The Revelation of Jesus Christ - Number One

Na Tadhbanta Aontaithe tá siad sainaitheanta go sonrach sa Bhíobla. Tá roinnt sleachta bíobalta ann a shainaithníonn go sonrach na Tadhbanta Aontaithe ag deireadh an domhain. I gcaibidil a trí déag den Leabhar Tadhbanta, is iad na Tadhbanta Aontaithe an dara beithíoch, nó an beithíoch dhá adharc, a thagann aníos as an talamh agus a choisceann ar an domhan uile ceannach ná díol a dhéanamh—mura bhfuil marc an bheithígh acu.

Dalam petikan ini terdapat tujuh ciri nubuatan utama yang berkaitan dengan binatang bumi bertanduk dua itu. Ia menjalankan kuasa binatang yang mendahuluinya; ia menyebabkan semua orang di dunia menyembah binatang yang sebelumnya itu; ia melakukan tanda-tanda ajaib yang besar yang dilihat oleh semua manusia; ia menyesatkan seluruh dunia dan memerintahkan dunia untuk membuat patung bagi binatang yang sebelumnya itu; ia memberi nyawa kepada patung binatang itu sehingga patung itu berkata-kata; ia memaksa seluruh dunia, dengan hukuman mati, untuk menyembah patung binatang itu; dan ia memaksa seluruh dunia untuk menerima tanda itu sama ada pada dahi atau tangan, serta melarang jual beli terhadap mereka yang tidak mempunyai tanda, nama, atau bilangan binatang itu.

Lucrările de înșelare săvârșite de fiara care se ridică „din pământ” în versetul unsprezece sunt atât de amăgitoare și de puternice, încât ea „înșală pe locuitorii pământului”. Întreaga lume va fi înșelată de Statele Unite. Adică, cu excepția Bisericii lui Dumnezeu, întreaga lume urmează să fie înșelată spre a primi semnul antihristului. Evenimentele profetice care preced această înșelare mondială sunt deja în desfășurare.

Există relatări din Biblie pe care cei mai mulți oameni le cunosc, fie și numai la un nivel superficial. Cei mai mulți au auzit despre confruntările dintre Moise și Faraon, Daniel și Nebucadnețar sau Isus și Pilat. Oamenii cunosc aceste relatări biblice la niveluri diferite de înțelegere, dar nu recunosc neapărat că profeția biblică identifică direct și foarte precis împărați și împărății. Cu siguranță, aceasta a fost situația în cazul lui Moise, Daniel și Hristos. Egiptul, Babilonul și Roma au fost toate identificate în mod specific în profeția biblică mai înainte de istoria în care au împlinit prezicerile privitoare la împărățiile lor respective. Dumnezeu nu Se schimbă.

Faptul că Dumnezeu nu Se schimbă niciodată ne îngăduie să aplicăm o logică simplă în analizarea fiarei cu două coarne care se ridică din pământ din Apocalipsa treisprezece. Deoarece știm că Dumnezeu a prezentat profeții care au identificat în mod direct împărățiile Egiptului, Babilonului și Romei, pe măsură ce fiecare dintre ele a interacționat cu și a persecutat biserica lui Dumnezeu, putem stabili anumite fapte cu privire la fiara pământului din Apocalipsa treisprezece. Fiara pământului, asemenea Egiptului, Babilonului și Romei, va fi identificată în mod direct în profeția biblică înainte de istoria în care se împlinește prezicerea privitoare la acea națiune. Spun că putem stabili acest fapt pe baza unei reguli biblice foarte simple, dar importante. Regula arată că adevărul este statornicit pe temeiul mărturiei a doi.

Profeția biblică a prezis pieirea Egiptului antic atunci când Dumnezeu S-a ocupat de Faraonul răzvrătit al Egiptului. Profeția biblică a prezis ridicarea și căderea Babilonului antic, ocupându-Se totodată de împărații răzvrătiți ai Babilonului. Profeția biblică a prezis ridicarea și căderea imperiului Romei păgâne și a identificat și a tratat reprezentanții corupți ai Romei. Consecvența caracterului lui Dumnezeu, care nu Se schimbă niciodată, arată limpede că cea mai importantă împărăție menționată în profeția biblică—fiara pământului din Apocalipsa treisprezece—va fi, cu siguranță, identificată de profeția biblică.

Cînd se va împlini profeția despre fiara care se ridică din pămînt din Apocalipsa treisprezece, biserica lui Dumnezeu se va afla în confruntare cu conducerea politică și religioasă a fiarei care se ridică din pămînt, așa cum este ilustrat profetic prin Moise, Daniel și Hristos. Rolul profetic al Statelor Unite la sfîrșitul lumii constituie un subiect principal al profeției biblice. Pe măsură ce dezvoltăm informația biblică ce identifică rolul Statelor Unite în profeția Bibliei, vom folosi reguli care se găsesc în însăși Biblia, căci Cuvîntul lui Dumnezeu nu are nevoie de nicio definiție omenească. Israelului antic i-au fost date reguli ceremoniale, reguli de sănătate, cele zece reguli morale, reguli pentru agricultură și tot așa mai departe. Dumnezeu este un Dumnezeu al rînduielii.

Înregistrarea biblică nu oferă nicio mărturie care să sugereze că o persoană ar fi binecuvântată prin simpla ignorare a regulilor date de Dumnezeu. Cine se poate aștepta să fie binecuvântat dacă ignoră regulile interpretării profetice stabilite în și de către Biblie în scopul studiului profetic?

Pe măsură ce folosim regulile biblice, vom lăsa Biblia să stabilească și să confirme dacă aceste reguli sunt autentice sau false. Ca în cazul tuturor diferitelor reguli ale lui Dumnezeu, există întotdeauna o contrafacere satanică a regulilor. De aceea, atunci când o regulă este folosită pentru a stabili un adevăr, este necesar ca atât adevărul identificat, cât și regula folosită să fie puse la probă.

Un alt scop, dincolo de identificarea rolului profetic al Statelor Unite în acest studiu, este acela de a identifica mesajul secret din cartea Apocalipsei pe care Isus l-a ascuns până la această generație anume.

Les secrets prophétiques de Dieu qui sont révélés ont pour but de permettre à ceux qui les reçoivent de garder sa loi. Les hommes ne peuvent garder sa loi que si elle est écrite sur leur cœur. Le secret qui est descellé dans le livre de l’Apocalypse fait partie du processus par lequel le Saint-Esprit écrit la loi de Dieu dans nos entrailles et sur nos cœurs. Le secret qui est ouvert au peuple de Dieu, lorsqu’il est accepté par la foi, établit la nouvelle alliance.

Apocalipsa 1:1–3 Ultimul mesaj de avertizare:

Primele trei versete ale capitolului întâi din Apocalipsa arată că „Revelația lui Isus Hristos” este mesajul final pentru omenire. Este în mod clar un mesaj, deoarece „Revelația lui Isus Hristos” I-a fost dată de Tatăl ceresc pentru a le arăta slujitorilor Săi ceea ce „trebuie să se întâmple în curând”.

Ni se spune să luăm în considerare că „Duhul Sfânt a rânduit astfel lucrurile, atât în darea profeției”, cât și „în evenimentele înfățișate.”

„Evenimentele prezentate”, precum și „darea profeției” din primele trei versete ale capitolului întâi din Apocalipsa ilustrează în mod specific procesul pas cu pas prin care Dumnezeu comunică oamenilor și, de asemenea, arată că mesajul care este comunicat se numește „Revelația lui Isus Hristos”.

Isus Hristos a făcut apoi două lucruri cu mesajul pe care l-a primit de la Dumnezeu. El a trimis mesajul prin îngerul Său și, de asemenea, l-a făcut cunoscut prin semne, prin acel înger. Îngerul Său a dus apoi mesajul profetului Ioan, care l-a scris și l-a trimis bisericilor pentru tine și pentru mine. Primele trei versete au fost „modelate” de „Duhul Sfânt” astfel încât să pună în evidență atât „mesajul”, cât și „procesul de comunicare” implicat în transmiterea mesajului.

Три стиха, которые мы рассматриваем, представляют собой последнее послание человечеству, но не просто последнее послание — что ещё важнее, эти три стиха представляют последнее «предостерегающее» послание планете Земля. Характер этого послания как «предостережения» выявляется тогда, когда некий класс людей назван «блаженным» за то, что они читали, слушали и соблюдали «то, что в нём написано». Существует класс людей, которые не будут ни читать, ни слушать предостережение, представленное как «Откровение Иисуса Христа». Для них невозможно быть блаженными. Очевидно, что если существует класс, который блажен за то, что читает, слушает и соблюдает то, что написано, то существует и класс, который не блажен. Будет ли человек читать, слушать и соблюдать весть Откровения Иисуса Христа? Если да, он будет благословен; если нет, он будет проклят.

Expresia „vremea este aproape” din versetul trei arată că există un timp anume când ultimul mesaj de avertizare sosește în istorie. „Vremea” — (un timp anume) „este aproape”. Un timp anume este pe punctul de a sosi, căci este aproape, iar poporul lui Dumnezeu (reprezentat de Ioan) înțelege mesajul înainte ca „vremea” să sosească. Ioan a scris cartea Apocalipsei în jurul sfârșitului primului secol, totuși aceste versete arată că va exista un moment în istorie, mult după anul 100, când mesajul final de avertizare va fi proclamat. Când acea „vreme” „este” „aproape”, mesajul care identifică „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” va fi descoperit robilor lui Dumnezeu.

În această serie de articole, Biblia și scrierile lui Ellen White vor fi folosite ca autoritate pentru a susține explicarea pasajelor biblice pe care le cităm.

Vom face, de asemenea, referire la regulile de interpretare profetică reunite de William Miller și la regulile identificate în compilația intitulată Cheile profetice. Vom folosi, de asemenea, studiul profetic numit Tablele lui Habacuc.

Nu ne propunem să definim fiecare regulă pe care o folosim. Pentru concizie, vom face pur și simplu trimitere la compilația Prophetic Keys pentru toți cei care doresc să citească o demonstrație mai detaliată a regulii. Prin seria Habakkuk’s Tables, intenționăm să evidențiem anumite prezentări în care un subiect pe care îl vom atinge pe scurt este tratat cu mai multă profunzime.

Mugihe dukomeza kwiga igitabo cy’Ibyahishuwe, turashishikariza abantu gutanga ibitekerezo ku mugaragaro, ariko tuzasubiza gusa ibitekerezo bifasha gukomeza inyigisho iriho. Ibiganiro byacu bizibanda ku ruhererekane rw’inyigisho z’ubu, ku mategeko y’ubuhanuzi dukoresha, no ku makuru aboneka mu Mbonerahamwe za Habakuki.

Cuvântul grec tradus prin „a arătat” înseamnă „a indica”. El a trimis mesajul prin îngerul „Său” și l-a arătat prin îngerul „Său”. Îngerul „Său” este Gabriel.

Îngerul Gabriel este trimis cu mesajul, iar îngerul Gabriel reprezintă, de asemenea, mesajul. Când omenirea ajunge, în cursul istoriei, la momentul în care „vremea este aproape” pentru ca mesajul final de avertizare să fie vestit, acel mesaj final este reprezentat printr-un înger. În cartea Apocalipsei, „mesajele” sunt adesea reprezentate ca îngeri, iar, desigur, cuvântul grecesc tradus prin „înger” în Apocalipsa înseamnă mesager.

Fiecare descoperire a adevărului lui Dumnezeu care a venit în istorie este, desigur, o descoperire a lui Isus Hristos, însă Descoperirea lui Isus Hristos din capitolul întâi al cărții Apocalipsa este avertizarea finală pentru omenire și are loc într-un moment anume, reprezentat ca fiind un „timp”. Există un alt pasaj în cartea Apocalipsa în care Ioan arată că „timpul este aproape”. Acel alt pasaj oferă o a doua mărturie prin care să fie cercetate afirmațiile inițiale pe care le-am făcut cu privire la versetele unu până la trei.

À la fin du livre de l’Apocalypse, nous trouvons le même sujet qu’au commencement de l’Apocalypse. Le processus de communication et le message y sont de nouveau évoqués lorsque « le Seigneur Dieu » « a envoyé son ange pour montrer à ses serviteurs les choses qui doivent arriver bientôt ». Et aussitôt que le message identifiant « les choses qui doivent arriver bientôt » est montré aux serviteurs, Christ annonce qu’Il vient bientôt. Tel est le message qui précède la seconde venue de Christ, et il est donc le message final d’avertissement — le même message même qui est présenté comme « la Révélation de Jésus-Christ » au verset premier du chapitre premier. La bénédiction promise dans les trois premiers versets de l’Apocalypse est répétée par cette déclaration : « Heureux celui qui garde les paroles de la prophétie de ce livre. »

Muri aya mavhesi tinowana kuwedzerwa kwemaitiro ekutaurirana akaiswa pachena muchitsauko chokutanga, nokuti tinoona kuti mushure mokunge Gabhurieri aendesa shoko kuna Johani, Johani anokurirwa zvikuru neshoko iroro zvokuti anoedza kunamata Gabhurieri, uyo ipapo anoshandisa kusanzwisisa kwaJohani kuratidza kuti ngirozi dzokudenga, vaporofita vapanyika, navose vanochengeta mashoko eshoko iri, “ndivo varanda pamwe chete,” vanofanira kunamata Mwari Musiki, kwete chisikwa chaMwari.

Aceste versete descriu aceleași evenimente și aceeași solie pe care le avem în vedere în capitolul unu. Ele repetă cuvintele credincioase și adevărate care le arată slujitorilor lui Dumnezeu ce trebuie să se împlinească în curând. Solia este așezată din nou în contextul procesului de comunicare dintre Dumnezeu și slujitorii Săi. În capitolul douăzeci și doi găsim și mai multe dovezi că solia este ultima solie de avertizare, căci „vremea” care este „aproape” este indicată ca având loc chiar înainte de încheierea timpului de probă al omenirii, deoarece rostirea că „cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; și cine este întinat, să se întineze și mai departe; și cine este neprihănit, să fie neprihănit și mai departe; și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe” marchează încheierea timpului de probă, marcând începutul celor șapte plăgi de pe urmă, care, la rândul lor, se încheie cu a Doua Venire a lui Hristos.

La începutul cărții Apocalipsa și la sfârșitul cărții Apocalipsa este prezentată aceeași istorie. Punând laolaltă cele două pasaje, putem înțelege că „Descoperirea lui Isus Hristos” este mesajul final de avertizare adresat omenirii înainte de a Doua Venire a lui Hristos. Mesajul este reprezentat în mod simbolic printr-un înger care sosește chiar înainte de încheierea timpului de probă. Mesajul împarte omenirea în două clase, după cum citesc, aud și păzesc mesajul care este desigilat când „vremea este aproape” — chiar înainte de încheierea timpului de probă.

Cu mai bine de o sută de ani în urmă, în 1906, ni s-a spus că în curând „vom intra în împlinirea evenimentelor despre care Hristos i-a arătat lui Ioan că aveau să aibă loc”. Mesajul era încă pecetluit în 1906. Este important să înțelegem că mesajul Descoperirii lui Isus Hristos este deschis poporului lui Dumnezeu chiar înainte ca evenimentele să aibă loc. Ni se spune că Apocalipsa „este exact ceea ce îi arată numele,—o descoperire a celor mai importante evenimente care urmează să aibă loc în ultimele zile ale istoriei acestui pământ.”

Sunt deschise pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată da avertizarea, astfel încât cei care aud avertizarea să poată „avea ocazia să se pregătească pentru evenimentele care sunt atât de curând să aibă loc”. Merită remarcat (căci Ioan îl reprezintă pe poporul lui Dumnezeu în perioada istoriei când mesajul urmează să fie proclamat) că Ioan identifică cele două aspecte din cauza cărora era persecutat. „Din pricina încrederii sale credincioase în Cuvântul lui Dumnezeu și în mărturia lui Hristos” el „a fost surghiunit pe insula Patmos”. A fost surghiunit pentru că a acceptat atât Biblia, cât și Spiritul Profeției, care este „mărturia lui Isus”.

Ioan reprezintă un popor de la sfârșitul lumii care înțelege mesajul Descoperirii lui Isus Hristos și care este persecutat pentru că susține atât Biblia, cât și Spiritul Profeției.

În primele trei versete ale capitolului unu este accentuat procesul de comunicare dintre Dumnezeu Tatăl și slujitorii Săi. Capitolul douăzeci și doi adaugă la relatarea procesului de comunicare. Cele două pasaje reprezintă începutul și sfârșitul cărții Apocalipsa și, împreună, detaliază rolul lui Ioan în ilustrația profetică. El nu este pur și simplu acela care a scris cuvintele Apocalipsei, ci îi reprezintă și pe aceia de la sfârșitul lumii care comunică mesajul final de avertizare.

Ioan a „văzut” și a „auzit” „lucrurile” care alcătuiesc mesajul și i s-a poruncit să scrie și să trimită mesajul bisericilor.

Ceea ce a „auzit” și a „văzut” i s-a poruncit să scrie și să trimită celor șapte biserici din Asia Mică, dar, când a fost vorba despre bisericile individuale, Isus i-a dictat direct lui Ioan mesajele, căci fiecare mesaj adresat fiecăreia dintre cele șapte biserici începe cu expresia: „Și îngerului bisericii din … scrie.” Isus a dictat bisericilor mesajele individuale.

Isus i‑a dictat lui Ioan și, de asemenea, Isus i‑a spus lui Ioan să scrie ceea ce a văzut și a auzit, iar odată Isus i‑a spus lui Ioan „să nu” scrie ceea ce auzise.

Ioan a fost îndemnat să pecetluiască ceea ce au rostit cele șapte tunete și, făcând astfel, el pecetluia mesajul celor șapte tunete, întocmai cum lui Daniel i s-a poruncit să-și pecetluiască cartea până la vremea sfârșitului.

Ceea ce identificăm este faptul că, atât la sfârșitul, cât și la începutul cărții Apocalipsa, este identificat un mesaj. Procesul comunicării acelui mesaj este de asemenea identificat. Partea pe care Ioan o are în comunicarea mesajului este tratată în mod specific. Uneori el a scris pur și simplu ceea ce a văzut și a auzit. Alteori i s-a dictat, iar o dată i s-a spus să nu scrie ceea ce auzise. Mesajul Revelației lui Isus Hristos este dat de Tatăl, lui Isus, lui Gabriel, și apoi profetului Ioan, căruia i s-a dat responsabilitatea de a scrie mesajul și de a-l trimite bisericilor.

Ar putea fi posibil să se citească versetul fără a se recunoaște principiul profetic identificat în porunca dată lui Ioan de a scrie. A consemna în scris „lucrurile” văzute și auzite înseamnă a înregistra istoria prezentă, căci în vremea lui Ioan acele „lucruri” existau. A consemna istoria prezentă și, făcând astfel, a scrie totodată lucrurile care vor fi în viitor constituie regula profetică principală în cartea Apocalipsei. Ioan este folosit pentru a sublinia și ilustra tocmai acest principiu și importanța lui, căci, în esență, i s-a spus să scrie „lucrurile care sunt, și”, făcând astfel, vei scrie „lucrurile care vor fi după acestea”, deoarece istoria se repetă. Această tehnică profetică este semnătura lui Isus, căci o semnătură este un nume, iar numele Lui în capitolul întâi din Apocalipsa este Alfa și Omega. El identifică sfârșitul cu începutul.

Tocmai am început studiul „Revelației lui Isus Hristos” și în prezent cercetăm primele trei versete ale capitolului întâi. Mesajul final de avertizare, intitulat „Revelația lui Isus Hristos”, este transmis de la Tatăl ceresc către Isus, apoi către Gabriel, apoi către Ioan, care îl consemnează într-o carte spre a fi trimisă bisericilor. Deoarece mesajul este numit atât de direct „Revelația lui Isus Hristos”, este important să observăm că, dintre toate elementele care au fost scrise oamenilor prin Cuvântul inspirat, descoperindu-L pe Hristos, singura caracteristică a cine este și a ceea ce este Isus este ilustrată în activitatea lui Ioan de a consemna mesajul. În timp ce scria lucrurile care atunci erau, el scria de asemenea și lucrurile care încă aveau să fie.

Adevărul repetării istoriei este reprezentat atunci când Ioan consemnează în scris o avertizare pentru vremea și generația sa, care este, de asemenea, o avertizare pentru un timp viitor. Când Ioan a scris celor șapte biserici la începutul bisericii creștine, el a așternut totodată în scris o avertizare pentru biserica creștină de la sfârșitul lumii. Acest atribut al caracterului lui Hristos este reprezentat atunci când Hristos este numit Alfa și Omega, sau începutul și sfârșitul, sau cel dintâi și cel de pe urmă. De fapt, Biblia identifică acest atribut al caracterului lui Hristos drept ceea ce dovedește că El este singurul Dumnezeu.

În primul capitol al Apocalipsei, Îl găsim pe Isus identificându-Se pe Sine ca Alfa și Omega.

În aceste versete se află mult adevăr, însă aici aș sublinia doar că, atunci când Ioan a auzit glasul lui Hristos, ca sunetul unei trâmbițe, și s-a întors să vadă Cine era Cel ce îi vorbea, L-a văzut pe Isus Hristos ca Marele Preot ceresc în Locul Sfânt al sanctuarului ceresc. Apoi Isus S-a identificat pe Sine ca Alfa și Omega și ca Cel dintâi și Cel de pe urmă. În mesaj și în comunicarea lui din primele trei versete am găsit o linie a adevărului care corespundea cu linia adevărului de la sfârșitul Apocalipsei. Ca Alfa și Omega, Isus ilustrează sfârșitul prin începutul, pe cel de pe urmă prin cel dintâi. La sfârșitul cărții Apocalipsa, ca și la început, El Se identifică încă o dată ca Alfa și Omega.

Cartea Apocalipsei descrie cu grijă că, atunci când Ioan consemnează solia, aceasta urma să fie întemeiată pe principiul potrivit căruia începutul ilustrează sfârșitul. Solia este primul adevăr descoperit în cartea Apocalipsei, iar tocmai același adevăr este ultimul care este rostit în carte. Și, în mărturia de la începutul și de la încheierea cărții Apocalipsei, Isus Se identifică pe Sine ca Alfa și Omega, începutul și sfârșitul și ca Cel dintâi și Cel de pe urmă.

Primele trei versete ale cărții Apocalipsa identifică ultimul mesaj de avertizare pentru omenire. Este avertizarea care precede cele șapte plăgi de pe urmă și cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Mesajul Descoperirii lui Isus Hristos a fost „trimis și făcut cunoscut prin semne” „prin îngerul său”.

Același mesaj de avertizare este apoi identificat în ultimul pasaj din Apocalipsa și este, de asemenea, reprezentat ca al treilea înger din Apocalipsa paisprezece.

Mesajul final de avertizare este mesajul reprezentat de al treilea înger. Este avertizarea finală, deoarece identifică în mod direct ultima încercare pentru omenire. Există un alt înger care urmează și se alătură celui de-al treilea înger, iar acel înger este, de asemenea, mesajul final de avertizare.

Mesajul care constituie Descoperirea lui Isus Hristos este reprezentat în capitolul unu, capitolul paisprezece, capitolul optsprezece și capitolul douăzeci și doi. Mesajul este semnificat printr-un înger care este identificat, în prima și în ultima referire din Apocalipsa, ca fiind îngerul Gabriel, iar apoi, în capitolele paisprezece și optsprezece, mesajul este reprezentat simbolic printr-un înger care zboară în cer sau care se coboară din cer.

Îngerul care coboară din cer în capitolul optsprezece este prefigurat mai înainte, în capitolul zece, când un înger coboară și pune un picior pe uscat și pe celălalt pe mare. Acel înger are o carte pe care lui Ioan i se poruncește s-o mănânce, și care îi face gura dulce și pântecele amar. Cartea pe care o mănâncă Ioan este un mesaj, iar mesajul reprezentat de cărticică prefigurează mesajul îngerului din Apocalipsa optsprezece; astfel, și aceasta este o reprezentare a ultimei solii de avertizare.

Ni se spune că mesajul lui Dumnezeu a fost trimis și făcut cunoscut printr-un înger; iar când căutăm cu atenție ca mesajul final de avertizare să fie ilustrat în cartea Apocalipsei, descoperim că de șapte ori un înger semnifică mesajul final de avertizare. În primul și în ultimul caz a fost îngerul Gabriel. Apoi, în Apocalipsa zece, avem un înger care coboară cu o cărticică în mâna lui. În Apocalipsa paisprezece avem încă trei îngeri, toți reprezentând mesajul final de avertizare. Apoi, în Apocalipsa optsprezece, avem un alt înger care reprezintă tocmai același mesaj final de avertizare. Șapte mesaje finale de avertizare sunt reprezentate prin îngeri. Primul și ultimul sunt îngerul Gabriel, iar cei cinci îngeri dintre primul și ultimul sunt îngeri simbolici.

Firește, fiecare dintre cele șapte biserici are și un înger, însă aceștia poartă un mesaj către biserici, pe când mesajul final de avertizare despre care am discutat este un mesaj care are drept audiență întreaga lume.

Fiecare dintre cele șapte linii profetice care reprezintă solia finală de avertizare trebuie evaluate cu atenție și puse în armonie una cu cealaltă, însă în acest punct doresc doar să definesc un principiu de bază al lui Alpha și Omega. Prima dată când un subiect este menționat în Cuvântul lui Dumnezeu constituie referința cea mai importantă. Prima dată când „sămânța” este menționată în Biblie este în Geneza 1:11, unde ni se spune că sămânța urma să rodească „după soiul ei”. Prima menționare a seminței subliniază faptul că ea are ADN-ul necesar pentru a se reproduce pe sine. Isus a identificat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind o sămânță.

O sămânță, care este Cuvântul lui Dumnezeu, are tot ADN-ul necesar pentru a produce o plantă deplină. Prima menționare a unui subiect în Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde toate elementele care țin de acel subiect. Acest fapt este identificat drept „regula primei menționări”. Cu cât această regulă este cercetată mai îndeaproape, cu atât devine mai sigură.

Înainte de a continua explicația noastră despre Alfa și Omega și despre definirea Cuvântului lui Dumnezeu ca sămânță, se cuvine să luăm în considerare, din pasajul pe care tocmai l-am citat din Matei, câteva aspecte relevante pentru cercetarea noastră a cărții Apocalipsa. Toți prorocii vorbesc despre sfârșitul lumii.

Acest pasaj oferă trei martori (Pavel, Petru și Ellen White), care mărturisesc faptul că toți profeții vorbesc despre sfârșitul lumii, care este tocmai timpul când taina din cartea Apocalipsei este desigilată. Prin urmare, în Matei treisprezece, când Isus a spus: „ferice de ochii voștri, că văd; și de urechile voastre, că aud. Căci adevărat vă spun că mulți proroci și oameni neprihăniți au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeți voi și nu le-au văzut; și să audă lucrurile pe care le auziți voi și nu le-au auzit”, El exprima aceeași binecuvântare care este consemnată în primele trei versete ale capitolului întâi din Apocalipsa.

Yesu yatanze umugani w’Umubibyi, hanyuma abigishwa bayoborwa kujya kumubaza kuri uwo mugani. Ariko mbere y’uko bazanwa mu kugirana na Yesu ibiganiro, yababwiye bo kandi cyane cyane natwe ati: “Ufite amatwi yo kwumva, niyumve.”

Iisus rostește parabola și o încheie cu avertizarea pentru cei ce au urechi de auzit. Apoi ucenicii sunt conduși în discuția în care Iisus abordează cel puțin trei gânduri semnificative. El identifică o distincție între două categorii de ascultători și, făcând aceasta, face trimitere la un pasaj din cartea lui Isaia pentru a oferi o a doua mărturie privitoare la două categorii de ascultători (căci să ne amintim că totul este așezat în contextul celor ce vor auzi). A treia idee pe care o pune înainte, dincolo de cele două categorii de ascultători și de cartea lui Isaia ca a doua mărturie, este faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este o sămânță. Faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este o sămânță face, așadar, parte din ceea ce trebuie să fie auzit de către cei ce aud Descoperirea lui Iisus Hristos în capitolul întâi din Apocalipsa. În primele trei versete sunt doi ascultători, după cum în Matei treisprezece sunt două categorii de ascultători. Matei treisprezece adaugă pur și simplu o anumită perspectivă asupra feluritelor moduri în care cei ce refuză să audă aleg să nu audă. Iar mărturia lui Isaia adaugă și mai mult mesajului pe care trebuie să-l auzim.

Bineînțeles, acest pasaj din Isaia este absolut uimitor prin profunzimea temelor profetice pe care le abordează. Multe dintre aceste teme au fost discutate în repetate rânduri în Tablele lui Habacuc, astfel încât vom rezuma pur și simplu punctele din pasaj care sprijină examinarea noastră a referirii lui Isus la cuvântul Său ca fiind o sămânță.

S-a stabilit că Isaia, în acest pasaj, reprezintă un profet și, prin urmare, poporul lui Dumnezeu din timpul sfârșitului. Și mai important pentru punctul nostru, Isaia reprezintă un popor care trăia în păcat, în timp ce funcționa în cadrul bisericii lui Dumnezeu. Până când Isaia a avut descoperirea slavei lui Dumnezeu, el nu și-a recunoscut propria păcătoșenie. El era laodicean, era orb.

Viziunea „reprezintă starea poporului lui Dumnezeu în zilele din urmă”. Poporul lui Dumnezeu în zilele din urmă este laodicean.

După ce Isaia a fost convertit din starea sa laodiceană, el s-a oferit voluntar să ducă lumii solia finală de avertizare. Versetul trei din capitolul șase leagă istoria profetică a lui Isaia de istoria profetică din Apocalipsa optsprezece, când îngerul coboară și luminează pământul cu slava lui.

Isaiah reprezintă poporul lui Dumnezeu în timpul când îngerul din Apocalipsa optsprezece coboară, căci, atunci când a fost luat în sanctuarul ceresc, i-a auzit pe serafimi proclamând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor: tot pământul este plin de slava Lui.” Isaiah, asemenea lui John în Apocalipsa, reprezintă poporul lui Dumnezeu care proclamă solia finală de avertizare. John a numit poporul lui Dumnezeu „rămășița”, iar Isaiah s-a referit la ei ca la „o zecime”, sau o dare de zeciuială. Cuvântul-rădăcină din ebraică înseamnă „a da zeciuială”.

Întrebarea profetică „până când?” pe care a rostit-o Isaia este adresată în mod repetat în Cuvântul lui Dumnezeu (iar, pentru concizie, răspunsul la întrebarea „până când?” este că ea marchează sosirea legii duminicale naționale în Statele Unite). Potrivit lui Ellen White, în acel timp „apostazia națională va fi urmată de ruina națională”, iar potrivit lui Isaia, acesta este momentul când „cetățile vor fi pustiite și lipsite de locuitori, casele vor rămâne fără oameni, și țara va fi cu totul pustiită, Domnul va îndepărta pe oameni departe, și în mijlocul țării va fi o mare părăsire”. „Marea părăsire în mijlocul țării” sunt cei „mulți” care sunt răsturnați la Legea Duminicală, potrivit cu Daniel 11:41. Aceștia sunt persoanele din Isaia șase și Matei treisprezece care au ochi, dar nu văd, și au urechi, dar nu aud, precum și aceia din Apocalipsa trei care refuză sfatul adresat bisericii Laodicea.

Isaia a avut o vedenie a lui Isus Hristos în sanctuarul Său, după cum a avut și Ioan în Apocalipsa. Isaia reprezintă „zecimea” sau zeciuiala care „se întoarce” și „va fi mâncată” ca un copac. Cuvântul ebraic tradus prin „mâncată” înseamnă a mistui prin foc. Totuși, „zecimea” are înlăuntrul ei o „substanță” pe care focul nu o mistuie. Se pare că nouă zecimi nu aveau acea substanță? Focul reprezentat ca mistuind și consumând terebintul și stejarul este focul Solului Legământului, care vine deodată la templul Său în cartea lui Maleahi.

Al zecelea al lui Isaia, (care este o zeciuială), este de asemenea „darul de mâncare în neprihănire” al lui Maleahi. Darul lui Maleahi este poporul lui Dumnezeu, reprezentat ca „fiii lui Levi”, care sunt curățiți prin foc pentru a aduce „un dar de mâncare în neprihănire”, iar cei care sunt „mâncați” de foc în mărturia lui Isaia sunt al zecelea, adică o zeciuială.

Pavel täällä julistaa, että jokaisen ihmisen teot tulevat paljastetuiksi ”tulen” kautta. Malakian kirjassa tuli polttaa pois kuonan. Jesajan kirjassa ”kymmenyksen” puhdistuminen tapahtuu ”kun” ne karistavat lehtensä. Lehdet ovat kätketyn synnin, teeskentelyn ja omahyväisen uhmamielen vertauskuva, kuten Aadamin ja Eevan todistus osoittaa.

„Zecimea” lui Isaia are în sine o substanță care nu poate fi mistuită de foc, iar acea substanță este „sămânța sfântă”. Ei Îl au pe Hristos înlăuntrul lor, nădejdea slavei. Isaia este el însuși o „sămânță sfântă” și, de asemenea, „zecimea” pe care o identifică. Atât „sămânța sfântă”, cât și „zecimea” se întorc dintr-o stare laodiceană la starea filadelfiană prin Descoperirea lui Isus Hristos în sanctuarul Său.

Viziunea slavei lui Dumnezeu, care îl face pe Isaia să strige că este pierdut, că este o persoană necurată și un păcătos care are nevoie de iertare, are loc în sanctuarul ceresc atunci când copacii își lepădă frunzele. Cuvântul „lepădă” înseamnă „a arunca afară” sau „a tăia” un copac. Lepădarea Laodiceei este aici reprezentată. O „zecime” sau rămășiță va trece prin „focul” curățitor adus de Solul Legământului al lui Maleahi, având astfel lucrările lor omenești arse din punct de vedere spiritual și rămânând astfel numai „substanța” care nu poate fi arsă, și anume „Sămânța Sfântă”. Cei care refuză să asculte vor fi lepădați ca frunzele moarte și uscate sau vărsați din gura Domnului.

Yesu ni Imbuto Yera, kandi imbuto iba ifite ADN yose ikenewe kugira ngo ivemo ikimera cyose uko cyakabaye. Ijambo ry’Imana ni imbuto, bityo rero, ivugwa rya mbere ry’ikintu mu Ijambo ry’Imana rikubiyemo amakuru yose akenewe kugira ngo iyo ngingo igeze ku bukure bwuzuye mu mwizera, iyo isobanuwe neza.

Isaia capitolul șase identifică un popor care nu va „auzi” în perioada în care TREBUIE să auzi pentru a fi binecuvântat cu mesajul Descoperirii lui Isus Hristos. Poporul la care S-a referit Isus era poporul ales al lui Dumnezeu; ei erau soția Lui, erau poporul Lui de legământ, erau Israelul antic.

Israeli ya kera, ari yo Isirayeli ya mbere, ni ikigereranyo cya Isirayeli ya none, ari yo Isirayeli ya nyuma. Ubwoko bw’Imana bwo ku mperuka y’isi ni Abadiventisiti b’Umunsi wa Karindwi, ubwoko bwayo bwatoranyijwe, umugore wayo, ubwoko bwayo bw’isezerano—Isirayeli ya none. Ubuhamya bw’amateka ya Yesaya, bufatanyije n’amateka ya Kristo, butanga abahamya babiri bashimangira ko ku mperuka y’isi Ubudiventisiti bw’Umunsi wa Karindwi buzaba buri mu “mimerere” yo kuzimira no kudashoboka gukizwa, ihagarariwe n’ubutumwa bugenewe Lawodikiya.

Nu sunt, de fapt, imposibil de mântuit, ci doar imposibil de mântuit în starea lor laodiceană, așa cum a fost Isaia înainte de experiența sa și cum au fost iudeii din istoria lui Hristos.

Unul dintre lucrurile pe care un laodicean trebuie să le „audă” este pilda Semănătorului. El trebuie să „audă” în acea pildă că Cuvântul lui Dumnezeu este o „sămânță”, o sămânță sfântă. Când aceasta este „auzită”, atunci este pusă o temelie care începe să descopere mesajul tainic al Apocalipsei, căci acel mesaj este învăluit în profunda recunoaștere că Isus este Alfa și Omega, Cel Dintâi și Cel de pe Urmă, Începutul și Sfârșitul. A înțelege legătura dintre sfârșit și început include înțelegerea faptului că Isus este Cuvântul și El este Sămânța.

Pentru a înțelege relația dintre sfârșit și început este necesară înțelegerea „regulii primei mențiuni”. Regula primei mențiuni arată că începutul unui subiect este referința cea mai importantă, căci el conține întreaga istorie, fiind, ca și Cuvântul lui Dumnezeu, o sămânță. Ultima referință este a doua ca importanță, în sensul că acolo toate elementele istoriei sunt legate împreună, fără să rămână nimic neterminat. Însă referințele din mijlocul unui subiect sunt cele care adaugă putere și claritate istoriei, iar în acest sens partea de mijloc este la fel de esențială ca începutul sau sfârșitul.

Există încă mult mai multe de abordat cu privire la acest subiect, dar, revenind la pasajul din Matei treisprezece, putem observa că Isus a identificat două categorii de persoane care aud sau nu aud. El identifică mai mult de un mod de a nu auzi, dar apoi rostește o binecuvântare asupra acelora care aud.

Prin urmare, din punct de vedere profetic, această „binecuvântare” este exact aceeași binecuvântare ca în Apocalipsa 1:3:

Referirea lui Isus din Matei treisprezece la Isaia șase, în legătură cu scrierile lui Ellen White, confirmă că există lucruri care sunt văzute și auzite la sfârșitul lumii, atât de mărețe încât mulți oameni neprihăniți și profeți au dorit să trăiască în acea perioadă de timp când mesajul final de avertizare urma să fie desigilat și când oamenii aveau atunci să le „vadă” și să le „audă”.

Ioan a fost îndemnat să pecetluiască ceea ce au rostit „Cele Șapte Tunete” în capitolul zece, iar în capitolul douăzeci și doi este făcută proclamarea: „Nu pecetlui cuvintele prorociei din cartea aceasta, căci vremea este aproape.” Versetul următor identifică încheierea timpului de probă al omenirii. Chiar înainte de închiderea timpului de probă este rostită o proclamare de desigilare a „Celor Șapte Tunete”, acesta fiind singurul pasaj din cartea Apocalipsei care este pecetluit la acel timp. Despre „Cele Șapte Tunete” ni se spune că ele reprezintă începutul și sfârșitul adventismului.

Cei Șapte Tunete reprezintă evenimentele din timpul începutului adventismului, în istoria mesajului primului și celui de-al doilea înger, din 1798 până la 22 octombrie 1844, iar în același articol menționat mai sus ni se spune că Cele Șapte Tunete „se referă la evenimente viitoare care vor fi descoperite la vremea lor”. Istoria de început a adventismului ilustrează încheierea adventismului, căci Isus Hristos, ca Alfa și Omega, Își pune semnătura asupra întregii istorii a adventismului, deoarece aceasta este o istorie la fel de sacră cum a fost istoria Israelului antic.

Potrivit lui Isus, în Matei treisprezece, aceste evenimente sunt acelea pe care prorocii au dorit să le vadă și pentru a căror cunoaștere ucenicii au fost binecuvântați. Acei ucenici îi reprezintă pe copiii lui Dumnezeu de la sfârșitul lumii, care sunt binecuvântați pentru ceea ce văd și aud. Ceea ce văd și aud este solia Descoperirii lui Isus Hristos, care este de asemenea reprezentată prin solia celor Șapte Tunete, ce reprezintă atât istoria millerită, cât și istoria celor o sută patruzeci și patru de mii.

Ellen White identifică istoria pe care Hristos a identificat-o drept istoria pe care bărbați neprihăniți au dorit să o vadă, ca fiind istoria milleriților din 1840 până în 1844, iar apoi spune că „în curând va fi dat, prin rânduiala lui Dumnezeu, un mesaj care se va amplifica până va deveni o mare strigare”. „Marea strigare” simbolizează avertizarea finală a celui de-al treilea înger, iar când acel mesaj va fi dat, el va repeta istoria începutului adventismului. Mesajul final de avertizare este „mesajele” care „trebuie să meargă la toate bisericile”, iar toate „mesajele date din 1840–1844 trebuie să fie făcute puternice acum”.

Alfa și Omega ilustrează sfârșitul prin început. Ellen White afirmă că „soliile trebuie să meargă la toate bisericile”, iar Isus i-a spus lui Ioan: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă; și: Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici care sunt în Asia: la Efes, și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadelfia, și la Laodicea.”

Mesajele din perioada 1840–1844 fac parte din ceea ce urmează să fie trimis bisericilor.