Descoperirea lui Isus Hristos - Numărul Nouă

Cartea lui Isaia, și în mod deosebit narațiunea profetică finală a lui Isaia, aflată în capitolele patruzeci până la șaizeci și șase, este o prezentare care subliniază câteva adevăruri profetice importante legate în mod direct de Descoperirea lui Isus Hristos, care acum este desigilată pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului de probă al omenirii. Unul dintre aceste adevăruri este descoperirea lui Alfa și Omega. Nicio altă carte din Biblie nu se apropie de mărturia lui Isaia cu privire la acel element al caracterului lui Dumnezeu care ilustrează sfârșitul unui lucru împreună cu începutul unui lucru.

Ni katika Isaya ambapo Mungu anataja kile kinachothibitisha kwamba Mungu ni Mungu.

Narațiunea profetică finală a lui Isaia subliniază împlinirea desăvârșită și definitivă a venirii Mângâietorului pe care Isus a promis-o.

Mângâietorul a sosit în iulie 2023. Un alt adevăr subliniat în narațiunea lui Isaia este istoria ascunsă, în trei etape, a celor șapte tunete, care constituie structura lui „emeth”, cuvântul ebraic format din prima, a treisprezecea și ultima literă a alfabetului ebraic.

O altă adevăr importantă prezentată în Isaia este rolul islamului ca instrument al judecății executive a lui Dumnezeu mai întâi asupra Statelor Unite, iar apoi asupra lumii, pentru adoptarea impunerii duminicale.

Aceste adevăruri pot fi toate încadrate ca elemente componente ale soliei Strigătului de la Miezul Nopții, care este reprezentarea, în parabola celor zece fecioare, a soliei Descoperirii lui Isus Hristos, pe care Tatăl I-a dat-o lui Isus, care i-a dat-o lui Gabriel, care i-a dat-o lui Ioan, care a scris-o și a trimis-o bisericilor. Am folosit ultima narațiune a lui Isaia pentru a susține linia evenimentelor profetice care începe în capitolul unsprezece din Apocalipsa, iar acum am ajuns la capitolul doisprezece, unde găsim că femeia îmbrăcată cu soarele este înfățișată prin simbolismul pe care Isaia îl susține atât de temeinic, și anume: că Hristos ilustrează sfârșitul unui lucru prin începutul unui lucru.

Femeia din Apocalipsa douăsprezece este un simbol al poporului ales al lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Cele douăsprezece seminții ale vechiului Israel literal reprezintă începutul poporului ales al legământului lui Dumnezeu. Cele douăsprezece seminții prefigurează sfârșitul vechiului Israel literal, când Hristos a ales doisprezece ucenici. Acei doisprezece ucenici de la sfârșitul vechiului Israel literal au fost, de asemenea, cei doisprezece apostoli de la începutul Israelului spiritual modern. Două mărturii de început și o mărturie de sfârșit se unesc pentru a stabili trei mărturii care îi identifică pe cei o sută patruzeci și patru de mii drept sfârșitul Israelului spiritual modern.

Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt, de asemenea, și steagul care a fost lepădat de frații lor. Ei sunt steagul care era o vale de oase uscate și moarte, zăcând pe ulița cetății celei mari, a Sodomei și a Egiptului, care au fost omorâți de fiara care s-a ridicat din adâncul fără fund. Ei sunt steagul care sunt pietrele cununii, pe care femeia o poartă pe capul ei.

Stindardul, care este cei o sută patruzeci și patru de mii, sunt pietre, așa cum este și Hristos.

Hristos îi prefigurează pe cei o sută patruzeci și patru de mii, iar Petru este de acord cu Pavel că Hristos este „piatra vie” care a fost lepădată, iar Petru a arătat, de asemenea, că poporul lui Dumnezeu este alcătuit tot din „pietre vii”.

Cei o sută patruzeci și patru de mii nu sunt doar pietrele din coroana femeii, ci sunt însăși coroana.

Hristos preînchipuie pe cei o sută patruzeci și patru de mii. El este Stânca, iar ei sunt „pietre”. Ei sunt „o cunună de slavă în mâna Domnului”, iar Hristos este cununa slavei.

باعتبار عدد اثني عشر في سياق البداية والنهاية، تُمثّل المرأة شعب العهد المختار من إسرائيل القديمة عند جبل سيناء، إلى تاريخ المئة والأربعة والأربعين ألفًا. وقد جرى تمثيلهم بالمسيح، وكانت ولادته رمزًا لقيامة العظام اليابسة الميتة من الشارع الذي قُتلت فيه في 18 يوليو/تموز 2020. وإن العملية ذات الخطوتين التي يحدّدها حزقيال سبعة وثلاثون بإيجاز بالغ، والتي تُعيد هذين النبيَّين إلى الحياة، قد ورد ذكرها لأول مرة في خلق آدم.

Adam a fost creat în două etape. El a fost mai întâi alcătuit, apoi Hristos a suflat în el suflarea de viață, așa cum suflarea din cele patru vânturi, în Ezechiel, a adus oasele uscate la viață. Adam a fost creat ca un bărbat pe deplin matur, însă creația sa a fost totuși nașterea lui. Cei o sută patruzeci și patru de mii se nasc după trei zile și jumătate simbolice de zăcere moartă pe strada care străbate valea morții. Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt născuți de femeia care a dat naștere „copilului de parte bărbătească: care avea să cârmuiască cu un toiag de fier”. Ca simbol al bisericii de-a lungul istoriei, femeia din Apocalipsa doisprezece reprezintă aceeași simbolistică precum „muntele” din Daniel doi.

Aceeași linie a profeției care se găsește în Daniel este reluată în Apocalipsa. Piatra din Daniel, tăiată din munte fără mâini, este „pietrele vii” ale lui Petru, care „sunt zidiți ca să fie o casă duhovnicească, o preoție sfântă”, iar piatra din Daniel îi reprezintă, de asemenea, pe cei o sută patruzeci și patru de mii. Muntele este biserica lui Dumnezeu de-a lungul istoriei.

Mesajul Strigătului de la Miezul Nopții al celor o sută patruzeci și patru de mii este reprezentat, de asemenea, ca ploaia târzie, iar în timpul ploii târzii Dumnezeu „ridică” împărăția reprezentată de piatra lui Daniel.

Cele patru vânturi ale islamului sunt dezlănțuite la legea duminicală, iar apoi Hristos Își întemeiază Împărăția. Aceasta are loc în zilele împărățiilor spirituale din capitolul doi al cărții lui Daniel. Ultimele patru împărății spirituale din visul lui Nebucadnețar au fost prefigurate prin primele patru împărății literale. Babilonul literal, Medo-Persia, Grecia și Roma reprezintă Babilonul spiritual, Medo-Persia, Grecia și Roma.

Babilonul spiritual este capul de aur, care a primit o rană de moarte în 1798, așa cum a fost prefigurat prin faptul că Nebucadnețar a fost îndepărtat temporar de la putere pentru „șapte vremi”. Când unirea întreită a balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos va forma a opta împărăție, care este dintre cele șapte, ea va fi alcătuită din toate împărățiile spirituale, reprezentate în chipul lui Nebucadnețar din capitolul doi. Papalitatea moartă și papalitatea înviată sunt capul spiritual de aur la începutul și la sfârșitul celor patru împărății spirituale ale chipului. Statele Unite, ca a doua dintre cele patru împărății, sunt reprezentate ca Medo-Persia spirituală. Organizația Națiunilor Unite, ca a treia dintre cele patru împărății, este reprezentată ca Grecia spirituală și, împreună, toate alcătuiesc unirea întreită a balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos pentru a întemeia a opta împărăție, care este dintre cele șapte. Papalitatea este antihristul și caută să-L contrafacă pe Hristos. În această privință, dintre ultimele patru împărății spirituale, papalitatea este cea dintâi și cea din urmă.

Piatra tăiată din munte devine o împărăție care umple tot pământul și este înălțată ca un steag în „zilele acestor împărați”, căci toate împărățiile spirituale ale chipului sunt reprezentate în mod activ în „zilele de pe urmă”. Înălțarea steagului, care este întemeierea împărăției lui Hristos, are loc atunci când cele patru vânturi ale islamului sunt dezlănțuite și ploaia târzie este revărsată fără măsură la legea duminicală.

Piatra tăiată din munte va sfărâma toate împărățiile spirituale ale pământului, reprezentate prin „fierul, arama, lutul, argintul și aurul”. Cei o sută patruzeci și patru de mii Îl reprezintă pe Hristos, care în Apocalipsa doisprezece este „copilul de parte bărbătească”, a cărui naștere a preînchipuit nașterea celor o sută patruzeci și patru de mii. „Copilul de parte bărbătească” urmează „să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier”. Cu acel toiag, el va zdrobi neamurile.

Fiul lui Dumnezeu a fost născut din Tatăl. Mulți iau acest adevăr și îl răstălmăcesc spre propria lor pieire. „Născut” înseamnă a da naștere, dar știm că nu a fost niciodată un timp în care Hristos să nu fi existat.

Atunci când Hristos este identificat drept „născutul” Tatălui, aceasta indică un adevăr legat de Hristos, un adevăr care este nimicit dacă este constrâns în modelul paternității omenești. Nu-L putem evalua pe Dumnezeu din perspectiva noastră umană. Îl putem evalua pe Dumnezeu numai așa cum El ni Se prezintă prin propria Sa evaluare de Sine.

A răstălmăci cuvântul „născut” pentru a susține că a existat un timp când Tatăl L-a născut pe Hristos înseamnă a da „ascultare duhurilor înșelătoare și învățăturilor demonilor”. În scopul studiului nostru de față, identific doar faptul că femeia din Apocalipsa douăsprezece urma să dea naștere „copilului de parte bărbătească”, care are să cârmuiască neamurile cu un toiag de fier. Cei o sută patruzeci și patru de mii vor cârmui și ei neamurile cu un toiag de fier.

Biserica din Tiatira revine atunci când rana de moarte a papalității este vindecată la legea duminicală. În acea istorie, făgăduința dată poporului lui Dumnezeu este că aceia care biruiesc vor stăpâni „neamurile” cu „un toiag de fier”.

Poporul lui Dumnezeu, care se află în manifestarea finală a bisericii din Tiatira, sunt cei o sută patruzeci și patru de mii. Femeia, la început, L-a născut pe Hristos, iar la sfârșit îi naște pe cei o sută patruzeci și patru de mii, care urmează Mielul.

Hristos a fost născut „mai întâi”, iar cei o sută patruzeci și patru de mii urmează Mielul, astfel că ei sunt născuți „la urmă”. Hristos a fost „răpit la Dumnezeu”, întocmai cum au fost și cei doi martori din Apocalipsa unsprezece. Ambii ei copii se înalță la Tatăl.

Hristos, ca Domnul oștirilor, este și „partea lui Iacov”, iar Israel este „toiagul moștenirii Lui”; și Israel este, de asemenea, „toporul Lui de luptă” și „armele Lui de război”, pe care le folosește ca să „sfărâme neamurile”.

Hristos și cei o sută patruzeci și patru de mii domnesc deopotrivă și zdrobesc neamurile cu un toiag de fier. Hristos este „partea lui Iacov”, dar la fel este și poporul Său.

Piatră tăiată din munte, reprezentând biserica lui Dumnezeu, este manifestarea finală a bisericii Sale, care umple pământul de slava Sa, iar ei sunt folosiți ca securea de luptă a lui Dumnezeu pentru a lovi picioarele chipului și pentru a preface acele împărății în „pleava ariilor de vară”. Acele împărății sunt spulberate de vânt.

Trebuia să fie așezat simbolismul femeii în contextul steagului înălțat la cer, căci Apocalipsa, capitolul doisprezece, identifică începutul unui război între Hristos și Satana care a început în cer și, făcând astfel, identifică un război în cer care marchează sfârșitul marii controverse dintre Hristos și Satana. Capitolele doisprezece și treisprezece din Apocalipsa ilustrează războiul final al marii controverse și fac aceasta înfățișând reprezentanții lui Satana și pe cei o sută patruzeci și patru de mii luptând în ceruri.

În articolul următor, vom continua să abordăm războiul din cer din „zilele de pe urmă”, care a fost prefigurat de războiul din cer care a început la început.