The Revelation of Jesus Christ - Number Seventeen

Oasele uscate care zac moarte pe uliță, care aud „glasul” celui ce strigă în pustie, fac aceasta deoarece Mângâietorul a venit, în împlinirea făgăduinței lui Isus de a-L trimite. În prima dezamăgire a milleriților, milleriții au ajuns să înțeleagă că se aflau în timpul de întârziere din parabola fecioarelor.

Cei care au fost prefigurați de milleriți repetă experiența primei dezamăgiri, iar când o fac, trebuie să înțeleagă că și ei se află în timpul întârzierii din parabola fecioarelor. Numai influența Mângâietorului le îngăduie să vadă acest adevăr. Acea recunoaștere, produsă de Mângâietorul, este reprezentată prin prima profeție pe care Ezechiel a fost instruit să o rostească către valea oaselor uscate și moarte.

„Zgomotul” reprezintă Duhul Sfânt. În acel moment, fecioarele trebuie să recunoască faptul că se află în timpul întârzierii. Instrucțiunile biblice cu privire la ceea ce trebuie să facă cei dezamăgiți atunci când recunosc că se află în timpul întârzierii sunt numeroase. Ieremia învață că ei nu trebuie să se întoarcă niciodată la „adunarea batjocoritorilor”, care, în solia către Filadelfia, este sinagoga Satanei. Ei trebuie, de asemenea, să despartă ce este prețios de ce este vrednic de dispreț. Ceea ce este prețios, în contrast cu ceea ce este vrednic de dispreț, are un înțeles dublu.

Ndabyiyigiriye ubwanjye iri tandukaniro ry’ubuhanuzi imyaka myinshi ishize, igihe nakoraga ishyirwa mu bikorwa ry’inzozi za William Miller. Nasobanuye neza amabuye y’agaciro ko ari ukuri kw’Ijambo ry’Imana, naho amabuye y’agaciro y’impimbano ko ari inyigisho zangiritse. Nyuma yaho, nagaragarijwe ko James White na we yari yarakoze ishyirwa mu bikorwa ry’inzozi za William Miller, kandi muri iryo shyirwa mu bikorwa kwe, yagaragaje amabuye y’agaciro nk’abantu b’Imana b’indahemuka, naho amabuye y’agaciro y’impimbano nk’abiyita abayoboke b’ukuri kandi atari bo by’ukuri. Igihe nasesenguraga ibyo James White yari yarigishije kuri izo nzozi, nasanze twembi twari turi mu kuri. Amabuye y’agaciro ashobora kugereranya indahemuka z’Imana, kandi amabuye y’agaciro y’impimbano akagereranya abatari indahemuka; ariko kandi amabuye y’agaciro ashobora no kugereranya ukuri kw’Ijambo ry’Imana, naho amabuye y’agaciro y’impimbano akagereranya inyigisho z’ibinyoma. James White yashyize inzozi za Miller ku mateka James White yari arimo abamo icyo gihe, ariko jyewe nari naregereye izo nzozi nk’amateka y’iminsi y’imperuka. Hamwe, ayo mashyirwa mu bikorwa yombi agaragaza ko abantu bahinduka ibyo bizera, kandi nibahitamo gukomeza kwizirika ku nyigisho z’ibinyoma, bazahanagurirwa hanze banyujijwe mu idirishya n’umuntu w’umweyo w’umukungugu, hamwe n’izo nyigisho bamaze kwifatanya na zo. Turi icyo turya.

Când cei dezamăgiți descoperă că se află în timpul întârzierii, potrivit lui Ieremia ei trebuie să despartă ce este de preț de ceea ce este vrednic de dispreț.

Prețiosul și ticălosul reprezintă adevărul și rătăcirea. De asemenea, ele reprezintă două clase de oameni.

Ieremia a fost înștiințat că, dacă avea să se întoarcă, trebuia să se despartă de fecioarele nechipzuite și, de asemenea, trebuia să se despartă de învățăturile rătăcite ale fecioarelor nechipzuite. Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt aceia care ajung la o unitate desăvârșită. Ieremia reprezintă lucrarea pe care trebuie să o împlinească aceia chemați să fie sigilați prin a doua solie a lui Ezechiel despre cele patru vânturi, dacă au să fie „gura” lui Dumnezeu, atunci când vedenia vorbește. Vedenia a vorbit în istoria millerită atunci când a sosit judecata și vorbește în istoria celor o sută patruzeci și patru de mii atunci când fiara pământului vorbește și sosește judecata celui de-al treilea vai. Atunci aceia care au împlinit lucrarea identificată prin Ieremia sunt înălțați ca străjeri ai lui Dumnezeu.

Când Domnul trimite Mângâietorul ca să-i trezească pe cei dezamăgiți din moartea lor, El indică o lucrare de curățire pe care trebuie să o împlinească, dacă vor să fie purtătorii Lui de cuvânt în criza legii duminicale. Isaia este în acord cu sfatul lui Ieremia.

Cei care „aduc vești bune” și care „vestesc pacea și mântuirea” își înalță „glasurile împreună”, căci „vor vedea ochi în ochi”.

Expresia „aduce vești bune” este repetată de două ori în pasajul din Isaia pentru a identifica istoria Strigătului de la Miezul Nopții, la fel cum o fac și versetele care conduc la descrierea, de către Isaia, a unității care se împlinește atunci când ceea ce este prețios este despărțit de ceea ce este de nimic.

Ieremia îi reprezintă pe cei din prima dezamăgire, care recunosc că se află în timpul de întârziere. Isaia le poruncește acelorași persoane: „Trezește-te, trezește-te.” Ei se trezesc și, în cele din urmă, ajung într-un punct în care nu va mai fi niciun netăiat împrejur și necurat în biserica lui Dumnezeu, căci vor fi împlinit lucrarea de despărțire a celui prețios de cel de nimic. „Domnul dorește ca biserica Sa să fie curățită, înainte ca judecățile Sale să cadă mai vădit asupra lumii.”

Cei care susțin doctrine false vor fi separați în istoria care începe cu „vocea” care strigă în pustie. Cei care refuză să îngăduie puterii creatoare a lui Dumnezeu să producă o experiență personală sfințită vor fi separați de „aur” în istoria care începe cu „vocea” care strigă în pustie. Ei vor rămâne ca laodiceeni, chiar în punctul în care Laodiceea trece dincolo în Filadelfia.

Lucrarea de a despărți ce este prețios de ce este netrebnic este aproape în întregime lucrarea Solului legământului, care vine deodată să-i curățească pe fiii lui Levi, dar noi trebuie să luăm parte la ea.

Ieremia a fost îndemnat să despartă ce este prețios de ce este vrednic de dispreț, dacă dorea să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în judecata care urma să vină. Faptul că Ieremia auzea sfatul pe care Dumnezeu i-l dădea dovedea că prezența Mângâietorului îi era deja la îndemână, dacă alegea să ia asupra sa lucrarea.

Trí dny a půl ze Zjevení jedenácté kapitoly, kdy suché kosti leží mrtvé na ulici, jsou symbolem „pouště“ a „poušť“ představuje „sedm časů“ z Leviticus dvacáté šesté kapitoly. Na konci rozptýlení trvajícího tři a půl dne mají ti, kteří jsou povoláni být mezi sto čtyřiceti čtyřmi tisíci, „procitnout“ a „setřást prach“. Sestra Whiteová říká: „Pán chce mít svou církev očištěnou, dříve než jeho soudy dopadnou výrazněji na svět.“

În legătură cu o „biserică purificată”, ea face referire la procesul de despărțire din Ieremia, care îndepărtează „ce este de preț de ce este de nimic”. Ea îl pune, de asemenea, în legătură cu capitolul al treilea din Maleahi, unde un sol pregătește calea pentru Solul legământului. Solul care pregătește calea este „glasul celui ce strigă în pustie” din Isaia. Solul legământului este Hristos, care Se pregătește să intre în legământ cu cei o sută patruzeci și patru de mii, care, „asemenea” „leviților”, „sunt puși deoparte de El pentru lucrarea Sa specială”. Apoi îi identifică drept preoți și Îl citează pe Isus, care spune: „Fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru care este în ceruri desăvârșit este.”

Există un proces de purificare care este marcat la sfârșitul perioadei timpului de întârziere, căci Domnul are o lucrare specială de împlinit prin cei o sută patruzeci și patru de mii și El va avea o biserică purificată înainte ca „judecățile Sale să cadă mai vădit asupra lumii”. Judecățile Sale sunt deja în lume, dar, la legea duminicală, „judecățile nimicitoare ale lui Dumnezeu” încep să cadă.

Acele judecăți sunt „un timp de îndurare pentru aceia care nu au cunoscut niciodată adevărul”. Dar în acele judecăți nu este nicio îndurare pentru aceia care nu au vrut să intre în procesul necesar de curățire. „Judecățile”, care „cad în chip mai vădit”, indică judecăți care sunt semne. Ele reprezintă un semnal, iar Duhul Sfânt folosește haosul și confuzia produse de acele judecăți pentru a marca o deosebire între aceia care păzesc „ziua de odihnă falsificată” și aceia care „păzesc cu conștiinciozitate Sabatul Domnului”, căci numai astfel „lumea poate fi avertizată”. Judecățile care sunt semne constituie fundalul pe care Duhul Sfânt îl folosește pentru a-i îndruma pe copiii lui Dumnezeu care sunt încă în Babilon să recunoască steagul celor o sută patruzeci și patru de mii.

Dar sora White nu face doar referire la capitolul trei din Maleahi, ci include și versetele de încheiere ale cărții Maleahi, capitolul patru, și face din nou referire la „vocea” care trebuia să pregătească calea pentru Solul legământului. Acele versete de încheiere nu sunt despre pregătirea pentru Solul legământului, ci despre aducerea-aminte a legii lui Moise și despre întoarcerea inimilor părinților spre copii și a copiilor spre părinți. „Vocea” pregătește mai întâi pentru ca Hristos, ca Sol al legământului, să vină deodată la templul Său și să purifice poporul Său dezamăgit, care a fost trezit, pentru ca acesta să poată împlini lucrarea steagului. Apoi Maleahi tratează un alt aspect al lucrării „vocii”.

El „va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor” și va împlini această lucrare în legătură cu legea dată la Horeb. Ilie, care este și „glasul” lui Isaia, va identifica păcatele poporului lui Dumnezeu. Aceasta face parte din procesul de curățire. Există o singură definiție a păcatului, și anume călcarea legii date la Horeb. Ioan Botezătorul a fost Ilie, iar lucrarea lui a inclus tocmai acest element.

Ioan Botezătorul a venit în „pustia” celor trei zile și jumătate din Apocalipsa unsprezece, căci toți prorocii vorbesc mai mult despre zilele de pe urmă decât despre zilele în care au trăit. El a adus un mesaj de pocăință de păcat, căci Împărăția cerurilor era aproape, tot așa cum Revelația lui Isus Hristos se deschide atunci când „vremea este aproape”. Ioan Botezătorul ilustrează lucrarea „glasului”, căci, potrivit lui Isus, el era și Ilie care trebuia să vină.

Yesu atangaza kwamba utambulisho wa kinabii wa Yohana Mbatizaji ulikuwa jaribio. Anasema waziwazi, “kama mkitaka kulipokea”. Kisha Yesu anawatia moyo wanafunzi Wake walipokee kwa kusema, “Yeye aliye na masikio ya kusikia, na asikie.” Asikie nini? Asikie ni nani yule sauti inayokuja katika nyika ya mwisho ya Biblia, na kuandaa njia kwa ajili ya mjumbe wa agano awaandae wale mia moja arobaini na nne elfu kufanya kazi maalumu wakati wa kipindi cha hukumu za ishara za Mungu.

Ioan purta „o haină de păr de cămilă și un brâu de piele împrejurul coapselor; iar hrana lui erau lăcuste și miere sălbatică.” „Hrana” lui era mesajul islamului, căci cuvântul „lăcuste” reprezintă islamul, iar mierea este Cuvântul lui Dumnezeu, care era dulce în gura lui. Mesajul dulce pe care l-a mâncat era despre măgarul arab „sălbatic”, chiar cel dintâi simbol al islamului în Scripturi. Mesajul dulce al măgarului arab sălbatic al islamului, care este de asemenea reprezentat prin „lăcuste”, era țesut și în haina lui, căci și cămilele sunt un alt simbol al islamului. Nu este o răstălmăcire a cuvântului „lăcuste” folosirea lui ca simbol al islamului, chiar dacă hrana pe care a mâncat-o Ioan făcea referire la roșcove, iar nu la insecte. Cuvântul „lăcuste” este un simbol al islamului, iar Ioan nu reprezenta mâncarea vreunei hrane fizice; dieta lui era un simbol al mesajului profetic pe care îl mâncase.

Centura Sa era „profeția” reprezentată în Habacuc. Acea profeție aduce împreună prima dezamăgire, timpul de întârziere al fecioarelor și temeliile adventismului, așa cum sunt reprezentate pe hărțile sacre. Habacuc era centura profetică ce lega toate acele adevăruri laolaltă.

Mesajul profetic care a legat laolaltă, ca un brâu, mesajele ce alcătuiesc avertizarea „glasului” este parabola fecioarelor în legătură cu vedenia care zăbovea, dar avea să vorbească. Vedenia Strigătului de la Miezul Nopții produce o deosebire între cel ticălos, al cărui „suflet se înalță”, și cel prețios, care este îndreptățit prin credință. Îndreptățirea prin credință este brâul pe care îl poartă „glasul”.

Când a sosit „glasul celui ce strigă în pustie” al dezamăgirii, după dezamăgirea din 18 iulie 2020, mesajul său a fost același mesaj care fusese încă din 11 septembrie 2001. Acel mesaj din partea lui Ilie care avea să vină, către oasele uscate moarte, dezamăgite, care așteptau, este că Islamul reprezintă „judecățile de avertizare”, care oferă fundalul pe care ceilalți copii ai lui Dumnezeu din Babilon să învețe neprihănirea.

Ioan Botezătorul, care era Ilie cel ce trebuia să vină, este „glasul” din „pustie” al celor trei zile și jumătate din Apocalipsa capitolul unsprezece. Lucrarea lui include identificarea celei de-a patra și ultimei generații a adventismului, ale cărei suflete sunt îngâmfate și care se încred în moștenirea spirituală a părinților lor, dar simt că mânia lui Dumnezeu este pe punctul de a veni. Ei sunt a patra generație, căci s-au manifestat pe deplin ca o generație care este exact opusul lui Hristos. Ei sunt generația de vipere, dar încă arată spre părintele lor Avraam, pentru a susține că sunt în realitate generația Mielului. Generația Mielului este generația aleasă a lui Petru; ei sunt aceia care urmează Mielul oriunde merge El.

Ioan a prezentat în mod evident păcatele celor care au venit să-i audă solia, căci ei s-au pocăit și au fost botezați. El i-a înștiințat, de asemenea, că este Unul care va veni după el și care Își va curăți cu desăvârșire aria. Acea Persoană este Solul legământului; El este „omul cu peria de praf” care mătură pe fereastră monedele și bijuteriile contrafăcute și restaurează bijuteriile originale, care apoi strălucesc de zece ori mai puternic decât atunci când William Miller a fost îndrumat de îngeri în lucrarea de strângere laolaltă a bijuteriilor originale în mișcarea primului înger.

Ioan Botezătorul a fost direct în denunțarea încrederii adventistului laodicean în părintele lor Avraam, căci Ilie, care avea să vină, trebuia să întoarcă inimile părinților spre copii și pe ale copiilor spre părinți. Principiul aplicării biblice a celui dintâi și a celui din urmă este reprezentat în acea lucrare, dar tot astfel este reprezentat și remediul pentru aceia care se găsesc într-o stare de împrăștiere, în țara vrăjmașului, morți în pustie. Ei trebuie să-și recunoască păcatele și păcatele părinților lor și să se pocăiască. În legătură cu recunoașterea păcatelor lor și a păcatelor părinților, trebuie de asemenea să mărturisească faptul că nu umblaseră cu Domnul în timpul perioadei pustiei de trei zile și jumătate. Mai mult, trebuie să mărturisească faptul că Dumnezeu nu umblase cu ei în decursul acelei istorii.

Blestemul a fost din cauză că ei nu și-au adus aminte de sabatele țării.

Ioan Botezătorul, care era Ilie cel ce avea să vină, a preînchipuit „glasul” din pustie al celor trei zile și jumătate din Apocalipsa unsprezece. El avea să îndrume oasele uscate și moarte să „își aducă aminte” de legea lui Moise la Horeb, iar dacă aveau să facă aceasta, atunci mesagerul legământului avea să „își aducă aminte” de legământul părinților lor. Dar numai dacă își mărturiseau păcatele, păcatele părinților lor și, într-un mod și mai smeritor, trebuiau să precizeze fărădelegile „prin care au păcătuit împotriva” lui Dumnezeu.

Ar trebui, de asemenea, să recunoască faptul că umblaseră „împotriva” lui Dumnezeu și că Dumnezeu umblase „împotriva” lor.

De asemenea, ei ar trebui să recunoască faptul că erau oasele uscate și moarte din strada din Apocalipsa unsprezece, căci trebuiau să admită că Dumnezeu îi adusese în țara vrăjmașului, iar țara vrăjmașului este moartea.

Potrivit lui Ioan Botezătorul, ei ar fi trebuit, de asemenea, să răspundă la întrebarea cine este „glasul” care strigă în „pustie”, căci Ioan a întrebat: „Cine v-a avertizat să fugiți de mânia viitoare?”

Vom continua aceste subiecte în articolul următor.