The Revelation of Jesus Christ - Number Three

Ndizera ko ubu namaze gushyira ahantu hihagije amashusho y’ubuhanuzi binyuze mu nyandiko zabanje, kugira ngo tugire urwego rwiza rwo kwifashisha mu gihe dutangiye gukomeza kunyura mu gitabo cy’Ibyahishuwe. Niba musoma izi nyandiko kuri interineti, nizeye ko musobanukiwe ko izi nyandiko zikurikirana hakurikijwe amatariki. Nsobanukiwe ko hari abakurikira izi nyandiko basanzwe bamenyereye ibyinshi mu byo ndimo gusangiza, kandi mbasabira imbabazi ku bwo kwisubiramo kenshi. Nagiye ngerageza gutanga gihagije ibihamya bya Bibiliya bishyigikira ukuri turimo gufataho, kugira ngo umuntu mushya kuri ayo mahame Future for America ikoresha azabashe gusobanukirwa kandi akomeze gukurikirana, nubwo ashobora kuba adafite ubumenyi busanzwe kuri izi ngingo nk’ubwo benshi muri twe dusanzwe dufite.

Există câteva adevăruri foarte puternice, pe care, până de curând, nu le-am recunoscut niciodată, care au fost deschise în cartea Apocalipsei. Aș putea pur și simplu să expun aceste adevăruri în spațiul public, fără să încerc mai întâi să construiesc o premisă de susținere profetică înainte de a le împărtăși, dar adevărurile sunt atât de noi și atât de serioase, încât nu am fost dispus să le împărtășesc fără o temelie pe care să așez aceste adevăruri, pe care cred că le reprezintă desigilarea Apocalipsei care are loc chiar înainte de închiderea timpului de probă.

Isus a enunțat un principiu cu privire la predarea adevărului, pe care cred că se aplică aici. Principiul este așezat în contextul identificării lucrării Duhului Sfânt.

Atunci când Hristos a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”, aceasta îmi întărește convingerea că acum este mult de împărtășit, dar că mai întâi trebuie să existe o premisă logică pe care să fie zidite acele adevăruri. Fiind astfel, versetele precedente identifică întreita solie îngerească ca fiind reprezentată de Duhul Sfânt, care mustră „lumea de păcat, de neprihănire și de judecată”. Aceste trei solii constituie ultima solie de avertizare, astfel că acest pasaj, care identifică lucrarea Duhului Sfânt, este o mărturie importantă, deoarece subliniază că solia este înțeleasă în mod progresiv și că ea este înțeleasă numai de aceia care posedă untdelemnul Duhului Sfânt. Ioan, în cartea Apocalipsei, reprezintă chiar acest adevăr atunci când arată că el este un adventist de ziua a șaptea păzitor al Sabatului la sfârșitul lumii.

Awọn Adventist Ọjọ́ Keje ní òpin ayé, tí yóò lóye ìránṣẹ́ tí a tú èdìdì rẹ̀ nínú Ìfihàn, yóò ṣe bẹ́ẹ̀ nítorí pé wọ́n wà “nínú Ẹ̀mí.” Nínú àkójọpọ̀ ọ̀rọ̀ àkàwé náà tí a ti sọ fún wa pé “ó ń ṣàfihàn ìrírí àwọn ènìyàn Adventist,” Jòhánù jẹ́ wúńdíá ọlọ́gbọ́n, nítorí pé ó ní òróró ti Ẹ̀mí. Ó dúró fún àwọn wúńdíá ọlọ́gbọ́n ní òpin ayé, tí wọ́n gbọ́ ohùn ńlá kan “lẹ́yìn” wọn. “Ohùn láti ẹ̀yìn” rẹ̀ ni Alfa àti Omega, gẹ́gẹ́ bí a ti fi í hàn nínú ẹsẹ̀ tí ó tẹ̀ lé e lẹ́sẹ̀kẹsẹ̀, àti ohùn náà sọ fún un láti padà sí àwọn ọ̀nà àtijọ́ kí ó sì rìn nínú wọn.

„Odihna” la care se referă Ieremia este revărsarea Duhului Sfânt în timpul ploii târzii. În versetul următor, Ieremia oferă o a doua ilustrare a fecioarelor nechibzuite care refuză să se întoarcă la temeliile adventismului (cărările vechi) și să umble pe ele.

Igihe Yohana yumvise ijwi rimuri inyuma rimuyobora ku nzira za kera cyangwa ku mishinge y’Abadivantisiti, ijwi yumva rimeze nk’impanda. Iryo jwi rinyuzwa ku “barinzi” Imana yashyizeho ngo barindire Abadivantisiti. Data Miller ni we wari umurinzi wavuzaga impanda y’umuburo mu ntangiriro z’Abadivantisiti, igihe hatangazwaga ubutumwa bw’umumarayika wa mbere bumenyesha itangira ry’urubanza. Ariko by’umwihariko Yohana ahagarariye abatangaza ubutumwa bw’umumarayika wa gatatu bumenyesha iherezo ry’urubanza. Ahagarariye abagaruka ku mishinge Imana yubakiyeho binyuze mu murimo wa Miller.

De-a lungul anilor am arătat în repetate rânduri (și acest lucru poate fi găsit în Tablele lui Habacuc) că mesajul primului înger, „temeți-vă de Dumnezeu”, are scopul de a aduce convingerea de păcat, că mesajul celui de-al doilea înger este locul unde se manifestă neprihănirea, iar al treilea identifică judecata. Acestea sunt cele trei trepte ale celor trei îngeri și, de asemenea, cele trei trepte ale lucrării Duhului Sfânt. Aceste trei trepte sunt reprezentate și de cele trei litere ebraice care alcătuiesc cuvântul ebraic tradus prin „adevăr”. În pasajul din Ioan șaisprezece, Isus vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în călăuzirea poporului lui Dumnezeu în „tot adevărul”, arătându-le totodată „lucrurile viitoare”. Totuși, Isus afirmă că are „multe lucruri să vă spună, dar acum nu le puteți purta”.

Sper că ați înțeles o parte din semnificația cuvântului ebraic tradus prin „adevăr”. Căci abia am început să aplicăm acel simbol la studiul nostru. În primele trei versete din Apocalipsa, capitolul 1, este identificat procesul de comunicare dintre Dumnezeu și om. El este identificat chiar înainte ca Apocalipsa să prezinte natura întreită a Dumnezeirii. Își găsește o a doua mărturie în ultimele versete ale Apocalipsei și, făcând astfel, pe temeiul aplicării principiului „rând peste rând”, aduce mai multă lumină.

Atunci, când adăugăm Geneza 1:1–2:3, găsim un al treilea martor și o altă linie profetică pe care să o așezăm peste cele două linii anterioare, la începutul și la sfârșitul Apocalipsei.

Apoi adăugăm ultima făgăduință din Vechiul Testament, care îl identifică pe Ilie ce avea să vină, și avem patru linii profetice.

Apoi adăugăm primul capitol al Noului Testament și avem cinci linii pe care să le reunim pentru a formula mesajul final găsit în Biblie, atunci când aplicăm principiul Alfa și Omega tuturor liniilor. Dacă am duce la capăt cele cinci linii pe care le-am identificat deja, aplicând principiul în mod consecvent asupra acestor cinci linii, atunci ar trebui să ne așteptăm să vedem sfârșitul lui Matei și sfârșitul lui Ioan mărturisind aceeași informație ca toate cele cinci linii profetice de tip „primul și ultimul” pe care le luăm în considerare.

Mesajul care este desigilat este stabilit în cartea Apocalipsei, astfel că ea constituie punctul de referință pentru celelalte linii, în acord cu faptul că sora White ne informează că „toate cărțile Bibliei se întâlnesc și se încheie în Apocalipsa”. Mesajul primelor trei versete din cartea Apocalipsei identifică procesul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a transmite cuvântul Său lui Ioan, spre a-l scrie și a-l trimite bisericilor. Prima carte a Noului Testament, după cum s-a remarcat deja, prezintă genealogia lui Isus Hristos și începe cu un punct foarte lămuritor.

Isus și-a încheiat interacțiunea directă cu iudeii gâlcevitori reducându-i la tăcere prin subiectul „fiului lui David”, un subiect care nu putea fi înțeles de iudei decât dacă ar fi înțeles principiul biblic al începutului și al sfârșitului. Ei nu l-au înțeles, și cei mai mulți adventiști nici nu-l înțeleg. Oricine dorește să argumenteze împotriva principiului repetării istoriei dovedește că nu înțelege că Israelul antic este un tip al Israelului modern, iar refuzul lor de a crede acest principiu este identic cu refuzul de la sfârșitul Israelului antic de a înțelege același principiu. Isus a reprezentat acest principiu în ultima Sa ghicitoare adresată iudeilor, îndreptându-i spre ghicitoarea privind felul în care Domnul lui David putea fi, de asemenea, fiul lui David.

Ioan, capitolul întâi, arată că la început Cuvântul era cu Dumnezeu, iar Cuvântul este Dumnezeu și Cuvântul a creat toate lucrurile. Aceasta, desigur, se armonizează cu celelalte pasaje la care ne referim. Iar dacă luăm apoi în considerare ultimele cuvinte din Evanghelia după Ioan, îl vedem pe Petru, după ce L-a auzit pe Isus descriind felul în care avea să moară, întrebându-L pe Isus ce avea să se întâmple cu apostolul Ioan.

Petru a vrut să știe cum avea să moară Ioan, sau chiar dacă Ioan avea să moară. Răspunsul este repetat de două ori în pasaj, când Isus a declarat, iar apoi Ioan a reafirmat: „Dacă voiesc ca el [Ioan] să rămână până voi veni, ce-ți pasă ție?” Ioan a trăit până la a Doua Venire a lui Isus.

Acel „adevăr” poate fi văzut sau auzit numai dacă crezi în repetarea istoriei și, de asemenea, că istoria care urmează să se repete se repetă la sfârșitul lumii. Sfârșitul lumii este locul în care se afla Ioan când a scris cartea Apocalipsei. Ultima carte din Evanghelia lui Ioan este în acord cu celelalte linii ale începutului și sfârșitului, căci îl așază pe Ioan în istoria evenimentelor care duc la a Doua Venire, unde el, reprezentându-i pe cei care proclamă mesajul final de avertizare, trimite acel mesaj bisericilor.

Sfârșitul Evangheliei după Ioan identifică procesul de comunicare ca fiind cel din primele trei versete ale Apocalipsei, plasându-l pe Ioan, în mod profetic, în istoria celei de-a Doua Veniri. Astfel, folosește prima „a doua venire” a lui Isus (Patmos) pentru a o ilustra pe ultima Sa „a doua venire”. Aceasta se leagă în chip desăvârșit de celelalte linii pe care le avem în vedere, căci îl reprezintă pe Ioan la sfârșitul lumii, pe Patmos, unde primește Descoperirea lui Isus Hristos. Dar ce se poate spune despre sfârșitul cărții lui Matei?

În acest pasaj, toată puterea Îi este dată lui Isus, iar aceasta ar fi, desigur, puterea Sa creatoare. Apoi El dă porunca de a boteza în numele Tatălui, al Fiului și, de asemenea, al Duhului Sfânt care Se mișca pe deasupra apelor în Geneza 1, și al celor șapte duhuri care sunt înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest pasaj arată că creștinii trebuie să recunoască cele trei persoane ale trio-ului ceresc ca trei entități distincte. Sfârșitul Evangheliei după Matei se adaugă acestor rânduri, așa cum fac și celelalte șase.

Isus ilustrează sfârșitul prin început în Cuvântul Său, căci El este Cuvântul și El este Alfa și Omega.

Rassembler ces sept lignes permet d’édifier un tableau très détaillé du processus de communication entre Dieu et l’homme, tandis que de nombreuses autres vérités critiques et importantes sont exposées et établies par les autres témoins que sont les « lignes ». Sept « lignes » de prophétie représentant l’Alpha et l’Oméga. Mais qu’en est-il du livre de Malachie ?

Cartea lui Maleahi este o mustrare aspră împotriva preoților necredincioși din adventism. Ea se deschide cu identificarea a două categorii de închinători în adventism la sfârșitul lumii.

Maleahi ne mai departe că cele două categorii de închinători de la sfârșitul lumii sunt două categorii de preoți.

Începutul cărții Maleahi prefigurează mesajul laodicean și filadelfian prin două clase de preoți. Preoților li se poruncește să „audă”. Ioan îi reprezintă pe preoții care aud, iar un preot îi reprezintă pe cei aleși ai legământului lui Dumnezeu. Ei sunt deja sub blestem și vor fi blestemați din nou dacă nu „aud” și dacă „nu” sau „nu vor” „pune aceasta la inimă”.

Preoţii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, care este pus la probă prin „piatra din capul unghiului” din temelia templului. Piatra din capul unghiului este aceea după care sunt aliniate toate celelalte pietre ale temeliei şi, de asemenea, este piatra care poartă greutatea întregului templu. Piatra din capul unghiului, în înţelegerea lui Miller, era „cele şapte vremi” din Leviticul douăzeci şi şase. Piatra din capul unghiului, sau piatra pe care au lepădat-o zidarii, este o istorisire adevărată despre zidirea templului, descrisă foarte precis în scrierile Spiritului Profeţiei. Un aspect legat de prima piatră care a fost lepădată este că ea a fost pusă deoparte după ce a fost respinsă, iar din acel moment zidarii templului se împiedicau în mod repetat de piatra din capul unghiului, care fusese aşezată deoparte în aria lor de lucru. Era o piatră de poticnire.

I Malahi Dumnezeu îi înștiințează pe preoții cei răi, cunoscuți și ca fecioarele nechibzuite laodiceene, că urmează și deja i-a „blestemat”. El îi blesteamă pentru că nu vor să „audă” și să „pună” la inimă solia lui Ilie. Solia lui Ilie întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinți. Întoarcerea inimilor lor reprezintă auzirea soliei lui Ilie despre părinți și copii, care este principiul celui dintâi și al celui de pe urmă. A auzi solia despre cel dintâi și cel de pe urmă nu este de ajuns, ci ea trebuie pusă la inimă. A primi solia lui Ilie înseamnă a o pune la inimă. Dacă un preot nu vrea să audă acel principiu, va fi blestemat.

Ei au adus blestemul asupra lor înșiși atunci când, în 1863, au început procesul de lepădare a chiar celei dintâi adevăruri fundamentale descoperite de Miller și nu au făcut altceva decât să continue această lepădare până în chiar ziua de astăzi. Dar, deși blestemul progresiv a început în 1863 (căci ei sunt deja blestemați), blestemul care este la timpul viitor are loc atunci când sunt vărsați din gura Domnului la legea duminicală. Începutul cărții Maleahi ilustrează sfârșitul, căci sfârșitul reprezintă ultima avertizare dată preoților înțelepți și neînțelepți. Cei înțelepți și cei neînțelepți din Maleahi sunt reprezentați ca Esau și Iacov. Fratele mai mare reprezintă legământul prin dreptul de întâi născut, în contrast cu un frate mai tânăr. Cel mai mare fiind cel dintâi, iar cel mai tânăr fiind cel de pe urmă.

În Maleahi, atât Esau, cât și Iacov sunt adventiști laodiceeni, însă cel din urmă a auzit în cele din urmă „glasul” Domnului, s-a pocăit și i s-a schimbat numele în Israel. Cel mai mare, cel dintâi, nu a auzit. Iacov a auzit glasul Domnului în noaptea în care a visat și a văzut îngeri suindu-se și coborând pe scară, reprezentându-L pe Hristos. Iacov îi reprezintă pe adventiștii laodiceeni de la sfârșitul lumii, care sunt convertiți din laodiceeni în filadelfieni atunci când trăiesc experiența primelor trei versete din Apocalipsa unu, așa cum este ilustrat prin Ioan și prin visul lui Iacov cu scara pe care îngerii se suiau și coborau. Acea experiență marchează începutul convertirii lui Iacov în Israel, filadelfianul. Încheierea istoriei convertirii lui Iacov este atunci când se luptă cu Hristos la Peniel. Astfel, istoria dreptului de întâi născut a lui Iacov începe în primele trei versete ale capitolului unu din Apocalipsa, când are loc desigilarea mesajului final de avertizare, și se încheie în timpul celor șapte plăgi din urmă, în vremea de strâmtorare.

Toate cele patru serii de începuturi și sfârșituri, „poruncă peste poruncă”, dau mărturie despre mesajul Revelației lui Isus Hristos. Întrebarea este dacă preoții nechibzuiți vor auzi sau nu vor auzi.

Preoții înțelepți care aud ce zice Duhul către biserici aud mesajul lui Ilie. Miller a fost Ilie, și unii au auzit, dar alții au refuzat.

Miller a fost prefigurat atât de Ilie, cât și de Ioan Botezătorul, căci Ioan Botezătorul a pregătit calea pentru prima venire a lui Hristos, iar Miller a pregătit calea pentru ca Hristos să intre în Locul Preasfânt al sanctuarului ceresc la 22 octombrie 1844. Maleahi identifică în mod direct lucrarea lui Ioan și a lui Miller.

Ca „străjer” al istoriei sale, lucrarea lui Miller a reprezentat ridicarea temeliilor templului. Lucrarea sa de la început trebuie să ilustreze o lucrare care reprezintă desăvârșirea templului. Acea lucrare finală cere un alt străjer care să dea trâmbiței un sunet lămurit. Miller și solia primului înger au vestit deschiderea judecății, iar străjerul pe care Miller îl preînchipuie la sfârșitul adventismului va vesti încheierea judecății.

În Maleahi, Domnul făgăduiește să aducă judecată „împotriva vrăjitorilor, și împotriva preacurvarilor, și împotriva celor ce jură strâmb, și împotriva celor ce asupresc pe simbriaș în plata lui, pe văduvă și pe orfan, și abat pe străin de la dreptul lui, și nu se tem de Mine.” Cei care sunt identificați aici sunt aceia care „nu se tem” de „Domnul oștirilor.” William Miller este solul primului înger, care îi cheamă pe oameni să se „teamă de Dumnezeu.” A respinge temeliile înseamnă a respinge frica de Dumnezeu.

Când înlăturăm începuturile sau sfârșiturile profetice la care se face referire de mai multe ori, rezultă opt linii profetice care trebuie aduse împreună și așezate peste primele trei versete din Apocalipsa. Dar ce se poate spune despre sfârșitul Genezei?

Geneza, capitolul cincizeci, se încheie cu moartea lui Iosif.

Capitolul patruzeci și opt identifică moartea lui Iacov. Faptul că moartea lui Iacov este prezentată mai întâi în capitolul patruzeci și opt, conducând la moartea lui Iosif în versetele de încheiere ale capitolului cincizeci, așază semnătura Alfa și Omega asupra ultimelor trei capitole din Geneza, ca încheiere a cărții Geneza.

Cele două morți sunt folosite ca simboluri ale începutului și sfârșitului robiei lui Israel în Egipt. La început, trupul lui Iacov este dus înapoi pentru a fi îngropat împreună cu părinții săi, iar când Moise iese din Egipt, el aduce trupul lui Iosif pentru a fi îngropat în locul de îngropare al părinților săi.

Sfârșitul cărții Geneza îl constituie ultimele trei capitole. În capitolul patruzeci și opt, Iacov (Israel) rostește binecuvântări asupra celor doisprezece fii ai săi, care sunt identificate în mod direct drept profeții despre ceea ce se întâmplă cu acele douăsprezece seminții în „zilele de pe urmă” ale judecății de cercetare.

În „zilele de pe urmă” ale judecății de cercetare, Domnul făgăduiește să-i adune pe cei doisprezece fii ai Săi, care sunt reprezentați în cartea Apocalipsei drept cei o sută patruzeci și patru de mii. Aceștia sunt aceia pe care Ioan îi înfățișează în cartea Apocalipsei. Ei sunt adunați printr-o chemare din partea lui Iacov, o chemare din istoria începutului lor, despre care li se spune să o „audă” și la care să „ia aminte”. În zilele de pe urmă, cei prefigurați de fiii lui Iacov „aud” o solie și „iau aminte” sau, după cum spune Ioan, „păzesc” lucrurile scrise în ea. Este o chemare de la tată către copii; este solia lui Ilie. Cei chemați sunt numiți „fiu[l] lui Iacov” și, de asemenea, trebuie să „ia aminte la Israel”, tatăl lor.

Ezau și Iacov din Maleahi îi reprezintă pe fecioarele înțelepte și pe cele neînțelepte. Chemarea vine de la tatăl lor, Iacov, și de la tatăl lor, Israel, arătând că, atunci când este făcută ultima chemare, toți sunt adventiști laodiceeni, iar alegerea este pusă în propriile lor mâini: dacă să fie un fiu al lui Iacov, înșelătorul, sau al lui Israel, biruitorul. Ceea ce le îngăduie să facă o alegere este puterea creatoare dinăuntrul soliei. Dacă solia este citită, auzită și păzită, atunci, prin aceeași putere creatoare identică ce a adus toate lucrurile la existență, ei vor fi schimbați într-un fiu al lui Israel. A refuza să auzi înseamnă a păstra experiența lui Iacov, înșelătorul.

Apelul la adunare rostit de Iacov, care este totodată apelul la adunare al soliei care este desigilată în Apocalipsa, constituie un simbol important de înțeles. „Cele șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase arată că nu există nicio adunare, dacă nu a existat mai înainte o risipire. Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt aceia care au fost risipiți înainte de chemare. Acest adevăr este identificat în mod repetat în Biblie.

Legământul care este reînnoit cu cei o sută patruzeci și patru de mii include făgăduința că Dumnezeu va scrie Legea Sa în inimile noastre. Dar aceia pentru care Domnul săvârșește această lucrare creatoare au fost mai înainte risipiți.

Mai trebuie spus mai mult despre adunarea celor o sută patruzeci și patru de mii în relație cu „împrăștierea”, însă mai întâi trebuie să reunim analiza semnăturii lui Alfa și Omega în aceste nouă referințe pe care le avem în vedere.

Două categorii sunt reprezentate în ultimele trei capitole ale Genezei: o categorie de răzvrătiți și o categorie de înțelepți. Ambele categorii aud un glas care spune: „aceasta este calea, umblați pe ea”, însă una dintre categorii a refuzat să asculte de trâmbiță și să umble pe cărările cele vechi. Categoria răzvrătiților din Geneza patruzeci și opt până la cincizeci este reprezentată de a treisprezecea seminție.

La începutul Israelului antic au fost treisprezece seminții, iar la începutul Israelului modern au fost treisprezece ucenici. Ucenicul care este deosebit de ceilalți doisprezece ucenici, (așa cum Efraim a fost deosebit de celelalte seminții), este, la fel, un simbol al răzvrătirii. Sora White îl numește în mod direct pe Iuda o fecioară neînțeleaptă.

Iuda Iscarioteanul a fost o fecioară neînțeleaptă; a fost o neghină și, dacă a fost o fecioară neînțeleaptă, atunci a fost și un laodicean.

Fiii amândoi ai lui Iosif au primit o binecuvântare din partea lui Iacov în capitolul patruzeci și opt din Geneza, iar din acel moment înainte sunt desemnați drept „jumătăți de seminții”. Jumătăți de seminții sau nu, ele erau totuși seminții. Iuda Iscarioteanul a fost înlocuit de Matia pentru a ocupa al doisprezecelea loc deținut mai înainte de Iuda Iscarioteanul. Iuda era un ucenic și, în acest sens, la sfârșitul Israelului antic au fost treisprezece ucenici, așa cum la început au fost treisprezece seminții.

Fiul lui Iosif, Efraim (a treisprezecea seminție), a devenit simbolul răzvrătirii atunci când cele zece seminții din nord s-au strâns în sprijinul lui Ieroboam și au împărțit împărăția în zece seminții nordice și două seminții sudice. De ce îl identific pe Efraim, fiul lui Iosif, drept simbol al răzvrătirii și nu pe fratele său, Manase? Răzvrătirea asociată cu Efraim începe în capitolul patruzeci și opt, înainte ca Iacov să-i binecuvânteze pe cei doisprezece fii ai săi. În capitolul patruzeci și opt, Iacov îi binecuvântează mai întâi pe cei doi fii ai lui Iosif. Deoarece Manase era întâiul născut, Iosif se așteaptă ca prima binecuvântare asupra fiilor săi să vină peste Manase, iar Iosif se răzvrătește împotriva alegerii lui Iacov în favoarea lui Efraim.

Începutul lui Efraim, ca reprezentant al aleșilor lui Dumnezeu, poartă o mărturie de răzvrătire, iar sfârșitul lui Efraim este împrăștierea de „șapte ori” din Leviticul douăzeci și șase, de la 723 î.Hr. până la 1798. În 723 î.Hr., cele zece seminții de nord, împărăția lui Efraim (cunoscută și ca Israel), au primit o rană de moarte ca împărăție a profeției biblice. Acea rană de moarte a marcat începutul unei profeții de timp care s-a încheiat când puterea papală și împărăția ei au primit o rană de moarte în 1798. Rana de moarte a puterii papale din 1798 prefigurează căderea finală a Babilonului, când împăratul de la miazănoapte „își va ajunge sfârșitul și nimeni nu-i va fi într-ajutor”, în Daniel unsprezece cu patruzeci și cinci. Răzvrătirea și căderea Babilonului în zilele din urmă au fost prefigurate de răzvrătirea și căderea puterii papale în 1798, care, la rândul ei, au fost prefigurate de răzvrătirea și căderea împărăției lui Efraim (Israel) în 723 î.Hr., care, la rândul ei, a fost prefigurată de răzvrătirea lui Iosif față de inspirația profetică a tatălui său, așa cum este identificată la sfârșitul Genezei.

Răzvrătirea al cărei simbol este Efraim a început odată cu răzvrătirea tatălui său (Iosif) împotriva tatălui său (Iacov). Ea conduce în cele din urmă la răzvrătirea celor zece seminții de la miazănoapte, care duce la „împrăștierea reprezentată” ca „șapte vremi” în Levitic douăzeci și șase. Perioada în care împărăția de la miazănoapte a fost împrăștiată este împărțită în două perioade: una care se încheie în anul 538, iar următoarea care se încheie în 1798, toate arătând spre solia care este desigilată chiar înainte de încheierea timpului de probă în cartea Apocalipsa. Acea solie identifică căderea finală a Babilonului. La fiecare waymark din istoria profetică a lui Efraim este marcată răzvrătirea, la fel cum este marcată și răzvrătirea celui de-al treisprezecelea ucenic, Iuda Iscarioteanul. Acestea sunt doi dintre martorii care identifică numărul treisprezece ca simbol al răzvrătirii. Dar niciunul dintre aceste adevăruri sacre nu poate fi recunoscut dacă o persoană nu stă pe temeliile adventismului, care au fost zidite pe primul adevăr descoperit de Miller și pe primul adevăr lepădat de adventism.

Sfârșitul Genezei este în acord cu toate celelalte linii pe care le-am avut în vedere. În concluzie:

La început, trio-ul ceresc al Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt a fost martor la creația cerurilor și a pământului, săvârșită de Fiul, care este și Cuvântul. Cuvântul a devenit canalul de comunicare de la Tatăl către omenire, iar Cuvântul este singura cale prin care omenirea poate comunica cu Tatăl. Mesajul Tatălui a fost dat de Fiul îngerului Gabriel, care l-a înlocuit pe Lucifer (purtătorul de lumină) după răzvrătirea lui Lucifer în cer. Gabriel primește lumina, sau mesajul, și îl transmite unui profet, care este ființa creată sfântă însărcinată să transmită mesajul de la Tatăl către familia căzută a creației. Mesajul dat profetului este pus în scris și apoi transmis omenirii. La fiecare pas al procesului de comunicare, mesajul este sfânt și, din acest motiv, profeții, care sunt ființe umane căzute, trebuie să fie sfinți. În punctul în care mesajul sfânt este transferat în mâinile omenirii căzute, omenirea are potențialul de a mânui un mesaj sfânt cu mâini nesfințite. Astfel, lumina mesajului sfânt produce atât lumină, cât și întuneric. Când mesajul este primit de cei din familia omului căzut, el conține aceeași putere creatoare care a creat toate lucrurile, puterea care îndreptățește acea ființă. Începutul procesului de comunicare ilustrează sfârșitul procesului de comunicare. Prin urmare, dacă mesajul este auzit, citit și păzit, mesajul îl re-creează pe omul căzut după chipul Fiului.

Ioan îi înfățișează pe oamenii căzuți ai omenirii din „zilele de pe urmă” ale judecății de cercetare, care aud un glas înapoia lor și se întorc pentru a primi solia ce conduce spre trecut. Aceia care primesc solia și nu o fac o parte a vieții lor, ci în mod exclusiv însăși viața lor, sunt atunci și acolo îndreptățiți. A fi îndreptățit înseamnă a fi făcut sfânt. Când aceia care citesc și aud solia trimisă de Tatăl primesc solia și sunt făcuți sfinți, aceasta se face prin puterea creatoare dinăuntrul soliei. Puterea creatoare împlinește lucrarea de îndreptățire a oamenilor atunci când oamenii cred așa cum a crezut Avraam. Solia îi învață să se întoarcă și să asculte glasul dinapoia lor, care duce la vechile cărări, care sunt adevărurile de temelie. Solia îi călăuzește în tot adevărul și, pe măsură ce umblă pe vechile cărări, ei umblă pe calea celor îndreptățiți.

Cei îndreptățiți prin mesajul transmis umblă pe calea care reprezintă o lumină tot mai mare, însă tocmai acea lumină face ca, în mod corespunzător, calea celor răi să fie și mai întunecoasă. Lumina se desparte de întuneric. Puterea creatoare care a poruncit să fie lumină la început produce același efect asupra omenirii la sfârșit pe care lumina l-a produs la început. Categoria care refuză să audă glasul dinapoi și, prin urmare, alege să umble pe calea întunecată „se poticnește” de Cuvântul Său, căci se poticnește de piatra din capul unghiului, de piatra cea veche, încercată. Glasul este Alfa și Omega, iar atunci când cei îndreptățiți aud acele cuvinte și își pleacă inimile spre acele cuvinte, ei păstrează acele cuvinte în mijlocul inimilor lor, căci Alfa și Omega le întoarce inimile spre părinți (trecutul), iar inimile părinților arată spre sfârșit.

Dumnezeu îi cântărește, sau îi judecă, pe cei care umblă pe calea celor drepți, și face aceasta în „zilele de pe urmă”, când judecățile Lui sunt în țară. Cei drepți sunt aceia care L-au așteptat pe Domnul, în împlinirea timpului de zăbovire din parabola celor zece fecioare. Dorința celor care umblă pe calea cunoașterii tot mai sporite este după o înțelegere din ce în ce mai mare a Numelui lui Dumnezeu, a caracterului Său. Cei care L-au așteptat pe Domnul lor sunt aceia care proclamă solia finală de avertizare, căci ei sunt aceia care vestesc Strigătul de la Miezul Nopții, care este, desigur, prima solie internă din Apocalipsa optsprezece, urmată de a doua solie, externă.

Când îngerul din Apocalipsa optsprezece a coborât la 11 septembrie 2001, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a refuzat chemarea ei finală de a se întoarce la cărările cele vechi. Atunci ea a încetat să mai fie cornul protestantismului adevărat în Statele Unite. În acel moment a început un proces de punere la probă pentru aceia care au ales să ia solia acelui glas puternic și să o mănânce, așa cum a fost prefigurat de Ioan atunci când îngerul din Apocalipsa zece a coborât la începutul adventismului, la 11 august 1840. Națiunea spirituală care luase mantia protestantismului adevărat atunci când solia primului înger a fost respinsă a urmat apoi pe urmele protestantismului apostat la începutul adventismului.

Adevăratul corn protestant a fost atunci dat acelora care au primit solia din cărticica aflată în mâna îngerului din Apocalipsa zece. Procesul de punere la probă de la începutul adventismului, din 1840 până în 1844, reprezintă un proces de punere la probă la sfârșitul adventismului, de la 11 septembrie 2001 până la legea duminicală din Statele Unite. În cadrul primei istorii din 1840 până în 1844, procesul de punere la probă care a început la 11 septembrie 2001 marchează o tranziție dispensațională de la fostul corp de credincioși care purta mantia protestantismului către un nou corp de credincioși care ia mantia adevăratului protestantism.

Mai important pentru examinarea noastră a căii celor îndreptățiți este faptul că, în cadrul acelei istorii, există o dezamăgire care marchează începutul timpului de întârziere. Cei credincioși Îl așteaptă pe Domnul lor în acel timp, care se încheie odată cu desigilarea soliei Strigătului de la Miezul Nopții. Acel proces de punere la probă de la începutul adventismului s-a încheiat când solia Strigătului de la Miezul Nopții s-a încheiat la 22 octombrie 1844. Procesul de punere la probă de la sfârșit se încheie pentru cei reprezentați de Ioan la legea duminicală din Statele Unite. Solia Strigătului de la Miezul Nopții de la sfârșit se va încheia, întocmai ca la început, iar la începutul adventismului solia Strigătului de la Miezul Nopții a fost desigilată înainte de încheierea procesului de punere la probă. Solia Strigătului de la Miezul Nopții de la început este acum desigilată la sfârșit.

Virginele înțelepte, îndreptățite, intră în legământ cu Dumnezeu atunci când virginele nelegiuite și nechibzuite intră într-un legământ cu moartea.

Cei îndreptățiți duc bisericii sfânta solie a Strigătului de la Miezul Nopții, iar după aceea proclamă solia celei de-a doua voci, chemând omenirea să iasă din Babilon.

Cei care ies din Babilon și se unesc cu aceia care umblă pe calea celor drepți sunt primiți în staul prin apa botezului, care este reprezentată prin Numele trio-ului ceresc. Cei îndreptățiți, fie că sunt aceia care aud în prezent mesajul dat lui Ioan pe Patmos, fie aceia care, după aceea, sunt chemați să iasă din Babilon, sunt cu toții îndreptățiți prin primirea Duhului Sfânt. Acea unire a dumnezeirii Duhului Sfânt cu umanitatea omului a fost înfăptuită, fiind pusă înainte ca pildă atunci când Hristos a luat asupra Sa natura omenească. Cei o sută patruzeci și patru de mii au fost reprezentați prin doi martori, cei doisprezece fii ai lui Iacov și cei doisprezece ucenici. Cei răi sunt reprezentați prin al treisprezecelea seminție și al treisprezecelea ucenic. Ambele „treisprezecimi”, în oricare dintre ilustrații, au fost chemate să fie preoți pentru Dumnezeu, iar cei care resping această chemare sunt reprezentați prin Esau, în timp ce fratele său mai tânăr, Iacov, îi reprezintă pe aceia care primesc chemarea. Atât Esau, cât și Iacov îi reprezintă pe adventiștii de ziua a șaptea laodiceeni de la sfârșitul lumii. O clasă primește solia sfântă transmisă prin scrierile profetului și este schimbată în Israel, în timp ce Esau își păstrează numele.

Bineînțeles, în aceste nouă rânduri despre Alfa și Omega se cuprind mult mai multe, căci aceasta a fost doar o scurtă sinteză a începuturilor și a sfârșiturilor din Cuvântul lui Dumnezeu.

Nouă linii ale istoriei, reprezentând istorii profetice de la creațiune până la a Doua Venire. Toate aceste nouă linii profetice ale începuturilor și sfârșiturilor sunt legate în mod direct de primele trei versete ale capitolului întâi din Apocalipsa. Aceste trei versete arată că Descoperirea lui Isus Hristos, care este desigilată chiar înainte de încheierea timpului de probă, este o manifestare a puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ce altă putere ar putea alcătui o mărturie atât de complexă și întrețesută, provenită de la o varietate de martori, care și-au dat mărturia din vremea lui Moise până în vremea lui Ioan Revelatorul?

Scoate-ți încălțămintea, căci acesta este un pământ sfânt.