The Book of Daniel - Number One-Hundred and Forty-Eight

Sporirea cunoștinței care este reprezentată de vedenia de la râul Ulai este ceea ce, în cele din urmă, a fost scris pe cele două table ale lui Habacuc.

Cele două table ale lui Habacuc sunt, în chip profetic, doi martori. Potrivit Scripturii, doi martori trebuie aduși laolaltă pentru a statornici adevărul.

Când cele două table ale lui Habacuc (diagramele pionierilor din 1843 și 1850) sunt suprapuse una peste cealaltă, ele confirmă adevărurile care erau „nestematele” din visul lui Miller. Greșeala din 1843, reprezentată pe prima tablă, când este suprapusă peste a doua tablă, stabilește „timpul întârzierii” al vedeniei. Miller (străjerul simbolic al acelei istorii) a întrebat ce trebuia să spună în timpul controversei din istoria sa.

Domnul i-a poruncit lui Miller să scrie vedenia, iar în visul său a așezat caseta care conținea vedenia pe o masă în mijlocul camerei sale.

Apoi, tablele identifică timpul zăbovirii și prima dezamăgire.

Apoi sunt reprezentate cele două clase care se manifestă pe temeiul sporirii cunoștinței.

Cele două clase de închinători urmau să fie vădite prin procesul de încercare din Daniel, capitolul doisprezece.

„Înțelepții” din Daniel sunt fecioarele înțelepte din Matei douăzeci și cinci, care au fost îndreptățite prin credință, iar nelegiuiții erau fecioarele neînțelepte, care s-au înălțat în mândrie. La sfârșitul visului lui Miller, nestematele reprezintă untdelemnul din pilda celor zece fecioare, care era mesajul.

Giuvaerurile lui Miller, în zilele din urmă, aveau să strălucească de zece ori mai strălucitor, iar atât numărul zece, cât și lumina sunt simboluri ale unei încercări. În zilele din urmă, reprezentate la sfârșitul visului lui Miller, lumina adevărului, reprezentată pe tăblițele lui Habacuc, produce un mesaj de încercare, care, în pilda celor zece fecioare, este mesajul de încercare al Strigătului de la Miezul Nopții. Acel proces de încercare este o repetare a procesului de încercare al istoriei milerite, căci pilda celor zece fecioare se repetă întocmai, până la literă, în zilele din urmă.

Experiența timpului zăbovirii avea să se repete întocmai, la literă, la sfârșitul visului lui Miller, iar nestematele lui aveau atunci să strălucească de zece ori mai puternic decât soarele, identificând astfel faptul că nestematele reprezintă încercarea finală din pilda celor zece fecioare. Numărul zece este simbolul unei încercări, iar la sfârșitul a zece zile Daniel și cei trei tineri erau la înfățișare mai frumoși și mai grași decât cei care mâncau din hrana Babilonului. Cei mândri din Habacuc, care trăiau prin prezumție, nu prin credință, au dezvoltat caracterul Babilonului. În istoria millerită, ei au devenit fiicele Babilonului, iar în Habacuc papalitatea este folosită pentru a le identifica caracterul.

Procesul de încercare adus asupra fecioarelor din Matei 25 produce o clasă de închinători, care au dezvoltat caracterul împăratului de la miazănoapte (papalitatea), puterea care, de asemenea, a "prădat multe neamuri".

Cele două clase ale lui Habacuc sunt cei îndreptățiți prin credință și cei care au mâncat și au băut din doctrinele Babilonului. Cei din ultimele zile ale visului lui Miller, care sunt reprezentați ca fecioare, fie dezvoltă caracterul lui Hristos și, astfel, primesc pecetea lui Dumnezeu, fie dezvoltă caracterul papalității și primesc semnul fiarei.

Fecioarele care beau vinul Babilonului vor bea, în cele din urmă, vinul mâniei lui Dumnezeu. În cartea lui Isaia, bețivii lui Efraim își manifestă beția oarbă răsturnând lucrurile, iar acea acțiune este de socotit drept „lutul olarului”.

Identificarea «necurmatului» ca simbol al lui Hristos răstoarnă adevărul despre «necurmat», întrucât «necurmatul» este un simbol satanic. Identificarea făcută de Miller a «necurmatului» cu păgânismul este reprezentată în mod direct pe tabelele lui Habacuc. Descoperirea de către Miller a pasajului din Tesaloniceni, care i-a permis să înțeleagă că tocmai păgânismul a fost «înlăturat», pentru ca «omul fărădelegii», care șade în templul lui Dumnezeu, să fie descoperit, constituie adevărul primar aflat în 2 Tesaloniceni, capitolul doi.

Semnificația expresiei „the daily” în Tesaloniceni, pe care Miller a descoperit-o, este adevărul principal al pasajului. Când Pavel îi identifică pe cei care nu iubesc adevărul și care, prin urmare, vor primi o amăgire puternică, el identifică în mod cert ura față de adevăr în sens general, dar adevărul la care se face referire în mod direct în pasaj este adevărul că „the daily” reprezintă Roma păgână.

Există doar iubire pentru adevăr sau ură față de adevăr. Nu există cale de mijloc. Amăgirea puternică ce vine peste fecioarele neînțelepte din Matei douăzeci și cinci se întemeiază pe respingerea de către ele a luminii nestematelor lui Miller, care reprezintă testul final. Ultimul test al Israelului antic a fost al zecelea lor test, iar nestematele lui Miller strălucesc de zece ori mai puternic în zilele de pe urmă. Simbolul respingerii nestematelor lui Miller este „necurmatul”, pe care bețivii lui Efraim l-au răsturnat în a treia generație a adventismului. „Necurmatul” este un simbol satanic al păgânismului. Bețivii au introdus o nestemată contrafăcută, pe care au adus-o din protestantismul apostat, care identifică „necurmatul” drept un simbol al lui Hristos.

Înțelegerea lui Miller cu privire la nestematele sale era limitată de contextul istoric în care fusese format. Convins că A Doua Venire era următorul eveniment profetic, el considera că rana de moarte a papalității din 1798 nu putea reprezenta decât a patra și ultima împărăție pământească din Daniel capitolul doi. Miller era, de asemenea, limitat în înțelegerea sa privind „necurmatul”, căci mărturia lui este că, prin revelație, a fost îndrumat către o metodă specifică de studiu, în cadrul căreia a afirmat că folosea Biblia sa, Concordanța lui Cruden și citea câteva ziare. Hotărârea de a studia în felul acela îi venise pur și simplu în minte.

Nestematele lui Miller nu au fost pur și simplu recunoscute prin metoda sa de studiu, ci și prin revelație directă de la Dumnezeu.

Când Sora White afirmă că „Dumnezeu Și-a trimis îngerul” către Miller, se indică faptul că Gabriel a fost îngerul trimis către Miller, căci „îngerul Său” este un termen atribuit lui Gabriel.

Gabriel și ceilalți îngeri i-au călăuzit lui Miller „mintea și” i-au deschis „înțelegerea asupra profețiilor care fuseseră întotdeauna întunecate pentru poporul lui Dumnezeu.” Mesajul său nu a fost dezvoltat pur și simplu prin metoda lui de studiu, ci și prin Revelație Divină. Chiar metoda pe care a folosit-o pentru a studia Biblia i-a venit pur și simplu în minte. Când Dumnezeu aduce adevărul în mintea noastră, aceasta este o Revelație Divină, spre deosebire de a ajunge la adevăr prin procesul de a împărți drept Biblia. Miller a recurs la ambele, dar Revelația Divină a făcut parte din modul în care Miller a ajuns să înțeleagă subiectul „the daily”.

Miller nu ar fi recunoscut oscilația genului gramatical din Daniel, capitolul opt, versetele nouă până la doisprezece, căci tot ce avea era Biblia și o concordanță lipsită de orice informație privitoare la limbile biblice. Nu ar fi văzut distincția dintre „sur” și „rum”, ambele traduse prin „a înlătura”. Nu ar fi văzut distincția dintre „miqdash” și „qodesh”, ambele traduse prin „sanctuar”.

Nu ar fi văzut adevărul cu privire la cuvântul „tamid”, care apare de o sută patru ori în Biblie. Adevărul pe care nu l-ar fi putut vedea (și care este totodată adevărul pe care l-a văzut) era acesta: din cele o sută patru ocurențe ale cuvântului ebraic „tamid” în Biblie, numai în cartea lui Daniel cuvântul ebraic „tamid” este folosit ca substantiv. „Tamid” este cuvântul ebraic care înseamnă „continuu” și care, în cartea lui Daniel, este tradus prin „cel zilnic”.

Numai în cartea lui Daniel cuvântul este folosit ca substantiv, iar în celelalte nouăzeci și nouă de dăți este folosit ca adverb. Din acest motiv, când traducătorii Bibliei King James s-au confruntat cu faptul că Daniel utiliza cuvântul de cinci ori ca substantiv, în timp ce toți ceilalți scriitori ai Bibliei au folosit cuvântul de nouăzeci și nouă de ori ca adverb, ei au fost constrânși de greutatea dovezilor să „corecteze” folosirea cuvântului ca substantiv de către Daniel. Pentru a-l „corecta” pe Daniel, au adăugat la acel cuvânt termenul „jertfă” și astfel au transformat un substantiv într-un adverb. Iar apoi, pentru a-i corecta pe traducători, Ellen White a fost inspirată să consemneze că ea „a văzut, în legătură cu «Zilnicul», că cuvântul «jertfă» a fost adăugat de înțelepciunea omului și nu aparține textului; și că Domnul a dat înțelegerea corectă cu privire la acesta celor care au dat strigătul orei judecății.”

Miller, după propria sa mărturie, căuta să înțeleagă „necurmatul”, pe care, în cele din urmă, l-a înțeles din 2 Tesaloniceni. Însă, tot după propria sa mărturie, atunci când căuta să înțeleagă un cuvânt, lua în considerare toate locurile unde era folosit acel cuvânt, iar cuvântul este folosit de încă nouăzeci și nouă de ori în Biblie. Totuși, mărturia lui despre „necurmatul” este că nu l-a găsit nicăieri decât în cartea lui Daniel, când a afirmat: „Am citit mai departe și n-am putut găsi niciun alt caz în care [necurmatul] să fie găsit, decât în Daniel.” Miller a fost condus la nestemate nu numai prin metoda sa de studiu, ci și prin revelația divină care i-a fost dată prin slujirea îngerilor.

De aceea, înțelegerea lui cu privire la «necurmata» era corectă, dar limitată. El nu a putut recunoaște că, din cele cinci dăți când «necurmata» este menționată în cartea lui Daniel, una dintre cele trei dăți când «necurmata» este «luată» reprezenta un înțeles diferit de celelalte două. O dată, «necurmata» este asociată cu cuvântul ebraic «rum», iar în celelalte două dăți este asociată cu cuvântul ebraic «sur». Ambele cuvinte sunt traduse prin «a lua», dar «rum», în Daniel, capitolul opt, versetul unsprezece, înseamnă «a ridica și a înălța», iar în capitolul unsprezece, versetul treizeci și unu, și în capitolul doisprezece, versetul unsprezece, cuvântul «sur» înseamnă «a înlătura».

Teologii care se hrănesc și se adapă cu regimul alimentar babilonian susțin că, fie că îndepărtezi un lucru, fie că îl ridici, amândouă reprezintă un tip de înlăturare, astfel încât ambele cuvinte trebuie înțelese ca având același sens. Ei susțin că, în cele trei dăți când „the daily” este „luat”, aceasta înseamnă întotdeauna a îndepărta și, făcând astfel, lasă să se înțeleagă că Daniel a fost neglijent în alegerea cuvintelor. Nu afirmă deschis aceasta, dar, prin deducție, învață că Daniel ar fi trebuit să folosească cuvântul 'sur' în toate cele trei ocurențe, deoarece, potrivit teologilor, el ar fi avut în vedere același lucru de fiecare dată când „the daily” a fost „luat”.

Procedează în același mod cu termenii 'miqdash' și 'qodesh', ambii traduși prin „sanctuar”, în versetele unsprezece până la paisprezece din capitolul opt. La fiecare ocurență a termenului „sanctuar” în acele patru versete, ei insistă că toate se referă la sanctuarul lui Dumnezeu. Din nou, prin inferență, Daniel ar fi trebuit pur și simplu să folosească 'qodesh' în toate cele trei ocurențe și să nu folosească 'miqdash' în versetul unsprezece. Miller nu ar fi recunoscut distincția între acești termeni, dar teologii moderni o recunosc și, când o fac, insistă ca nicio distincție să nu fie recunoscută. Totuși, Miller, care nu a recunoscut distincțiile între cuvinte, a ajuns la o înțelegere opusă celei a teologilor moderni.

Realitatea este că Daniel a fost un autor riguros, care cunoștea limba ebraică și a fost socotit de zece ori mai înțelept decât toți ceilalți înțelepți ai Babilonului. Dacă cineva cunoștea uzajul corect al limbii ebraice și modul în care trebuia ea să fie corect reprezentată în acea istorie particulară, acela era Daniel. Dacă Daniel a folosit cuvinte diferite, a fost pentru că ele erau menite să transmită sensuri diferite, pe care el a urmărit în mod deliberat să le redea. Atunci când este recunoscută folosirea distinctă de către Daniel a cuvintelor care sunt traduse prin „sanctuar” sau prin „a înlătura”, aceasta susține înțelegerea lui Miller despre „necurmatul”, pe care Miller a recunoscut-o chiar în pasajul în care Pavel identifică faptul că cei care urăsc adevărul sunt sortiți să primească o puternică amăgire.

Cei care urăsc adevărul și cred minciuna care produce o puternică amăgire sunt de asemenea înfățișați ca bețivii lui Efraim, împărțiți în două clase. O clasă este conducerea învățată, iar cealaltă este cea neînvățată, care nu va auzi decât ceea ce le predau cei învățați. Aceștia sunt cei care se ascund sub minciuni și care încheie un legământ cu moartea. Ei sunt fecioarele neînțelepte din Matei douăzeci și cinci și aceia al căror suflet se înalță în Habacuc doi. Ei sunt cei care resping adevărurile fundamentale ale visului lui Miller, care strălucesc de zece ori mai puternic la sfârșit (reprezentând a zecea și ultima probă pentru Israelul modern), așa cum este tipificat prin a zecea și ultima probă pentru Israelul antic.

Vom continua acest studiu în articolul următor.