Cartea lui Daniel - Numărul o sută douăzeci și cinci

Versetul patruzeci din capitolul unsprezece al cărții Daniel începe la vremea sfârșitului, dar versetul identifică două vremi ale sfârșitului și, prin urmare, îi permite studentului profeției să alinieze prima vreme a sfârșitului cu a doua vreme a sfârșitului. Când se face această aplicare, linia istoriei milerite, care a început în 1798, merge în paralel cu istoria Statelor Unite în 1989. Cele două linii identifică linia adevăratului corn protestant și linia cornului republican al fiarei pământului din capitolul treisprezece al Apocalipsei. Ambele linii încep la vremea sfârșitului în 1798, iar vremea sfârșitului din 1989 pur și simplu completează și oferă o a doua mărturie a reperelor adevărului care sunt desigilate în verset.

Mișcarea îngerului al treilea a sosit la 22 octombrie 1844, dar a fost amânată din pricina răzvrătirii de șapte ani din 1856 până în 1863. Sosirea îngerului al treilea s-a repetat la 11 septembrie 2001. Anul 1863 a fost tipificat de prima tabără a Israelului străvechi la Cadeș și de răzvrătirea celor zece iscoade, iar 11 septembrie 2001 a fost tipificat de ultima tabără a Israelului străvechi la Cadeș și de răzvrătirea lui Moise. Răzvrătirea din 1863 a reprezentat prima răzvrătire la Cadeș, care a adus o judecată de moarte în pustie. Răzvrătirea de la 11 septembrie 2001 a reprezentat ultima răzvrătire la Cadeș, care a produs moartea conducerii Adventismului laodicean.

Coborârea îngerului la 11 august 1840, care a inaugurat mișcarea din 1840 până în 1844, pe care Sora White a numit-o o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu, a prefigurat 11 septembrie 2001 și a identificat o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu.

Prima venire a îngerului al treilea, la 22 octombrie 1844 (primul Cadeș), avea scopul de a încheia lucrarea, dar poporul lui Dumnezeu a hotărât să-și aleagă un nou conducător și să se întoarcă în Egipt. Până în 1863, ei „reconstruiseră Ierihonul”, în loc să participe la lucrarea lui Dumnezeu de dărâmare a zidurilor Ierihonului. Au fost, așadar, blestemați să moară în pustie.

Asemenea străvechiului Israel la primul Cadeș, care respinsese mesajul lui Iosua și Caleb, răzvrătirea Israelului modern la primul Cadeș (1863) a atras asupra lor blestemul lui Iosua. Când al treilea înger a revenit la 11 septembrie 2001 (ultimul Cadeș), a început lucrarea finală, premergătoare prăbușirii Ierihonului și a zidurilor lui, înfăptuită de Dumnezeu.

22 octombrie 1844 marchează venirea celui de-al treilea înger și, făcând aceasta, marchează venirea Duminicii iminente în zilele din urmă. Anul 1863 marchează sfârșitul perioadei de probă a celui de-al treilea înger, care a început la 22 octombrie 1844. Prin urmare, 1863 este un simbol al legii duminicale iminente, căci Isus arată întotdeauna sfârșitul prin început. În 1863, națiunea a fost împărțită în două clase și, tot astfel, la legea duminicală se vor manifesta două clase.

Perioada de încercare a celui de-al treilea înger din istoria millerită a început în 1844 și s-a încheiat în 1863, iar atât începutul, cât și sfârșitul au marcat legea duminicală a zilelor de pe urmă. În istoria dintre început (1844) și sfârșit (1863) se află răzvrătirea mișcării millerite (1856). Astfel, perioada poartă semnătura „Adevărului”. Întoarcerea la Kadeș pentru a doua oară, la 11 septembrie 2001, marchează începutul procesului de testare al celui de-al treilea înger, care se încheie odată cu legea duminicală iminentă, așa cum este tipificată prin 1863.

De la acea lege duminicală și până la închiderea timpului de probă al omenirii, Ierihonul și zidurile lui vor fi dărâmate, în acord cu judecata executivă asupra desfrânatei Babilonului, care este reprezentată în acea istorie. Versetul patruzeci începe în 1798 și se încheie cu iminenta lege duminicală din versetul patruzeci și unu. Timpul sfârșitului din 1798 reprezintă linia internă a Bisericii lui Dumnezeu, începând cu milleriții din mișcarea primului înger, până la mișcarea celui de-al treilea înger și la cei o sută patruzeci și patru de mii. Toate într-un singur verset.

Războiul dintre împăratul de la miazănoapte şi împăratul de la miazăzi, care a început odată cu ascensiunea la putere a împăratului de la miazăzi în 1798, a fost adus la încheiere în 1989, când împăratul de la miazăzi a fost înfrânt de o alianţă dintre împărăţiile a cincea şi a şasea din profeţia biblică. Războiul dintre împăratul de la miazănoapte şi împăratul de la miazăzi, care a început în 1798, a fost recunoscut de către milleriţi ca un război împotriva Romei, pe care o considerau pur şi simplu drept cele două puteri pustiitoare ale păgânismului şi papalităţii. Când războiul s-a încheiat în 1989, au fost implicate toate cele trei puteri pustiitoare, iar aceasta a marcat începutul ilustrării profetice a acelor trei puteri care conduc lumea spre Armaghedon, care este reprezentat geografic în versetul 45 din Daniel 11.

Versetele patruzeci până la patruzeci și cinci identifică dinamica profetică a celor trei puteri care îl aduc pe papă la sfârșitul său între mări și muntele sfânt glorios. Înțeleasă corect, istoria profetică reprezentată în versetul patruzeci și unu include versetele patruzeci și unu până la patruzeci și patru.

Prin urmare, începând cu timpul sfârșitului, în 1989, având ca al doilea martor anul 1798, care identifică începutul și sfârșitul războiului dintre regele de la miazăzi și regele de la miazănoapte, versetele patruzeci și unu până la patruzeci și patru identifică tripla unire a unei papalități a cărei rană de moarte este vindecată, iar în versetul patruzeci și cinci ea își găsește sfârșitul. Versetele, când sunt abordate din această perspectivă, prezintă o istorie exterioară Bisericii lui Dumnezeu, după cum este reprezentată și de relația dintre cele șapte peceți și cele șapte biserici din Cartea Apocalipsei.

Linia istoriei profetice marcată de 1798 reprezintă în principal judecata de cercetare, iar linia care începe din același punct, în 1989, reprezintă în principal judecata executorie. 1798 subliniază în primul rând lucrarea solului care pregătește calea pentru Solul Legământului, iar 1989 subliniază în primul rând lucrarea solului Ilie.

Începând cu 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată, are loc o sporire a cunoașterii istoriei profetice, în cadrul căreia Hristos călăuzește poporul Său într-o relație de legământ care înfăptuiește unirea permanentă a dumnezeirii cu umanitatea. Acel legământ din vremea sfârșitului este identificat în mod repetat în Scripturi.

Toți profeții identifică zilele de pe urmă, iar expresia „zilele de pe urmă”, în profeție, reprezintă timpul judecății. Primul înger a venit în 1798, la vremea sfârșitului, pentru a proclama deschiderea judecății în 1844; aceasta înseamnă totodată sosirea zilelor de pe urmă. Zilele de pe urmă sunt „zilele” lui Ieremia, care vor veni, când Dumnezeu va „ierta” „nelegiuirea” și „nu-Și va mai aduce aminte” de păcatele poporului Său. Acea lucrare este împlinită de Hristos, ca Mare-Preot în ziua ispășirii antitipice, în timpul „zilelor de pe urmă”.

Dacă Adventismul millerit ar fi continuat, prin credință, să umble în lumina în creștere a celui de-al treilea înger, care a sosit la 22 octombrie 1844, ei ar fi fost deja în căminul lor veșnic împreună cu Isus. Acesta este ceea ce vrea să spună Ieremia când zice: „după acele zile”. „Acele zile” sunt perioadele profetice care au condus la și s-au încheiat în 1844. Ele sunt „zilele” la care face referire capitolul al doisprezecelea din Daniel.

La „sfârșitul zilelor”, sau, cum spune Ieremia, „după zilele acelea”, Hristos a rânduit să pună legea Sa în părțile lăuntrice ale poporului Său și să scrie legea Sa pe inimile lor. Părțile lăuntrice însemnând firea inferioară, sau, cum o numește Pavel, carnea, iar inima însemnând firea superioară. Legământul promite să dea poporului Său o minte nouă la convertire și un trup nou la A Doua Venire. Omul a căzut odată cu Adam, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu și care a fost creat cu o fire superioară și o fire inferioară. Legământul lui Hristos este de a răscumpăra omenirea, în firea ei îndoită, de sub blestemul păcatului.

Când Ieremia spune „după acele zile”, „zilele” care au precedat lucrarea reprezentată de venirea pe neașteptate a lui Hristos la Templul Său pentru a-l curăți au fost perioadele profetice care s-au încheiat în 1798 și 1844. Sfârșitul acelor zile (perioade) profetice a marcat perioada de patruzeci și șase de ani în care Hristos a zidit templul millerit, iar când El a venit pe neașteptate la 22 octombrie 1844, El împlinea capitolul trei din Maleahi, pe care l-a împlinit de asemenea când a curățit templul la începutul și la sfârșitul slujirii Sale.

Și „după acele zile”, Hristos a voit să curățească templul pe care Îl zidise, care reprezenta lucrarea Sa de curățire a inimilor poporului Său de întinăciunea păcatului, sau, după cum spune Ieremia, scriindu-Și Legea pe inimile lor și în lăuntrul lor.

Cuvintele „acele zile” au fost „sfârșitul zilelor” al lui Daniel, care s-a încheiat în 1798 și 1844. Linia cornului protestant care începe în 1798, în versetul patruzeci al capitolului unsprezece din Daniel, subliniază relația de legământ care este stabilită cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Cuvântul ebraic „lot” este o piatră mică ce era folosită pentru a determina destinul unei persoane. Lui Daniel i s-a spus să meargă și să se odihnească (în moarte), până la „sfârșitul zilelor”, când, în 1844, judecata avea să înceapă și destinul său avea să fie hotărât.

„Zilele” ale „sfârșitului zilelor” reprezintă profețiile de timp care s-au încheiat în 1844, căci după aceea timpul profetic avea să înceteze. Cei două mii trei sute de ani, care erau vedenia marah, însemnând apariția bruscă a lui Hristos în sanctuarul Său, s-au încheiat atunci, iar cei două mii cinci sute douăzeci de ani ai ultimei indignări s-au încheiat, de asemenea, întocmai cum zilele primei indignări se încheiaseră la vremea sfârșitului, în 1798. „După acele zile”, la care se referă Ieremia, a fost apoi abordat de Pavel. Pavel face de două ori trimitere la „după acele zile” al lui Ieremia, căci Pavel nu tratează doar legământul care urma să fie instituit „după acele zile”, ci, mai important, el identifică lucrarea lui Hristos ca Mare-Preot.

Cei două sute douăzeci de ani care leagă profeția din vedenia marah privitoare la arătarea lui Hristos de profeția de două mii cinci sute douăzeci de ani din vedenia chazon a istoriei profetice reunesc, sau leagă, începutul acelor două perioade profetice printr-o legătură simbolică ce reprezintă unirea umanității cu divinitatea, care este lucrarea pe care Hristos o împlinește în curățirea ce are loc în timpul mișcării celui de-al treilea înger; iar această lucrare are ca rezultat legământul pe care El îl încheie cu o sută patruzeci și patru de mii.

Viziunea chazon, care ilustrează călcarea în picioare a templului, este viziunea omenirii care a fost călcată în picioare de păcat, încă de la răzvrătirea lui Adam în Grădina Edenului; iar viziunea marah, care ilustrează lucrarea lui Hristos de restaurare și curățire a templului, au fost ambele împlinite la 22 octombrie 1844. Există două profeții de două mii cinci sute douăzeci de ani ale mâniei lui Dumnezeu, care reprezintă călcarea în picioare a oștirii și a sanctuarului.

Ambele dintre acele profeții reprezintă călcarea în picioare a omenirii, care urmează a fi restaurată prin viziunea marah. Acele două revărsări ale mâniei lui Dumnezeu împotriva poporului Său reprezintă mânia asupra omenirii căzute, care avea să fie salvată și restaurată numai prin lucrarea lui Hristos de rezidire și curățire a templului căzut.

Cele două indignări reprezintă natura superioară și natura inferioară ale omenirii. La căderea lui Adam, natura inferioară a dobândit supremația asupra naturii superioare, iar rânduiala lui Hristos pentru oameni era ca natura superioară să stăpânească peste natura inferioară. La căderea lui Adam, natura superioară a căzut sub poftele naturii inferioare, iar rânduiala lui Dumnezeu a fost răsturnată. Aceasta este ceea ce se înțelege prin "convertirea" biblică. A fi convertit înseamnă ca natura superioară să fie repusă în poziția ei de stăpânire asupra naturii inferioare. A converti înseamnă a răsturna, a întoarce cu susul în jos.

Cea dintâi mânie îndreptată împotriva împărăției de la miazănoapte a fost mânia împotriva firii inferioare, care a supus firea superioară la cădere. Acea mânie a venit mai întâi, căci Hristos a luat asupra Sa lucrarea răscumpărării chiar de acolo de unde ea a început întâia oară, și ea a început cu pofta firii inferioare, care era pofta pântecelui. Hristos Și-a început lucrarea cu patruzeci de zile de post.

Cea de-a doua indignare era împotriva firii superioare, reprezentată de împărăția de miazăzi, unde se află Ierusalimul, care este cetatea pe care Dumnezeu a ales-o ca să-Și pună Numele. La 22 octombrie 1844, lucrarea pe care Hristos a intenționat să o săvârșească, precum și lucrarea pe care El o săvârșește acum, sunt reprezentate de cele două toiege ale lui Ezechiel.

Când cele două lemne ale lui Ezechiel sunt împreunate într-un singur lemn pentru totdeauna, aceasta identifică legământul prin care Hristos înlătură păcatul din poporul Său pentru totdeauna, și firea superioară și cea inferioară sunt readuse la ordinea ierarhică cuvenită, iar oamenii sunt din nou întregi. În starea neconvertită, firea inferioară a omului, reprezentată de întâia indignare, stăpânea peste firea superioară a omului, reprezentată de cea din urmă indignare. Astfel, întâia indignare a fost împotriva împărăției de nord, care era geografic „deasupra” împărăției de sud.

Cei două sute douăzeci de ani care leagă cele două viziuni, marah și chazon, de dumnezeire și omenire, în începuturile lor respective, se reunesc într-un singur toiag când Hristos aduce la încheiere lucrarea îngerului al treilea cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Aceasta este profeția mâniei de pe urmă împotriva împărăției de miazăzi, care este unită cu profeția arătării din 1844, căci legământul dăruiește o minte nouă la convertire, iar trupul cel nou (împărăția de miazănoapte) este restaurat numai la a doua venire, într-o clipeală a ochiului.

Versetul patruzeci din Daniel, capitolul unsprezece, identifică ambele vremuri ale sfârșitului și, făcând aceasta, subliniază existența unor linii interne și externe ale istoriei profetice în cursul istoriei fiarei care se ridică din pământ din Apocalipsa, capitolul treisprezece. Adevărurile care sunt desigilate în acest verset reprezintă atât liniile interne, cât și pe cele externe ale adevărului pe care Hristos a venit să le identifice și să le împlinească în poporul Său. Adevărul că omenescul unit cu dumnezeirea nu păcătuiește este reprezentat în lumina legată de efectul desigilării cunoașterii și reprezintă adevărul intern al poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Lumina reprezentată de războiul dintre puterile care conduc lumea la Armaghedon este adevărul extern al poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.

Vom continua acest studiu în articolul următor.