The Book of Daniel - Number Twenty-Six

Simbolul lui Nebucadnețar din capitolul al patrulea este remarcabil. «Cele șapte vremuri» ale sale au prefigurat perioadele de timp în care păgânismul (necurmatul) și papalitatea (fărădelegea pustiirii) au călcat în picioare sanctuarul și oștirea.

„Călcarea în picioare atât a sanctuarului, cât și a oștirii”, menționată în versetul treisprezece, reprezintă „cele șapte vremi” care au fost ultima dintre cele două mânii ale lui Dumnezeu; iar „cele șapte vremi” ale lui Nebucadnețar reprezintă „cele șapte vremi” care au fost cea dintâi dintre mâniile lui Dumnezeu, însă, din punct de vedere profetic, amândouă sunt reprezentate ca aceeași linie.

Daniel, capitolul opt, versetul treisprezece, se referă la a doua linie a mâniei lui Dumnezeu, așa cum a fost adusă asupra regatului de sud, Iuda, începând din anul 677 î.Hr. „Șapte vremuri” ale lui Nebucadnețar reprezintă linia primei mânii a lui Dumnezeu, așa cum a fost adusă asupra regatului de nord al lui Israel, începând din anul 723 î.Hr. „Șapte vremuri” ale lui Nebucadnețar reprezintă o mie două sute șaizeci de ani în care păgânismul a călcat în picioare sanctuarul și oștirea, urmați de o mie două sute șaizeci de ani în care papalitatea a călcat în picioare sanctuarul și oștirea.

Papismul este, în esență, păgânism acoperit cu mărturisirea credinței creștine. „Păgânism botezat”, ca să zicem așa. Nu există nimic care să-L reprezinte pe Hristos sau creștinismul în catolicism. Lumea a învățat acest fapt în cursul istoriei Evului Întunecat, dar, de la 1798 încoace, lumea a uitat. Papalitatea are aceeași inimă ca păgânismul. Religia și riturile acestor religii sunt identice. Judecata de „șapte vremi” asupra lui Nebucadnețar a constat în faptul că i s-a dat o inimă de fiară. Inima de fiară care i-a fost dată era inima ce reprezenta religia păgânismului, fie că era păgânism pe față, fie păgânism mascat sub forma catolicismului. Sora White identifică balaurul din Apocalipsa, capitolul doisprezece, ca fiind Satana, dar, într-un sens secundar, el este Roma păgână.

Fiara pe care Nabucodonosor a reprezentat-o timp de „șapte vremi” a fost fiara balaurului timp de o mie două sute șaizeci de zile, iar apoi fiara catolicismului pentru încă o mie două sute șaizeci de zile. La sfârșitul acelor zile, Nabucodonosor este un simbol al Statelor Unite, care, în cele din urmă, sunt profetul mincinos. În mod profetic, Nabucodonosor a reprezentat balaurul, fiara și profetul mincinos, care sunt cele trei puteri ce alcătuiesc Babilonul spiritual și care conduc lumea la Armaghedon. Nabucodonosor reprezintă Babilonul literal și, procedând astfel, a fost întrebuințat ca simbol al tuturor celor trei puteri care alcătuiesc Babilonul spiritual al zilelor de pe urmă.

Pentru a recunoaște simbolismul tocmai identificat, este important să-l situăm mai întâi pe Nebucadnețar în anul 1798, când, la sfârșitul «celor șapte vremuri», împărăția lui este restabilită. Vom stabili acest reper în capitolul al patrulea din Daniel, înainte de a începe să parcurgem capitolul într-o manieră mai sistematică.

La „timpul sfârșitului”, în anul 1798, cartea lui Daniel a fost dezpecetluită, iar ea și-a împlinit atunci scopul de a prezenta o lumină tot mai mare, care avea să pună la încercare, să curățească și să formeze două clase de închinători. Dezpecetluirea cărții lui Daniel marchează începutul procesului de testare în trei trepte, întemeiat pe adevărurile descoperite la acea vreme.

Scopul profetic al desigilării cărții, alcătuită din cartea lui Daniel și cartea Apocalipsei, este de a pune la încercare generația care este în viață în perioada istorică în care cartea este desigilată. În Daniel, capitolul doisprezece, sunt identificate trei profeții de timp. Prima este perioada de o mie două sute șaizeci de ani, în care puterea poporului sfânt trebuia să fie risipită.

Celelalte două perioade profetice din capitolul doisprezece sunt de o mie două sute nouăzeci de zile și de o mie trei sute treizeci și cinci de zile.

În versetele respective, „timpul sfârșitului” este de două ori menționat și definit drept momentul când cuvintele din cartea lui Daniel aveau să fie dezpecetluite. Cuvintele care urmează să fie dezpecetluite la „timpul sfârșitului” sunt cele trei perioade profetice de o mie două sute șaizeci (o vreme, două vremi și o jumătate de vreme), o mie două sute nouăzeci și o mie trei sute treizeci și cinci. Două dintre cele trei perioade sunt definite drept „zile”. Două dintre cele trei s-au încheiat în 1798, iar a treia s-a încheiat chiar la sfârșitul anului 1843. Aceasta are loc chiar la sfârșitul anului 1843, căci versetul spune: „Ferice de cel ce așteaptă și ajunge până la...”

Cuvântul „cometh” înseamnă „atinge”. Binecuvântat este, așadar, cel ce așteaptă și atinge, de asemenea, întâia zi a anului 1844. Timpul de zăbovire din pilda celor zece fecioare a început la prima dezamăgire din istoria millerită, iar acea dezamăgire a sosit chiar în ultima zi a anului 1843, iar chiar ultima zi a anului 1843 atinge chiar prima zi a anului 1844. Binecuvântarea așteptării a început când a început timpul de zăbovire, la prima dezamăgire.

Există mult mai multe aspecte de abordat în aceste versete, dar punctul pe care îl avem în vedere aici este rolul profetic al lui Daniel. Scopul cărții lui Daniel, pe care Daniel o reprezintă în acest pasaj, este acela de a produce un proces de testare în trei etape atunci când cartea este desigilată. I s-a spus lui Daniel să-și urmeze calea până la vremea sfârșitului, când cartea avea să fie desigilată. Concluzia capitolului subliniază ceea ce se va întâmpla la sosirea vremii sfârșitului.

Cartea lui Daniel avea să stea la sorțul ei la sfârșitul zilelor profetice ale lui Daniel.

La vremea sfârșitului, în 1798, Daniel a stat în sorțul său, lucru exprimat în versetul treisprezece ca „la sfârșitul zilelor”. Sfârșitul izgonirii lui Nebucadnețar timp de „șapte vremi” indică anul 1798, căci ea s-a încheiat „la sfârșitul zilelor”.

Expresia „sfârșitul zilelor” reprezintă timpul sfârșitului, în 1798. Nebucadnețar a fost atunci întărit în împărăția sa, iar istoria nu mai era cea a fiarelor păgânismului și papalității. În acel moment, Nebucadnețar reprezenta un om pe deplin convertit și, în felul acesta, reprezenta fiara din pământ din profeția biblică, care a început să domnească în 1798, începând ca un miel, deși era destinată să ajungă, în cele din urmă, să vorbească asemenea unui balaur. El reprezintă fiara din pământ care avea să domnească timp de șaptezeci de ani simbolici, în împlinirea lui Isaia douăzeci și trei, așa cum împărăția lui literală a domnit timp de șaptezeci de ani literali. Simbolismul este „etanș”.

Nebucadnețar reprezintă o verigă profetică între cele trei puteri reprezentate în Apocalipsa, capitolele doisprezece și treisprezece. Acolo ele sunt identificate ca balaurul, fiara care se ridică din mare și fiara care se ridică din pământ. În Apocalipsa, capitolul șaisprezece, ele sunt identificate ca cele trei puteri care conduc lumea la Armaghedon. „Cele șapte vremuri” ale lui Nebucadnețar leagă împreună toate cele trei fiare, căci Babilonul literal ilustrează Babilonul spiritual, iar aceeași linie profetică ce se află în cartea lui Daniel este reluată în cartea Apocalipsei, căci cele două cărți se desăvârșesc una pe cealaltă.

Nebucadnețar reprezintă anul 1798 ca o verigă profetică între balaurul, fiara și profetul mincinos. 1798 a fost "timpul sfârșitului" pentru solia primului înger și pentru istoria millerită. William Miller a fost călăuzit să-și întemeieze întreaga sa structură profetică pe recunoașterea balaurului păgânismului și a fiarei catolicismului, dar nu a văzut Statele Unite drept fiara pământului și profetul mincinos. El putea vedea istoria anterioară "timpului sfârșitului" din 1798, dar viitorul era încă viitor. La "timpul sfârșitului" din 1989, toate cele trei puteri aveau să fie atunci recunoscute.

Despecetluirea recunoașterii profetice a balaurului și a fiarei în 1798 este reprezentată prin râul Ulai din capitolele șapte, opt și nouă. Despecetluirea recunoașterii profetice a balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos în 1989 este reprezentată prin râul Hidechel din capitolele zece, unsprezece și douăsprezece. Nebucadnețar reprezintă mișcarea primului înger sosită în 1798 și îl tipifică pe Belșațar, care reprezintă mișcarea celui de-al treilea înger sosită în 1989. Din acest motiv, al doilea vis al lui Nebucadnețar, din capitolul patru, reprezintă solia primului înger.

„Șapte vremuri” ale lui Nebucadnețar s-au încheiat la „timpul sfârșitului”, în 1798, odată cu apariția mesajului de avertizare privind judecata care urma să vină. La „sfârșitul zilelor”, el este un om convertit, reprezentând astfel cornul republican al fiarei din pământ, când aceasta era asemenea unui miel. El reprezintă în același timp cornul protestant filadelfian al fiarei din pământ.

Fiind primul împărat al Babilonului, el îl prefigurează pe Belșațar, ultimul împărat al Babilonului. Judecata lui a fost prefigurată de judecata lui Nimrod și, la rândul ei, a prefigurat judecata lui Belșațar. Judecata lui a reprezentat deschiderea judecății de cercetare la 22 octombrie 1844.

Visul l-a înspăimântat pe Nebucadnețar, iar simbolismul visului reprezintă evanghelia veșnică a primului înger, care poruncește oamenilor: «Temeți-vă de Dumnezeu».

Evanghelia veșnică este o solie în trei etape; primul pas, așa cum este reprezentat de primul înger, este să ne temem de Dumnezeu, al doilea pas este să-I dăm slavă, iar al treilea este reprezentat de ceasul judecății Lui. „Slava” reprezintă caracterul, iar al doilea „haidem” din istoria răzvrătirii lui Nimrod este momentul în care a fost cercetat caracterul cetății și al turnului. A fost o judecată de cercetare. Unirea bisericii cu statul este chipul fiarei, iar al doilea pas al lui Nimrod a constat în manifestarea chipului fiarei, însă al doilea pas al evangheliei veșnice produce o glorificare a caracterului lui Dumnezeu, nu al lui Nimrod.

Frica lui Nebucadnețar este un simbol al primei încercări, așa cum a fost și alegerea lui Daniel de a nu adopta regimul alimentar al Babilonului, căci Daniel se temea de Dumnezeu. Primul înger a intrat în istorie în 1798, iar după aceea a fost împuternicit la 11 august 1840. Visul lui Nebucadnețar situează sosirea primei solii la timpul sfârșitului, în 1798.

Sosirea primei solii la vremea sfârșitului, în 1798, care este reprezentată de temerea lui Nebucadnețar, marchează momentul în care cartea lui Daniel trebuia să fie despecetluită.

Când cartea lui Daniel a fost desigilată la „vremea sfârșitului”, oamenii au fost chemați să vină și să cerceteze creșterea cunoștinței, iar acea chemare a produs în cele din urmă două clase de închinători. O clasă nu a putut înțelege, iar cealaltă a putut. Înțelepții Babilonului, reprezentați drept „magicienii, astrologii, Caldeii și ghicitorii”, nu au putut înțelege, dar Daniel a înțeles. „Înțelepții” babilonieni nu au putut înțelege și, prin urmare, îi reprezintă pe cei răi. Daniel i-a reprezentat pe cei înțelepți.

Vom continua capitolul patru din Daniel în articolul următor.