat în solia despre desigilarea celei de-a șaptea peceți se referă la indicatorul profetic al Strigătului de la Miezul Nopții. Strigătul de la Miezul Nopții, în istoria millerită, a fost o dezvoltare progresivă a adevărului, iar acest fapt poate fi demonstrat printr-o trecere în revistă istorică a lucrării lui Samuel Snow. Isus ilustrează mișcarea celui de-al treilea înger prin mișcarea primului înger, căci El ilustrează întotdeauna sfârșitul prin început.

Adevărurile care se unesc pentru a alcătui solia Strigătului de la Miezul Nopții sunt o înțelegere a cine este Dumnezeu și a felului în care caracterul Său este reprezentat în Cuvântul Său. Aceste adevăruri includ o descriere foarte detaliată a procesului istoric pe care îl vor împlini cei care, în cele din urmă, vor proclama solia Strigătului de la Miezul Nopții. Istoria ascunsă a celor șapte tunete este ceea ce identifică acel proces istoric. Pecetea a șaptea face parte din acel proces istoric detaliat, însă descoperirea ei este îndreptată spre perioada de timp care începe atunci când solia Strigătului de la Miezul Nopții este finalizată, marcând astfel momentul în care este împlinită sigilarea celor o sută patruzeci și patru de mii. Înlăturarea progresivă a peceții a șaptea începe atunci când solia Strigătului de la Miezul Nopții este pe deplin dezvoltată, așa cum este ilustrat prin adunarea de tabără de la Exeter din vara anului 1844. Aceste articole reprezintă invitația ta personală de a veni la adunarea de tabără de la Exeter.

Când se deschide a șaptea pecete, foc de pe altar este aruncat pe pământ și sunt „glasuri, tunete, fulgere și un cutremur”. Un „glas” reprezintă o trâmbiță.

เสียงแตรเป็นเครื่องบ่งชี้ถึงข่าวสารที่กำลังเตือนถึงการพิพากษาที่ใกล้จะมาถึง เมื่ออิสยาห์บัญชาประชากรของพระเจ้าให้เปล่งเสียงของตนดุจเสียงแตร พวกเขาจะต้อง “ร้อง” ออกมาดัง ๆ ข่าวสารแห่งเสียงร้องยามเที่ยงคืนถูกเปิดผนึกออกไม่นานก่อนถึงชั่วโมงแห่งแผ่นดินไหวของกฎหมายวันอาทิตย์ ข่าวสารแห่งเสียงร้องยามเที่ยงคืนซึ่งถูกเปิดผนึกออกก่อนกฎหมายวันอาทิตย์ที่จะมาถึงในไม่ช้า ก็คือข่าวสารที่ทวีขึ้นเป็นเสียงร้องอันดัง เมื่ออิสยาห์กล่าวว่า “ร้องดัง ๆ” เขากำลังอ้างถึงการประสานกันของเสียงร้องอันดังของทูตสวรรค์องค์ที่สาม ซึ่งเป็นเสียงที่สองที่เข้าร่วมกับข่าวสารแห่งเสียงร้องยามเที่ยงคืน ข่าวสารแห่งเสียงร้องยามเที่ยงคืนอันดังเป็นคำเตือนของแตรใบที่เจ็ด ซึ่งเป็นวิบัติประการที่สาม ประชากรของพระเจ้าจำต้องเข้าใจว่า เมื่อข่าวสารแห่งแตรนั้นถูกเป่า พวกเขากำลังอยู่ในห้วงเวลาสุดท้ายแห่งระยะแห่งการทดลองของตน ฉะนั้น คำบัญชาของอิสยาห์จึงเป็นคำเตือนให้เตรียมพร้อมสำหรับการสิ้นสุดแห่งระยะแห่งการทดลอง เป็นคำเตือนว่าการพิพากษาแห่งแตรของวิบัติประการที่สามของอิสลามกำลังจะโจมตีสหรัฐอเมริกาเนื่องด้วยการปฏิเสธสะบาโตของพระเจ้า ณ เวลาของกฎหมายวันอาทิตย์ เสียงร้องยามเที่ยงคืน ซึ่งเป็นเสียงแรกในบรรดา “สองเสียง” ในวิวรณ์บทที่สิบแปด ทวีขึ้นเป็นเสียงร้องอันดัง ขณะที่บรรดาบุตรคนอื่น ๆ ของพระเจ้าซึ่งยังคงอยู่ในบาบิโลนถูกเรียกให้ออกมา

„ជំនាញកាន់តែកើនឡើង” នៃ «សម្រែកខ្លាំង» របស់ទេវតាទីបី ត្រូវបានជានិមិត្តរូបទុកជាមុននៅស៊ីណាយ ពេលដែលព្រះយេហូវ៉ាទ្រង់ផ្ទាល់បានប្រកាសព្រះបញ្ញត្តិទាំងដប់។ សូរស័ព្ទត្រែក្នុងប្រវត្តិនោះបានកើនឡើងក្នុងអំណាច ខណៈដែលភ្នំរញ្ជួយញ័រ ហើយប្រែទៅជាផ្សែង។ ការភ័យខ្លាចមានយ៉ាងខ្លាំង ដល់ថ្នាក់សូម្បីតែលោកម៉ូសេក៏ញ័រយ៉ាងខ្លាំងដែរ។ នៅពេលនោះ ប្រជាជនបានបន្លឺ «សំឡេង» របស់ខ្លួនឡើងដោយការភ័យខ្លាច ដោយសុំឲ្យ «សំឡេង» របស់ព្រះឈប់បន្លឺតទៅទៀត។

„Glasul” pe care „ei” îl „auziseră” reprezintă „glasul” soliei de avertizare a celui de-al treilea înger. Într-o neliniște înfricoșătoare, ei au răspuns cu propriile lor „glasuri”. Glasurile din timpul legii duminicale sunt, de asemenea, reprezentate prin fecioarele neînțelepte care cer untdelemn, iar glasurile fecioarelor înțelepte le spun să meargă și să cumpere pentru ele însele. La încheierea timpului de probă al omenirii, „glasurile” acelora care recunosc că sunt pierduți, așa cum fac fecioarele adventiste neînțelepte la legea duminicală, strigă către stânci și munți să cadă peste ei. Legea duminicală este prefigurată prin darea legii la Muntele Sinai.

Când focul de pe altar este aruncat pe pământ, au loc „glasuri, tunete, fulgere și un cutremur de pământ”. „Tunetele și fulgerele” sunt simboluri ale judecăților lui Dumnezeu. La legea duminicală, Statele Unite își vor fi umplut pe deplin „paharul nelegiuirii”, iar „apostazia națională va fi urmată de ruină națională”. „Paharul nelegiuirii” ajunge să fie plin în a patra generație, căci ambele coarne ale fiarei care se ridică din pământ înaintează de-a lungul a patru generații de răzvrătire tot mai accentuată. Legea duminicală marchează punctul în care judecățile lui Dumnezeu, reprezentate prin „tunete și fulgere”, sunt revărsate, iar ele sunt revărsate asupra celei de-a patra generații.

Soră White identifică judecățile care încep odată cu legea duminicală drept „judecățile nimicitoare ale lui Dumnezeu”. Ea învață că este prea târziu pentru adventiștii laodiceeni neînțelepți, care avuseseră ocazia să se pregătească pentru criza de la miezul nopții, dar refuzaseră să facă aceasta. Timpul acelor judecăți nimicitoare pentru fecioarele nechibzuite este „un timp de milă” pentru aceia care nu auziseră încă adevărul.

Când este deschisă pecetea a șaptea, sunt „glasuri, și tunete, și fulgere, și un cutremur”. „Ceasul” în care „cutremurul” din Apocalipsa unsprezece s-a împlinit pentru prima dată a fost Revoluția Franceză, iar împlinirea desăvârșită a acelui „ceas” este „cutremurul” fiarei „pământului”, la legea duminicală care va veni curând. În acel „ceas”, pecetea a șaptea este pe deplin deschisă. Crucea este un tip al legii duminicale, și la cruce a fost un mare cutremur.

La cruce, o împărăție satanică a fost răsturnată, așa cum va fi și la legea duminicală.

Cutremurul crucii este o reprezentare a „adevărului”, care este Alfa și Omega. „Adevărul” este începutul, mijlocul și sfârșitul; este cuvântul ebraic care a fost alcătuit prin reunirea primei, celei de-a treisprezecea și ultimei litere a alfabetului ebraic. A avut loc un cutremur când Hristos a murit și apoi un alt cutremur la învierea Sa. La cruce a fost un prim cutremur, apoi mormântul și apoi cutremurul de la învierea Sa. La ambele cutremure, mormintele au fost deschise.

La primul cutremur, mormintele s-au deschis, iar la ultimul cutremur s-a deschis mormântul lui Hristos. În Apocalipsa unsprezece, cei doi martori ies din mormintele lor în același ceas cu cutremurul. Cutremurul este legea duminicală, care este prefigurată de cruce. Prin urmare, în ceasul legii duminicale trebuie să fie două învieri. Cea dintâi reprezintă nașterea celor o sută patruzeci și patru de mii, care are loc înainte ca femeia să intre în durerile nașterii, iar a doua are loc în travaliul ei. Femeia din Apocalipsa douăsprezece naște mai întâi copilul de parte bărbătească, cel care urmează să cârmuiască neamurile cu un toiag de fier, fără nici o durere a nașterii. Apoi, la legea duminicală, durerile ei încep și ea aduce pe lume al doilea copil. Mai întâi îl naște pe Ilie, iar la urmă îl naște pe Moise. Legea duminicală este ceasul învierii gemenilor din Apocalipsa șapte.

Când a șaptea pecete este deschisă pe deplin la legea duminicală, se face tăcere în cer pentru o jumătate de ceas.

Prima jumătate de oră a ceasului cutremurului de pământ reprezintă prima naștere sau înviere a celor doi martori. În acea jumătate de oră, cei doi martori sunt pecetluiți. Ei trebuie să fie pecetluiți înainte de legea duminicală, căci ei sunt steagul care îl cheamă pe celălalt copil afară din mormânt în timpul jumătății de oră rămase. Al doilea copil poate fi adus la viață numai văzând bărbați și femei cu pecetea lui Dumnezeu în timpul durerilor crizei legii duminicale.

Primii născuți ai femeii sunt cei o sută patruzeci și patru de mii, care sunt identificați drept cele dintâi roade în cartea Apocalipsei. Ei reprezintă semnul pe care cealaltă turmă trebuie să-l recunoască în criza și conflictul luptei legii duminicale. Acel semn este Sabatul, pe care cei o sută patruzeci și patru de mii îl susțin în vremea când este nelegiuit să faci astfel. Sora White numește steagul lor „stindardul însângerat al Prințului Emanuel”.

Steagul pătat de sânge este ceea ce trebuie să vadă cealaltă turmă a lui Dumnezeu în timpul crizei legii duminicale. Steagul este o lumină înălțătoare, purtată de cei o sută patruzeci și patru de mii. Acel steag este roșu la culoare, căci este un steag pătat de sânge. Acel steag a fost preînchipuit în bătălia de la Ierihon, când Rahav i-a primit și i-a ocrotit pe iscoade, iar apoi și-a recunoscut supunerea față de oastea lui Iosua, punând un fir stacojiu la fereastra ei. Rahav îi reprezintă pe copiii întâi născuți ai lui Dumnezeu din al doilea grup, în criza legii duminicale, care văd și primesc semnul stacojiu și ajung la ascultare față de oastea lui Iosua. Firul stacojiu pe care l-a folosit Rahav era un semn pentru oastea lui Iosua să nu nimicească casa lui Rahav.

Rahab reprezintă pe aceia care se află încă în Babilon la criza legii duminicale, iar oastea lui Iosua îi reprezintă pe întâii născuți ai celor o sută patruzeci și patru de mii. Firul stacojiu este simbolul Sabatului lui Dumnezeu. Firul stacojiu a fost porunca dată de iscoade Rahabei, pe care ea trebuia s-o urmeze dacă voia să obțină ocrotirea lui Dumnezeu.

Semnul pe care cei care încă se află în Babilon trebuie să-l vadă este reprezentat de firul stacojiu, care este Sabatul, dar care indică totodată și deosebirea dintre cei doi gemeni. Geamănul întâi născut este cel o sută patruzeci și patru de mii, căci ei poartă în mâinile lor stindardul pătat de sânge al Prințului Emanuel.

Geamănul întâi născut poartă semnul stacojiu, adică firul stacojiu care îl marchează pe cel întâi născut. Geamănul întâi născut este Zarah, iar al doilea născut este Pharez.

Zarah înseamnă o lumină care răsare, iar Pharez înseamnă a izbucni. Când geamănul Pharez vede lumina care răsare a semnului firului stacojiu pe mâna fratelui său geamăn Zarah, el „izbucnește”, sau iese din Babilon. Recunoașterea de către Zarah a luminii care răsare a firului stacojiu identifică supunerea geamănului născut la urmă față de geamănul întâi născut.

Istoria ascunsă a celor șapte tunete identifică trei borne. Prima și ultima borne sunt dezamăgiri. Perioada dintre prima dezamăgire și mesajul Strigătului de la Miezul Nopții este timpul de întârziere. Din momentul Strigătului de la Miezul Nopții, care este a doua bornă, perioada de timp este timpul sigilării. Perioada care este timpul sigilării se încheie la ultima dezamăgire.

Istoria ascunsă a celor șapte tunete identifică trei repere. Primul și ultimul reper sunt deschiderea mormintelor la un cutremur. Perioada dintre deschiderea primului mormânt și solia Strigătului de la Miezul Nopții este timpul de întârziere. De la Strigătul de la Miezul Nopții, care este al doilea reper, perioada de timp este timpul sigilării. Perioada care este timpul sigilării se încheie la deschiderea ultimului mormânt.

Acești doi martori ai celor trei pași ai istoriei ascunse a celor șapte tunete sunt, de asemenea, mărturisiți prin moartea și învierea lui Hristos. Prima deschidere a mormântului a fost simbolizată prin botezul lui Hristos în mormântul de apă; ultimul mormânt a fost crucea. Între botezul lui Hristos și cruce, Hristos Și-a proclamat solia, care a prefigurat Strigătul de la Miezul Nopții. El a împlinit acea proclamare în o mie două sute șaizeci de zile. După cruce, în persoana ucenicilor Săi, solia Strigătului de la Miezul Nopții a fost repetată timp de o mie două sute șaizeci de zile, până la moartea lui Ștefan.

Cei doi martori din Apocalipsa unsprezece au fost împuterniciți să vestească solia Strigătului de la Miezul Nopții timp de o mie două sute șaizeci de zile. Apoi au fost omorâți și lăsați în ulițe timp de o mie două sute șaizeci de zile, până când au fost readuși la viață și împuterniciți.

Vom continua să cercetăm aceste adevăruri în articolul următor.