In the book titled, Hitler’s Pope, the author John Cornwell starts the story of the future pope who reigned when Hitler ruled Germany, with his grandfather and Pope Pius IX, who were driven out of the City of Rome. When Pius IX fled from the city of Rome, disguised as a nun, the only man he took with him was the future pope’s grandfather. Cornwall addresses the close relationship of the two men, and thereafter identifies how the future pope’s father also was connected with the power center of the Catholic Church. In doing so he identifies the social, political and religious environment of the history from the time of Pius IX, through World War II. The overview of history is tremendously informative.
În cartea intitulată, *Papa lui Hitler*, autorul John Cornwell începe relatarea despre viitorul papă care a domnit când Hitler conducea Germania, cu bunicul acestuia și cu Papa Pius al IX-lea, care au fost izgoniți din Cetatea Romei. Când Pius al IX-lea a fugit din cetatea Romei, deghizat în călugăriță, singurul om pe care l-a luat cu el a fost bunicul viitorului papă. Cornwell abordează relația strânsă dintre cei doi bărbați și, ulterior, arată cum și tatăl viitorului papă era, de asemenea, legat de centrul de putere al Bisericii Catolice. Procedând astfel, el identifică mediul social, politic și religios al istoriei din vremea lui Pius al IX-lea până la Al Doilea Război Mondial. Această privire de ansamblu asupra istoriei este extrem de instructivă.
“Another step in papal assumption was taken, when, in the eleventh century, Pope Gregory VII proclaimed the perfection of the Roman Church. Among the propositions which he put forth was one declaring that the church had never erred, nor would it ever err, according to the Scriptures. But the Scripture proofs did not accompany the assertion. The proud pontiff also claimed the power to depose emperors, and declared that no sentence which he pronounced could be reversed by anyone, but that it was his prerogative to reverse the decisions of all others.
S-a mai făcut un pas în afirmarea pretențiilor papale, când, în secolul al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat perfecțiunea Bisericii Romane. Între tezele pe care le-a înaintat se afla una care declara că Biserica nu a greșit niciodată și nici nu va greși vreodată, conform Scripturilor. Dar dovezile din Scriptură nu au însoțit această afirmație. Mândrul pontif a revendicat, de asemenea, puterea de a-i depune din tron pe împărați și a declarat că nicio sentință pe care o pronunța el nu putea fi anulată de nimeni, ci era prerogativa sa de a anula hotărârile tuturor celorlalți.
“A striking illustration of the tyrannical character of this advocate of infallibility was given in his treatment of the German emperor, Henry IV. For presuming to disregard the pope’s authority, this monarch was declared to be excommunicated and dethroned. Terrified by the desertion and threats of his own princes, who were encouraged in rebellion against him by the papal mandate, Henry felt the necessity of making his peace with Rome. In company with his wife and a faithful servant he crossed the Alps in midwinter, that he might humble himself before the pope. Upon reaching the castle whither Gregory had withdrawn, he was conducted, without his guards, into an outer court, and there, in the severe cold of winter, with uncovered head and naked feet, and in a miserable dress, he awaited the pope’s permission to come into his presence. Not until he had continued three days fasting and making confession, did the pontiff condescend to grant him pardon. Even then it was only upon condition that the emperor should await the sanction of the pope before resuming the insignia or exercising the power of royalty. And Gregory, elated with his triumph, boasted that it was his duty to pull down the pride of kings.” The Great Controversy, 57.
O ilustrare grăitoare a caracterului tiranic al acestui apărător al infailibilității a fost felul în care l-a tratat pe împăratul german, Henric al IV-lea. Pentru îndrăzneala de a nesocoti autoritatea papei, acest monarh a fost declarat excomunicat și detronat. Înspăimântat de abandonul și amenințările propriilor săi prinți, care, prin mandatul papal, erau încurajați la răzvrătire împotriva lui, Henric a simțit nevoia de a se împăca cu Roma. Însoțit de soția sa și de un slujitor credincios, a trecut Alpii în miezul iernii, pentru a se umili înaintea papei. Ajungând la castelul unde se retrăsese Grigore, a fost condus, fără garda sa, într-o curte exterioară, și acolo, în gerul aspru al iernii, cu capul descoperit și cu picioarele goale, într-un veșmânt jalnic, a așteptat permisiunea papei de a se înfățișa înaintea lui. Abia după ce a petrecut trei zile postind și făcând mărturisire, pontiful a binevoit să-i acorde iertare. Chiar și atunci, numai cu condiția ca împăratul să aștepte încuviințarea papei înainte de a-și relua însemnele sau de a exercita puterile regale. Iar Grigore, îmbătat de triumful său, se lăuda că era datoria lui să smerească mândria regilor.
Gregory VII was an “advocate of infallibility,” but the ridiculous claim was not made an official doctrine (dogma), until Pius IX, who made the foolish claim an established doctrine at the first Vatican Council. The doctrine was passed July 18, 1870, one hundred and fifty years to the day before the first disappointment of the one hundred and forty-four thousand.
Grigore al VII-lea a fost un apărător al infailibilității, dar pretenția ridicolă nu a fost ridicată la rangul de doctrină oficială (dogmă) până când Pius al IX-lea a transformat-o într-o doctrină consacrată la Conciliul Vatican I. Doctrina a fost adoptată la 18 iulie 1870, cu exact o sută cincizeci de ani înainte, zi pentru zi, de prima dezamăgire a celor o sută patruzeci și patru de mii.
What is informative about the history is that when Pius IX organized the first Vatican Council, and implemented his doctrine of infallibility, his motivation was brought about by his hatred of what was called “modernism.” It was not rooted in the idea that a pope could make no errors when defining biblical doctrines, it was a defense of the papal opposition to the influence that had been produced by the French Revolution. It was directed against what would ultimately be known as Communism.
Semnificativ din punct de vedere istoric este faptul că, atunci când Pius al IX-lea a convocat Primul Conciliu de la Vatican și a pus în aplicare doctrina sa a infailibilității, motivația sa a fost determinată de ura față de ceea ce se numea „modernism”. Această motivație nu era întemeiată pe ideea că un papă nu ar putea greși atunci când definește doctrine biblice, ci era o apărare a opoziției papale față de influența pe care o produsese Revoluția Franceză. Aceasta era îndreptată împotriva a ceea ce, în cele din urmă, avea să fie cunoscut drept Comunism.
The French Revolution brought about an upheaval in the ruling structure of European nations, with a particular hatred for the monarchy that is the papacy. It was an Italian Republican revolt that had temporarily driven Pius IX, and his right-hand man out of Rome. The “modernism,” that was represented by the various philosophies that were produced by the French Revolution was Pius IX’s, arch enemy, and his doctrine of infallibility was designed to sustain every claim that the pope made against the modernists ideas that were produced by the French Revolution.
Revoluția Franceză a provocat o răsturnare a structurii de guvernare a națiunilor europene, cu o ură deosebită îndreptată împotriva monarhiei reprezentate de papalitate. O revoltă republicană italiană i-a alungat temporar pe Pius al IX-lea și pe principalul său colaborator din Roma. Modernismul, reprezentat de diversele filosofii produse de Revoluția Franceză, a fost dușmanul înverșunat al lui Pius al IX-lea, iar doctrina sa a infailibilității a fost menită să susțină orice afirmație pe care papa a formulat-o împotriva ideilor moderniste produse de Revoluția Franceză.
Daniel chapter eleven, verse forty identifies that in 1798, the king of the south (atheistic France), delivered the deadly wound to the king of the north (the papacy).
Daniel, capitolul unsprezece, versetul patruzeci, arată că, în 1798, împăratul de la miazăzi (Franța ateistă) i-a dat rana de moarte împăratului de la miazănoapte (papalitatea).
Pius IX’s doctrine of infallibility was connected with the war represented by verse forty of Daniel eleven, and from the latter part of 1869 to the following year Pius IX called together the first Vatican Council, known as Vatican 1, for the purpose of confirming that the pope was the head of Catholicism, and that Catholicism was the head of all the churches, as had been proclaimed by Justinian’s decree in the year 533.
Doctrina infailibilității a lui Pius al IX-lea era legată de războiul reprezentat de versetul patruzeci din Daniel unsprezece, iar din a doua parte a anului 1869 până în anul următor, Pius al IX-lea a convocat primul Conciliu al Vaticanului, cunoscut drept Vatican I, cu scopul de a confirma că papa era capul catolicismului și că catolicismul era capul tuturor bisericilor, așa cum fusese proclamat prin decretul lui Iustinian în anul 533.
The Second Vatican Council, also known as Vatican II, was held from 1962 to 1965. It was a landmark event in the history of the Catholic Church, and one of the most significant ecumenical councils in modern times. The council convened under the leadership of Pope John XXIII and continued during the pontificate of Pope Paul VI after John XXIII’s death in 1963. It is important to recognize the distinct difference between these two councils.
Conciliul al II-lea din Vatican, cunoscut și ca Vatican II, a avut loc între 1962 și 1965. A fost un eveniment marcant în istoria Bisericii Catolice și unul dintre cele mai semnificative concilii ecumenice ale timpurilor moderne. Conciliul a fost convocat sub conducerea Papei Ioan al XXIII-lea și a continuat în timpul pontificatului Papei Paul al VI-lea, după moartea lui Ioan al XXIII-lea în 1963. Este important să se recunoască deosebirea netă dintre aceste două concilii.
The first council was to establish what is called the “primacy,” of the pope, meaning that the pope is the supreme ruler, teacher and shepherd of the Church, responsible for preserving and interpreting the doctrines of faith. His authority consisted in defining dogmas, issuing doctrinal decrees, and making authoritative pronouncements on matters of faith and morals, known as papal infallibility. It includes the pope’s jurisdictional authority over the universal church, including the power to appoint bishops, regulate the sacraments, and govern the church’s administration.
Primul conciliu avea să stabilească ceea ce se numește „primatul” papei, adică faptul că papa este conducătorul suprem, învățătorul și păstorul Bisericii, responsabil de păstrarea și interpretarea doctrinelor credinței. Autoritatea sa consta în definirea dogmelor, emiterea de decrete doctrinare și formularea de pronunțări cu autoritate în materie de credință și morală, cunoscute sub numele de infailibilitate papală. Aceasta include autoritatea jurisdicțională a papei asupra Bisericii universale, inclusiv puterea de a numi episcopi, de a reglementa sacramentele și de a guverna administrarea Bisericii.
The second council was to redirect the church into an ecumenical entity. The councils were directly opposite propositions. The conservative first council was contradicted by the liberal second council. Those two factions were as different as night and day, and the prophecy that is attributed to the three secrets of Fatima identify an internal war fitly represented by these two councils.
Al doilea conciliu avea menirea de a transforma Biserica într-o entitate ecumenică. Conciliile au reprezentat poziții diametral opuse. Primul conciliu, conservator, a fost contrazis de al doilea conciliu, liberal. Aceste două facțiuni erau atât de diferite precum noaptea și ziua, iar profeția atribuită celor trei secrete de la Fatima identifică un război intern, în mod potrivit reprezentat de aceste două concilii.
The prophecy identifies a class who uphold the primacy represented by Pius IX as being represented by what is either called the “white pope,” the “good pope,” or the “good bishop”, and the other class, associated with Vatican II, are represented by the “black pope,” or the “bad pope,” or the “bad bishop.” The controversy of the two political concepts is represented when you visit the shrine of the miracle of Fatima, in Fatima, Portugal. When entering, the walkway is set between a statue of a black pope on one side, and a white pope on the other side.
Profeția identifică o categorie care susține primatul reprezentat de Pius al IX-lea, categorie simbolizată prin ceea ce este numit fie "Papa alb", fie "Papa bun", fie "episcopul bun", iar cealaltă categorie, asociată cu Vatican II, este reprezentată de "Papa negru", "Papa rău" sau "episcopul rău". Controversa celor două concepte politice este reprezentată atunci când vizitați sanctuarul miracolului de la Fatima, în Fatima, Portugalia. La intrare, aleea este amenajată între o statuie a unui Papă negru, pe o parte, și o statuie a unui Papă alb, pe cealaltă parte.
It therefore becomes part of the heritage of the man that would ultimately become what the book identifies as Hitler’s pope, that his roots are entwined in the struggle between modernism (the king of the south), and papal primacy (the king of the north).
Faptul că rădăcinile sale sunt împletite cu lupta dintre modernism (regele sudului) și primatul papal (regele nordului) devine, așadar, parte a moștenirii omului care avea, în cele din urmă, să devină ceea ce cartea identifică drept „papa lui Hitler”.
It is to be understood that the author of the book we are considering was a Catholic of good standing, and his stated purpose for writing the book was to shed light upon the claim that the pope that reigned during World War 2 had supported Hitler, the Nazi’s or had any culpability in the holocaust against the Jews, and others. When Cornwell addresses Pius XII’s grandfather, who was the right-hand man that ordained the Vatican 1 council, the history of the struggle between the kings of the south and north is being acted out in that very history. When the “Republicanism” revolution reached Italy, for about a year, the Italians drove Pius IX out of the city of Rome, and from then on, even after he returned, all the papacy has ever owned was the one hundred and ten acres, known as Vatican City.
Trebuie înțeles că autorul cărții pe care o avem în vedere era un catolic de bună reputație, iar scopul declarat al scrierii ei a fost acela de a aduce lumină asupra afirmației că papa care a domnit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-ar fi sprijinit pe Hitler, pe naziști sau ar fi purtat vreo vină în Holocaustul împotriva evreilor și a altora. Când Cornwell îl abordează pe bunicul lui Pius al XII-lea, care a fost mâna dreaptă ce a rânduit Conciliul Vatican I, istoria luptei dintre împărații de la miazăzi și de la miazănoapte se desfășoară chiar în acea istorie. Când revoluția „Republicanismului” a ajuns în Italia, timp de aproximativ un an, italienii l-au alungat pe Pius al IX-lea din cetatea Romei, iar de atunci înainte, chiar și după întoarcerea lui, tot ceea ce papalitatea a mai deținut vreodată au fost cele o sută zece acre, cunoscute sub numele de Cetatea Vaticanului.
The only way he was even able to return to the Vatican is with the help of French troops, and a loan from the Rothschilds, the infamous Jewish bankers. To intelligently understand the papal complicity in the holocaust during World War II, requires some basic understanding of Europe’s attitude towards the Jews since the crucifixion of Christ. The book suggests that antisemitism and racism are two different attitudes, claiming Hitler’s hatred of the Jews was racist, for Hitler viewed the Jews as a lesser category of human beings, whereas antisemitism was the hatred of the Jews because they killed God. Whether they are one and the same, or there is actually a distinction between the two, the reality of the plight of the Jews is worth understanding.
Singura cale prin care el a fost în stare să se întoarcă la Vatican a fost cu ajutorul trupelor franceze și al unui împrumut de la Rothschild, infamii bancheri evrei. Pentru a înțelege în mod inteligent complicitatea papală în holocaustul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este necesară o înțelegere de bază a atitudinii Europei față de evrei de la răstignirea lui Hristos încoace. Cartea sugerează că antisemitismul și rasismul sunt două atitudini diferite, susținând că ura lui Hitler față de evrei era rasială, căci Hitler îi considera pe evrei o categorie inferioară de ființe umane, în vreme ce antisemitismul era ura față de evrei pentru că L-au ucis pe Dumnezeu. Fie că sunt unul și același lucru, fie că există în fapt o distincție între cele două, realitatea suferinței evreilor merită să fie înțeleasă.
For instance, in America today if the word “ghetto,” is used most think it is the definition of the poor, run down side of town. But the term “ghetto,” originally referred to a section of a city, especially in Venice, Italy, where Jews were compelled to live during the Middle Ages. The first ghetto was established in Venice in 1516, when the Venetian Republic confined Jews to a designated area of the city known as the “geto nuovo” (new foundry), which eventually became known as the ghetto.
De pildă, în America de astăzi, dacă este folosit cuvântul „ghetou”, cei mai mulți cred că acesta definește partea săracă și degradată a orașului. Dar termenul „ghetou” se referea inițial la o zonă a unui oraș, mai ales în Veneția, Italia, unde evreii au fost siliți să locuiască în timpul Evului Mediu. Primul ghetou a fost înființat la Veneția în 1516, când Republica Venețiană i-a constrâns pe evrei să locuiască într-o zonă desemnată a orașului, cunoscută sub numele de „geto nuovo” (turnătorie nouă), care în cele din urmă a ajuns să fie cunoscută drept ghetoul.
In Europe through the Middle Ages, Jews were restricted as to where they could live, and also the professions they were allowed to practice. The restrictions were based upon the old definition of antisemitism, which referred to the belief that the Jews had killed God, and that all of their subsequent problems had been brought upon themselves through their own actions.
În Europa, de-a lungul Evului Mediu, evreii erau supuși unor restricții atât în privința locurilor în care puteau locui, cât și în privința profesiilor pe care li se îngăduia să le practice. Aceste restricții se întemeiau pe vechea definiție a antisemitismului, care se referea la credința potrivit căreia evreii L-au ucis pe Dumnezeu, iar toate problemele lor ulterioare și le-au atras asupra lor prin propriile fapte.
In the Middle Ages, it was an established tradition that Christians could not lend money or accept interest for a loan. The Jews were exempt from that restriction, and lending money became one of the professions that Jews were allowed to perform. The Jewish bankers, such as the Rothschild family, were the money changers in response to legal restrictions against what professions they were allowed to perform. When Pius IX needed funds to return to the Vatican, the frustration of no longer ruling the city of Rome was magnified by his need to reach out to the Jews for money.
În Evul Mediu, era o tradiție statornicită ca creștinii să nu poată da bani cu împrumut și nici să primească dobândă pentru un împrumut. Evreii erau exceptați de la această restricție, iar darea de bani cu împrumut a devenit una dintre ocupațiile pe care evreilor le era îngăduit să le practice. Bancherii evrei, precum familia Rothschild, erau schimbătorii de bani, ca urmare a restricțiilor legale privitoare la profesiile pe care li se îngăduia să le exercite. Când Pius al IX-lea a avut nevoie de fonduri pentru a se întoarce la Vatican, frustrarea de a nu mai cârmui cetatea Romei a fost amplificată de nevoia lui de a apela la evrei pentru bani.
Prior to his being driven out of Rome Pius IX had appeared to be in one of two camps concerning the Jews and the church’s relation to the Jews. The two camps consisted of those who believed the Jews, no matter what happens to them, are simply getting what they deserve, and the other tended to show a little mercy towards the Jews. When Pius IX returned to the Vatican, after being driven out, the mercy he had sometimes manifested prior to his exile was never manifested again. Before his exile he had shut down the ghetto in the city of Rome, and after his return he re-established the ghetto, and began a taxation upon the Jews in order to regroup his financial losses.
Înainte de a fi alungat din Roma, Pius al IX-lea părea să se afle într-una dintre două tabere în ceea ce privește evreii și relația bisericii cu evreii. Cele două tabere constau din cei care credeau că evreii, indiferent ce li se întâmplă, nu fac decât să primească ceea ce merită, și cealaltă, care tindea să arate puțină milă față de evrei. Când Pius al IX-lea s-a întors la Vatican, după ce fusese alungat, mila pe care o manifestase uneori înainte de exilul său nu s-a mai manifestat niciodată. Înainte de exilul său închisese ghetoul din orașul Roma, iar după întoarcerea sa a reînființat ghetoul și a început să impună o taxare asupra evreilor pentru a-și recupera pierderile financiare.
Pope Pius IX’s right-hand man was Marcantonio Pacelli, the grandfather of Hitler’s pope. He was an attorney that belonged to a special class of attorneys that supported the papacy. His son became part of that same elite class of attorneys, as did his grandson, who would ultimately become Hitler’s pope. After the book runs through the history of Eugenio Pacelli’s grandfather, his father, and his youth and education, it addresses the position that Pacelli took up as he began his work for the papacy. As an attorney, descending from the elite papal attorneys, he was picked to head up a department that specialized in contracts, which are called concords. In 1901 Pacelli was brought into the office of the Papal Secretariat of State.
Mâna dreaptă a Papei Pius al IX-lea a fost Marcantonio Pacelli, bunicul Papei lui Hitler. El era avocat și făcea parte dintr-o clasă specială de avocați care sprijineau papalitatea. Fiul său a devenit parte a aceleiași clase de elită de avocați, la fel și nepotul său, care avea să devină, în cele din urmă, Papa lui Hitler. După ce cartea trece în revistă istoria bunicului lui Eugenio Pacelli, a tatălui său, precum și tinerețea și educația sa, ea abordează funcția pe care a preluat-o Pacelli când și-a început activitatea în slujba papalității. În calitate de avocat, provenit din rândul avocaților papali de elită, a fost numit să conducă un departament specializat în contracte, numite concorduri. În 1901, Pacelli a fost adus în Oficiul Secretariatului de Stat Papal.
Pacelli became the envoy to the nations. Prophetically Pacelli became the legal point of contact that consummated the fornication of the kings of the earth with the papacy. In 1903, Pius X was coronated as pope. Immediately he began to attack the “intellectual poison” that produced “relativism and skepticism.” The man who ran Pius X’s effort to eradicate “modernism” was Umberto Benigni, who worked in the same office as Pacelli. Benigni once stated of a group of world-class historians, that they were men for whom, “history is nothing but a continual desperate attempt to vomit. For this sort of human being there is only one remedy: the inquisition!” To Benigni, a historian that expressed any sympathy with the ideas that came from the French Revolution were to be executed.
Pacelli a devenit trimis către națiuni. Profetic, Pacelli a devenit punctul de contact juridic care a desăvârșit curvia împăraților pământului cu papalitatea. În 1903, Pius al X-lea a fost încoronat papă. Îndată a început să atace „otrava intelectuală” care produce „relativism și scepticism”. Omul care a condus efortul lui Pius al X-lea de a eradica „modernismul” a fost Umberto Benigni, care lucra în același birou cu Pacelli. Benigni a afirmat odată despre un grup de istorici de talie mondială că erau oameni pentru care „istoria nu este decât o încercare disperată, neîncetată, de a vomita. Pentru acest fel de ființă umană nu există decât un singur leac: Inchiziția!” Pentru Benigni, un istoric care manifesta orice simpatie față de ideile provenite din Revoluția Franceză trebuia să fie executat.
Officially, Benigni ran the propaganda ministry for the papacy, but unofficially he also ran a clandestine spy network, designed to identify any Catholics that had any sympathy for the “modernism,” that had originated with the king of the south. Ultimately in 1910, his work produced a directive that obliged employees of the papacy to swear an oath, called the Antimodernist Oath. It is still in force. To be employed by the Vatican you must swear to a hatred of modernist ideas, which today we would call communistic ideas.
În mod oficial, Benigni conducea ministerul de propagandă al papalității, dar, neoficial, conducea și o rețea clandestină de spionaj, menită să identifice orice catolici care aveau vreo simpatie pentru „modernismul” ce își avea originea la regele de la miazăzi. În cele din urmă, în 1910, activitatea lui a dat naștere unei directive care îi obliga pe angajații papalității să depună un jurământ, numit Jurământul Antimodernist. Este încă în vigoare. Pentru a fi angajat la Vatican, trebuie să juri ură față de ideile moderniste, pe care astăzi le-am numi idei comuniste.
In the summary of Cronwell’s book, on the flyleaf it states, “In the first decade of the century, as a brilliant young Vatican lawyer, Pacelli helped shape an ideology of unprecedented papal power; during the 1920’s he employed cunning and blackmail to impose power in Germany. In 1933, Hitler became his perfect negotiating partner and a concordant was established that granted religious and educational advantages to the Catholic Church in exchange for Catholic withdrawal from social and political action. This ‘voluntary’ abdication of political Catholicism imposed from Rome facilitated the rise of Nazism.
În rezumatul cărții lui Cronwell, pe foaia de gardă, se afirmă: „În primul deceniu al secolului, în calitate de strălucit tânăr avocat al Vaticanului, Pacelli a contribuit la conturarea unei ideologii a unei puteri papale fără precedent; în anii 1920 a recurs la viclenie și șantaj pentru a impune puterea în Germania. În 1933, Hitler a devenit partenerul său de negociere perfect și s-a încheiat un concordat care conferea Bisericii Catolice avantaje religioase și educaționale în schimbul retragerii Bisericii Catolice din acțiunea socială și politică. Această „abdicare” voluntară a catolicismului politic, impusă de la Roma, a facilitat ascensiunea nazismului.”
At a cabinet meeting on July 14, 1933, Adolph Hitler expressed his opinion that very month that the concordance manufactured by Pacelli with the Nazi’s gave Germany created “an area of trust…. In the developing struggle against international Jewry.”
La o ședință de cabinet din 14 iulie 1933, Adolf Hitler și-a exprimat, chiar în acea lună, opinia că concordanța pe care Pacelli a fabricat-o cu naziștii a creat pentru Germania „o zonă de încredere.... În lupta în curs de dezvoltare împotriva evreimii internaționale”.
Cornwell’s book was not well received by Catholics who refused to accept the evidence that Pacelli was the primary reason that Hitler was able to rise to power, for Germany was a majority of Catholics. Pacelli had struck an agreement that prevented the Catholic publishing house, Catholic news agencies and Catholic schools from saying anything about the direction of Hitler from 1933 onward. The book traces the obvious anti-Semitic bent of Pacelli, who thereafter became the pope during World War II. At least three items can be established on very reliable historical sources from the book.
Cartea lui Cornwell nu a fost bine primită de către catolicii care au refuzat să accepte dovezile că Pacelli a fost principalul motiv pentru care Hitler a putut ajunge la putere, căci Germania era în majoritate catolică. Pacelli încheiase un acord care împiedica editura catolică, agențiile de știri catolice și școlile catolice să spună ceva despre direcția lui Hitler începând din 1933. Cartea urmărește evidenta înclinație antisemită a lui Pacelli, care ulterior a devenit papa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin trei aspecte pot fi stabilite pe baza unor surse istorice foarte demne de încredere din carte.
The first is the warfare of the king of the north and the king of the south, as represented in Daniel chapter eleven. In that warfare the enemies are Catholicism against atheism, the pope against Communism. The other point is that the pope employed Nazism as his proxy army against atheism during World War II, just as the pope employed apostate Protestantism in 1989, as its proxy army against the atheism of the USSR. The book also identifies the internal and external prophetic structure represented by the satanic messages that came forth from the miracle at Fatima.
Prima este lupta dintre împăratul de la miazănoapte și împăratul de la miazăzi, așa cum este reprezentată în capitolul unsprezece din Daniel. În această luptă, vrăjmașii sunt catolicismul împotriva ateismului, papa împotriva comunismului. Celălalt punct este că papa a folosit nazismul ca armată prin procură împotriva ateismului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, întocmai cum papa a folosit protestantismul apostat în 1989, ca armată a sa prin procură împotriva ateismului URSS. Cartea identifică, de asemenea, structura profetică internă și externă reprezentată de mesajele satanice care au ieșit la iveală din miracolul de la Fatima.
The borderline war of Raphia, represented in verses eleven and twelve of Daniel eleven, represent the war of the borderline currently playing out in the Ukraine. The ancient war was a hot war, the second is the second proxy war, with the proxy armies involved in mortal interaction. Raphia identifies the borderline war as being between the king of the north and the king of the south, but prophecy teaches that until the soon coming Sunday law, the whore of Tyre is forgotten, Jezebel is in Samaria, and Herodias skipped Herod’s birthday party. Those three witnesses of the role of the king of the north in this current history, is that she is behind the scenes pulling the strings. The hot wars, proxy wars and cold wars that happen while she is forgotten are accomplished by her proxy armies.
Războiul de graniță de la Rafia, reprezentat în versetele unsprezece și doisprezece din Daniel unsprezece, reprezintă războiul de graniță care se desfășoară în prezent în Ucraina. Războiul antic a fost un război fierbinte; al doilea este al doilea război prin interpuși, cu armatele intermediare implicate într-o confruntare mortală. Rafia identifică războiul de graniță ca fiind între împăratul de la miazănoapte și împăratul de la miazăzi, dar profeția învață că, până la legea duminicală care va veni în curând, curva Tirului este uitată, Izabela este în Samaria, iar Irodiada a lipsit de la petrecerea de ziua de naștere a lui Irod. Aceste trei mărturii despre rolul împăratului de la miazănoapte în această istorie actuală arată că ea se află în culise, trăgând sforile. Războaiele fierbinți, războaiele prin interpuși și războaiele reci care au loc în timp ce ea este uitată sunt duse la îndeplinire prin armatele ei intermediare.
Russia is the king of the south, and it is now involved in a borderline war that is being financed by the globalists of the Western world, primarily the progressive Democrats and RINO (Republican In Name Only) Republicans in the United States. When the United States is represented as the king of the north’s proxy army in verse forty of Daniel eleven, its two prophetic characteristics are military might and financial power. The United States is accomplishing the same work in Ukraine that it did in 1989, helping the Pope against Russia, and the proxy army on the ground, defending Ukraine, is so full of Nazi supporters that even the mainstream media cannot deny it. Rome is now using the same proxy armies that she used in the hot war that was World War II, and in 1989, to war against Russia. Read the book: Hitler’s Pope, the Secret History of Pius XII.
Rusia este împăratul de la miazăzi și este acum implicată într-un război de frontieră care este finanțat de globaliștii lumii occidentale, în principal de democrații progresiști și de republicanii RINO (Republicani Doar cu Numele) din Statele Unite. Când Statele Unite sunt reprezentate drept armata prin interpuși a împăratului de la miazănoapte în versetul patruzeci din Daniel unsprezece, cele două caracteristici profetice ale sale sunt puterea militară și puterea financiară. Statele Unite împlinesc în Ucraina aceeași lucrare pe care au făcut-o în 1989, ajutându-l pe Papă împotriva Rusiei, iar armata prin interpuși de pe teren, care apără Ucraina, este atât de plină de susținători naziști, încât nici măcar presa mainstream nu poate nega acest lucru. Roma folosește acum aceleași armate prin interpuși pe care le-a folosit în războiul fierbinte care a fost Al Doilea Război Mondial și în 1989, pentru a purta război împotriva Rusiei. Citiți cartea: Papa lui Hitler, Istoria secretă a lui Pius al XII-lea.
We will continue this study in the next article.
Vom continua acest studiu în articolul următor.
“In like manner, when God was about to open to the beloved John the history of the church for future ages, He gave him an assurance of the Saviour’s interest and care for His people by revealing to him ‘One like unto the Son of man,’ walking among the candlesticks, which symbolized the seven churches. While John was shown the last great struggles of the church with earthly powers, he was also permitted to behold the final victory and deliverance of the faithful. He saw the church brought into deadly conflict with the beast and his image, and the worship of that beast enforced on pain of death. But looking beyond the smoke and din of the battle, he beheld a company upon Mount Zion with the Lamb, having, instead of the mark of the beast, the ‘Father’s name written in their foreheads.’ And again he saw ‘them that had gotten the victory over the beast, and over his image, and over his mark, and over the number of his name, stand on the sea of glass, having the harps of God’ and singing the song of Moses and the Lamb.
Tot astfel, când Dumnezeu era pe punctul de a-i deschide preaiubitului Ioan istoria bisericii pentru veacurile viitoare, i-a dat asigurarea interesului și purtării de grijă a Mântuitorului față de poporul Său, descoperindu-i „Unul asemenea cu Fiul omului”, care umbla printre sfeșnicele ce simbolizau cele șapte biserici. În timp ce lui Ioan i se arătau ultimele mari lupte ale bisericii cu puterile pământești, i s-a îngăduit, de asemenea, să contemple biruința finală și izbăvirea celor credincioși. A văzut biserica adusă într-un conflict pe viață și pe moarte cu fiara și cu chipul ei, iar închinarea la acea fiară impusă sub pedeapsa cu moartea. Dar, privind dincolo de fumul și vuietul bătăliei, a zărit o ceată pe Muntele Sion, împreună cu Mielul, având, în locul semnului fiarei, „Numele Tatălui scris pe frunțile lor”. Și iarăși i-a văzut pe „cei ce biruiseră fiara și chipul ei și semnul ei și numărul numelui ei, stând pe marea de sticlă, având harpele lui Dumnezeu” și cântând cântarea lui Moise și a Mielului.
“These lessons are for our benefit. We need to stay our faith upon God, for there is just before us a time that will try men’s souls. Christ, upon the Mount of Olives, rehearsed the fearful judgments that were to precede His second coming: ‘Ye shall hear of wars and rumors of wars.’ ‘Nation shall rise against nation, and kingdom against kingdom: and there shall be famines, and pestilences, and earthquakes, in divers places. All these are the beginning of sorrows.’ While these prophecies received a partial fulfillment at the destruction of Jerusalem, they have a more direct application to the last days.
Aceste învățături sunt spre folosul nostru. Trebuie să ne întărim credința în Dumnezeu, căci ne stă chiar înainte o vreme care va pune la încercare sufletele oamenilor. Hristos, pe Muntele Măslinilor, a descris înfricoșătoarele judecăți care aveau să preceadă a doua Sa venire: 'Veți auzi de războaie și zvonuri de războaie.' 'Se va ridica neam împotriva neamului și împărăție împotriva împărăției; și vor fi foamete, molime și cutremure, în felurite locuri. Toate acestea sunt începutul durerilor.' Deși aceste profeții au cunoscut o împlinire parțială la distrugerea Ierusalimului, ele au o aplicare mai directă la zilele de pe urmă.
“We are standing on the threshold of great and solemn events. Prophecy is fast fulfilling. The Lord is at the door. There is soon to open before us a period of overwhelming interest to all living. The controversies of the past are to be revived; new controversies will arise. The scenes to be enacted in our world are not yet even dreamed of. Satan is at work through human agencies. Those who are making an effort to change the Constitution and secure a law enforcing Sunday observance little realize what will be the result. A crisis is just upon us.
Ne aflăm pe pragul unor evenimente mari și solemne. Profeția se împlinește cu repeziciune. Domnul este la ușă. Curând se va deschide înaintea noastră o perioadă de un interes copleșitor pentru toți cei vii. Controversele trecutului vor fi reaprinse; vor apărea controverse noi. Scenele care urmează să se desfășoare în lumea noastră nu au fost încă nici măcar visate. Satana lucrează prin agenți umani. Aceia care depun eforturi pentru a schimba Constituția și a asigura adoptarea unei legi care să impună păzirea duminicii abia dacă își dau seama care va fi rezultatul. O criză este chiar la ușă.
“But God’s servants are not to trust to themselves in this great emergency. In the visions given to Isaiah, to Ezekiel, and to John we see how closely heaven is connected with the events taking place upon the earth and how great is the care of God for those who are loyal to Him. The world is not without a ruler. The program of coming events is in the hands of the Lord. The Majesty of heaven has the destiny of nations, as well as the concerns of His church, in His own charge.” Testimonies, volume 5, 752, 753.
Dar slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să se încreadă în ei înșiși în această mare criză. În viziunile date lui Isaia, lui Ezechiel și lui Ioan vedem cât de strâns este cerul legat de evenimentele care au loc pe pământ și cât de mare este grija lui Dumnezeu pentru cei care Îi sunt credincioși. Lumea nu este lipsită de un Suveran. Programul evenimentelor viitoare este în mâinile Domnului. Maiestatea cerului are în propria Sa grijă destinul națiunilor, precum și treburile Bisericii Sale. Mărturii, volumul 5, 752, 753.