Cartea lui Daniel - Numărul o sută douăzeci și cinci

Versetul patruzeci din capitolul unsprezece al cărții Daniel începe la timpul sfârșitului, însă versetul identifică două timpuri ale sfârșitului și, prin urmare, îi permite cercetătorului profeției să alinieze primul timp al sfârșitului cu cel de-al doilea timp al sfârșitului. Când se face această aplicare, linia istoriei milerite, care a început în 1798, se desfășoară în paralel cu istoria Statelor Unite din 1989. Cele două linii identifică linia adevăratului corn protestant și linia cornului republican al fiarei care se ridică din pământ, din capitolul treisprezece al Apocalipsei. Ambele linii încep la timpul sfârșitului, în 1798, iar timpul sfârșitului din 1989 nu face decât să completeze și să ofere o a doua mărturie cu privire la pietrele de hotar ale adevărului care sunt desigilate în acest verset.

Mișcarea celui de-al treilea înger a sosit la 22 octombrie 1844, dar a fost amânată prin răzvrătirea de șapte ani din perioada 1856–1863. Sosirea celui de-al treilea înger s-a repetat la 11 septembrie 2001. Anul 1863 a fost prefigurat de prima așezare a taberei Israelului din vechime la Cades și de răzvrătirea celor zece iscoade, iar data de 11 septembrie 2001 a fost prefigurată de ultima așezare a taberei Israelului din vechime la Cades și de răzvrătirea lui Moise. Răzvrătirea din 1863 a reprezentat prima răzvrătire de la Cades, care a atras o sentință de moarte în pustie. Răzvrătirea de la 11 septembrie 2001 a reprezentat ultima răzvrătire de la Cades, care a dus la moartea conducerii adventismului laodiceean.

Coborârea îngerului la 11 august 1840, care a inaugurat mișcarea din 1840 până în 1844, pe care Sora White a numit-o o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu, a prefigurat 11 septembrie 2001 și a identificat o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu.

Prima venire a îngerului al treilea, la 22 octombrie 1844 (primul Cadeș), avea scopul de a încheia lucrarea, dar poporul lui Dumnezeu a hotărât să-și aleagă un nou conducător și să se întoarcă în Egipt. Până în 1863, ei „reconstruiseră Ierihonul”, în loc să participe la lucrarea lui Dumnezeu de dărâmare a zidurilor Ierihonului. Au fost, așadar, blestemați să moară în pustie.

Asemenea străvechiului Israel la primul Cadeș, care respinsese mesajul lui Iosua și Caleb, răzvrătirea Israelului modern la primul Cadeș (1863) a atras asupra lor blestemul lui Iosua. Când al treilea înger a revenit la 11 septembrie 2001 (ultimul Cadeș), a început lucrarea finală, premergătoare prăbușirii Ierihonului și a zidurilor lui, înfăptuită de Dumnezeu.

Data de 22 octombrie 1844 marchează venirea celui de-al treilea înger și, prin aceasta, marchează apropiata venire a legii duminicale în zilele de pe urmă. Anul 1863 marchează sfârșitul perioadei de încercare a celui de-al treilea înger, începută la 22 octombrie 1844. Anul 1863 este, prin urmare, un simbol al legii duminicale iminente, căci Isus reprezintă întotdeauna sfârșitul prin început. În 1863, națiunea era împărțită în două clase și, tot astfel, la momentul legii duminicale, se vor manifesta două clase.

Perioada de încercare a celui de-al treilea înger din istoria mișcării millerite a început în 1844 și s-a încheiat în 1863, iar atât începutul, cât și sfârșitul au marcat legea duminicală din zilele de pe urmă. În istoria cuprinsă între început (1844) și sfârșit (1863) se înscrie răzvrătirea mișcării millerite (1856). Astfel, perioada poartă semnătura „Adevărului”. Revenirea pentru a doua oară la Cades, la 11 septembrie 2001, marchează începutul procesului de încercare al celui de-al treilea înger, care se încheie odată cu iminenta lege duminicală, prefigurată de anul 1863.

De la acea lege duminicală și până la închiderea timpului de probă al omenirii, Ierihonul și zidurile lui vor fi dărâmate, în acord cu judecata executivă asupra desfrânatei Babilonului, care este reprezentată în acea istorie. Versetul patruzeci începe în 1798 și se încheie cu iminenta lege duminicală din versetul patruzeci și unu. Timpul sfârșitului din 1798 reprezintă linia internă a Bisericii lui Dumnezeu, începând cu milleriții din mișcarea primului înger, până la mișcarea celui de-al treilea înger și la cei o sută patruzeci și patru de mii. Toate într-un singur verset.

Războiul dintre împăratul de la miazănoapte și împăratul de la miazăzi, început odată cu dobândirea supremației de către împăratul de la miazăzi în 1798, s-a încheiat în 1989, când împăratul de la miazăzi a fost înfrânt de o alianță între a cincea și a șasea împărăție din profeția biblică. Războiul dintre împăratul de la miazănoapte și împăratul de la miazăzi, început în 1798, a fost recunoscut de mileriți drept un război împotriva Romei, pe care aceștia o identificau pur și simplu cu cele două puteri pustiitoare ale păgânismului și papalismului. Când războiul s-a încheiat în 1989, toate cele trei puteri pustiitoare erau implicate, iar acest moment a marcat începutul ilustrării profetice a modului în care aceste trei puteri conduc lumea spre Armaghedon, care este reprezentat geografic în versetul patruzeci și cinci din capitolul unsprezece al cărții Daniel.

Versetele de la patruzeci la patruzeci și cinci identifică dinamica profetică a celor trei puteri care îi aduc papei sfârșitul între mări și muntele cel slăvit și sfânt. Înțeleasă corect, istoria profetică reprezentată în versetul patruzeci și unu include versetele de la patruzeci și unu la patruzeci și patru.

Prin urmare, începând de la vremea sfârșitului din 1989, cu anul 1798 drept al doilea martor, aceste repere identificând începutul și sfârșitul războiului dintre împăratul de la miazăzi și împăratul de la miazănoapte, versetele de la patruzeci și unu la patruzeci și patru identifică întreita uniune a unei papalități a cărei rană de moarte este vindecată, iar în versetul patruzeci și cinci aceasta își găsește sfârșitul. Abordate din această perspectivă, versetele prezintă o istorie din afara bisericii lui Dumnezeu, așa cum este înfățișată și prin relația dintre cele șapte peceți și cele șapte biserici din cartea Apocalipsa.

Linia istoriei profetice marcată de 1798 reprezintă în principal judecata de cercetare, iar linia care începe din același punct, în 1989, reprezintă în principal judecata executorie. 1798 subliniază în primul rând lucrarea solului care pregătește calea pentru Solul Legământului, iar 1989 subliniază în primul rând lucrarea solului Ilie.

Începând cu anul 1798, când cartea lui Daniel a fost despecetluită, asistăm la sporirea cunoașterii istoriei profetice, în care Hristos Își conduce poporul într-o relație de legământ care înfăptuiește unirea permanentă a divinității cu umanitatea. Acest legământ al zilelor din urmă este identificat în mod repetat în Scripturi.

Toți profeții identifică zilele de pe urmă, iar expresia „zilele de pe urmă”, în profeție, reprezintă timpul judecății. Primul înger a venit în 1798, la vremea sfârșitului, pentru a proclama deschiderea judecății în 1844; aceasta înseamnă totodată sosirea zilelor de pe urmă. Zilele de pe urmă sunt „zilele” lui Ieremia, care vor veni, când Dumnezeu va „ierta” „nelegiuirea” și „nu-Și va mai aduce aminte” de păcatele poporului Său. Acea lucrare este împlinită de Hristos, ca Mare-Preot în ziua ispășirii antitipice, în timpul „zilelor de pe urmă”.

Dacă Adventismul millerit ar fi continuat, prin credință, să umble în lumina în creștere a celui de-al treilea înger, care a sosit la 22 octombrie 1844, ei ar fi fost deja în căminul lor veșnic împreună cu Isus. Acesta este ceea ce vrea să spună Ieremia când zice: „după acele zile”. „Acele zile” sunt perioadele profetice care au condus la și s-au încheiat în 1844. Ele sunt „zilele” la care face referire capitolul al doisprezecelea din Daniel.

La „sfârșitul zilelor”, sau, cum spune Ieremia, „după zilele acelea”, Hristos a rânduit să pună legea Sa în părțile lăuntrice ale poporului Său și să scrie legea Sa pe inimile lor. Părțile lăuntrice însemnând firea inferioară, sau, cum o numește Pavel, carnea, iar inima însemnând firea superioară. Legământul promite să dea poporului Său o minte nouă la convertire și un trup nou la A Doua Venire. Omul a căzut odată cu Adam, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu și care a fost creat cu o fire superioară și o fire inferioară. Legământul lui Hristos este de a răscumpăra omenirea, în firea ei îndoită, de sub blestemul păcatului.

Când Ieremia spune „după zilele acelea”, „zilele” care au precedat lucrarea reprezentată de venirea pe neașteptate a lui Hristos la templul Său pentru a-l curăți au fost perioadele profetice care s-au încheiat în 1798 și în 1844. Sfârșitul acelor zile (perioade) profetice a marcat cei patruzeci și șase de ani în care Hristos a ridicat templul milerit, iar când El a venit pe neașteptate, la 22 octombrie 1844, împlinea capitolul al treilea din Maleahi, pe care l-a împlinit și atunci când a curățit templul la începutul și la sfârșitul lucrării Sale.

Și „după acele zile”, Hristos intenționa să curățească templul pe care îl ridicase, care reprezenta lucrarea Sa de curățire a inimilor poporului Său de întinarea păcatului sau, după cum afirmă Ieremia, de înscriere a Legii Sale în inimile lor și înlăuntrul lor.

Cuvintele „acele zile” au fost „sfârșitul zilelor” al lui Daniel, care s-a încheiat în 1798 și 1844. Linia cornului protestant care începe în 1798, în versetul patruzeci al capitolului unsprezece din Daniel, subliniază relația de legământ care este stabilită cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Cuvântul ebraic „lot” este o piatră mică ce era folosită pentru a determina destinul unei persoane. Lui Daniel i s-a spus să meargă și să se odihnească (în moarte), până la „sfârșitul zilelor”, când, în 1844, judecata avea să înceapă și destinul său avea să fie hotărât.

„Zilele” din expresia „sfârșitul zilelor” reprezintă profețiile referitoare la timp care s-au încheiat în 1844, căci după aceea nu avea să mai existe timp profetic. Cei două mii trei sute de ani, care constituiau viziunea mareh, adică apariția subită a lui Hristos în sanctuarul Său, s-au încheiat atunci și, de asemenea, s-au încheiat cei două mii cinci sute douăzeci de ani ai celei din urmă mânii, așa cum zilele primei mânii se încheiaseră la vremea sfârșitului, în 1798. Expresia „după acele zile”, la care face referire Ieremia, a fost abordată ulterior de Pavel. Pavel face referire de două ori la expresia lui Ieremia „după acele zile”, căci Pavel nu abordează doar legământul care urma să fie instituit „după acele zile”, ci, mai important, identifică lucrarea lui Hristos în calitate de Mare-Preot.

Cei două sute douăzeci de ani care leagă profeția viziunii mareh despre arătarea lui Hristos de profeția de două mii cinci sute douăzeci de ani a viziunii chazon despre istoria profetică unesc, sau leagă, începuturile acestor două perioade profetice printr-o legătură simbolică ce reprezintă unirea naturii umane cu natura divină, aceasta fiind lucrarea pe care Hristos o săvârșește în cadrul curățirii ce are loc în timpul mișcării celui de-al treilea înger și care are drept rezultat legământul pe care El îl încheie cu cei o sută patruzeci și patru de mii.

Atât viziunea chazon, care ilustrează călcarea în picioare a templului și este viziunea omenirii călcate în picioare de păcat încă de la răzvrătirea lui Adam în Grădina Edenului, cât și viziunea marah, care ilustrează lucrarea lui Hristos de restaurare și curățire a templului, s-au împlinit la 22 octombrie 1844. Există două profeții de câte două mii cinci sute douăzeci de ani privind mânia lui Dumnezeu, care reprezintă călcarea în picioare a oștirii și a sanctuarului.

Ambele dintre acele profeții reprezintă călcarea în picioare a omenirii, care urmează a fi restaurată prin viziunea marah. Acele două revărsări ale mâniei lui Dumnezeu împotriva poporului Său reprezintă mânia asupra omenirii căzute, care avea să fie salvată și restaurată numai prin lucrarea lui Hristos de rezidire și curățire a templului căzut.

Cele două indignări reprezintă natura superioară și natura inferioară ale omenirii. La căderea lui Adam, natura inferioară a dobândit supremația asupra naturii superioare, iar planul lui Hristos pentru oameni era ca natura superioară să stăpânească asupra naturii inferioare. La căderea lui Adam, natura superioară a căzut pradă poftelor naturii inferioare, iar planul lui Dumnezeu a fost răsturnat. Acesta este sensul biblic al „convertirii”. A fi convertit înseamnă ca natura superioară să fie restabilită în poziția sa de autoritate asupra naturii inferioare. A converti înseamnă a inversa sau a întoarce cu susul în jos.

Cea dintâi mânie împotriva regatului de nord a fost mânia împotriva naturii inferioare care a subjugat natura superioară la căderea în păcat. Această mânie s-a manifestat mai întâi, căci Hristos a început lucrarea de răscumpărare chiar din punctul în care aceasta începuse inițial, iar ea începuse cu pofta naturii inferioare, care era pofta de mâncare. Hristos Și-a început lucrarea cu patruzeci de zile de post.

Cea de-a doua mânie a fost îndreptată împotriva naturii superioare, reprezentată de regatul de sud, unde se află Ierusalimul, cetatea în care Dumnezeu a ales să-Și așeze numele. La 22 octombrie 1844, lucrarea pe care Hristos intenționa să o săvârșească și lucrarea pe care El o împlinește acum sunt reprezentate de cele două toiege ale lui Ezechiel.

Când cele două lemne ale lui Ezechiel sunt împreunate într-un singur lemn pentru totdeauna, aceasta identifică legământul prin care Hristos înlătură păcatul din poporul Său pentru totdeauna, și firea superioară și cea inferioară sunt readuse la ordinea ierarhică cuvenită, iar oamenii sunt din nou întregi. În starea neconvertită, firea inferioară a omului, reprezentată de întâia indignare, stăpânea peste firea superioară a omului, reprezentată de cea din urmă indignare. Astfel, întâia indignare a fost împotriva împărăției de nord, care era geografic „deasupra” împărăției de sud.

Cei două sute douăzeci de ani care leagă cele două viziuni, marah și chazon, de divinitate și de umanitate, la începuturile lor comune, se unesc deopotrivă într-o singură bucată de lemn atunci când Hristos încheie lucrarea celui de-al treilea înger împreună cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Profeția despre cea din urmă mânie împotriva împărăției de la miazăzi este cea care se unește cu profeția arătării din 1844, căci legământul oferă o minte nouă la convertire, însă trupul cel nou (împărăția de la miazănoapte) este restaurat abia la a Doua Venire, într-o clipeală de ochi.

Versetul patruzeci al capitolului unsprezece din Daniel identifică ambele timpuri ale sfârșitului și, prin aceasta, evidențiază o linie internă și una externă a istoriei profetice în decursul istoriei fiarei din pământ din capitolul treisprezece al Apocalipsei. Adevărurile desigilate în acest verset reprezintă atât linia internă, cât și linia externă a adevărului, pe care Hristos a venit să le identifice și să le împlinească în poporul Său. Adevărul că natura umană unită cu natura divină nu păcătuiește este reprezentat în lumina asociată efectului desigilării cunoștinței și reprezintă adevărul intern al poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Lumina reprezentată de războiul dintre puterile care conduc lumea spre Armaghedon este adevărul extern al poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.

Vom continua acest studiu în articolul următor.