The Book of Daniel - Number Forty-Four

Adevărurile de temelie ale lui William Miller au fost acoperite de-a lungul celor patru generații ale adventismului. Restaurarea acelor adevăruri de temelie este prezentată în al doilea său vis și este identificată în mod repetat în Biblie și în Spiritul Profeției drept lucrarea pe care poporul lui Dumnezeu din zilele de pe urmă trebuie să o împlinească. Visul lui Miller arată că, atunci când omul cu peria pentru murdărie le restaurează nestematele, ele vor avea o strălucire de zece ori mai mare decât a soarelui.

Cadrul lui Miller se întemeia pe recunoașterea celor două puteri pustiitoare: păgânismul, urmat de papalitate, iar mărturia apostolului Pavel din capitolul doi din Tesaloniceni i-a oferit lui Miller ancora pentru cadrul său. Acolo, Pavel arată că Roma păgână a împiedicat papalitatea să se ridice la putere, până când Roma păgână a fost înlăturată. În 2 Tesaloniceni, Pavel a oferit, de asemenea, ancora pentru cadrul de referință al Future for America, când a identificat că „omul păcatului” din capitol era, de asemenea, reprezentat ca regele care se înalță pe sine, în Daniel, capitolul unsprezece, versetul treizeci și șase.

Este esențial să se înțeleagă că creșterea cunoștinței în cadrul mișcării atât a primului, cât și a celui de-al treilea înger a fost în mod direct legată de mărturia lui Pavel din capitolul al doilea din Tesaloniceni. La vremea sfârșitului, în 1798, și de asemenea în 1989, cartea lui Daniel a fost dezpecetluită, inițiind astfel un proces de testare în trei trepte. Procesul de testare produce întotdeauna două clase de închinători în istoria în care cartea lui Daniel este dezpecetluită. Este esențial să se înțeleagă scrierile lui Pavel în legătură cu creșterea cunoștinței la vremea sfârșitului, căci tocmai în acel capitol Pavel avertizează că cei care nu primesc „iubirea adevărului” vor primi de la Dumnezeu o puternică amăgire. Acea puternică amăgire este ceea ce se abate asupra celor răi în capitolul al doisprezecelea din Daniel, care resping creșterea cunoștinței. În ambele istorii, puternica amăgire se referă în mod cel mai direct la adventism.

Adventismul era „cetatea credincioasă” când a proclamat Strigătul de la miezul nopții în 1844. Începând cu 1863, a inițiat procesul de respingere a „temeliilor” care fuseseră așezate prin slujirea lui William Miller. Când au început să dea la o parte adevărurile de temelie, acoperindu-le astfel cu nestemate și monede contrafăcute, ei zideau o nouă temelie. Cei care au început, au desfășurat și continuă acea lucrare sunt reprezentați în scrierile Spiritului Profetic drept „cei care au avut o mare lumină”.

„Marea lumină” pe care au avut-o odinioară era reprezentată, în visul lui Miller, de nestematele din casetă, pe care le-a așezat pe o masă în centrul camerei sale și care străluceau mai puternic decât „soarele”. În pasajul tocmai citat, Sora White îi identifică pe „aceia care au avut mare lumină”, dar care „și-au ales propriile căi”.

Ei au ales o cale nouă în 1863. Ea spune că este "o amăgire fascinantă, care pune stăpânire pe minți atunci când oamenii care au cunoscut cândva adevărul confundă forma evlaviei cu duhul și puterea ei; când își închipuie că sunt bogați și s-au îmbogățit și nu au nevoie de nimic, în timp ce, în realitate, au nevoie de toate."

Ea identifică starea laodiceană, pe care ea și soțul ei au recunoscut că s-a manifestat în 1856. Apoi au fost puși la încercare timp de șapte ani, dar nu au trecut încercarea în 1863 și au început să ridice temelia falsă care aduce puternica amăgire despre care avertizează Pavel în Tesaloniceni. Avertismentul lui Pavel din Tesaloniceni este o ancoră pentru mișcarea de la începutul și de la sfârșitul Adventismului și se armonizează perfect cu visul lui Miller, care abordează atât începutul, cât și sfârșitul Adventismului. Visul lui arată că, atunci când lucrarea de restaurare a pietrelor prețioase originare ale adevărului este înfăptuită, acele adevăruri vor străluci de zece ori mai strălucitor decât atunci când au strălucit pentru prima dată la Strigarea de la miezul nopții, la începutul Adventismului. Cum se face că înțelegerea lui Miller strălucește acum mai puternic decât atunci când a recunoscut pentru prima dată adevărul?

Pe cele două planșe sacre ale capitolului al doilea din Habacuc sunt reprezentate mai multe adevăruri. Aceste adevăruri au fost înfățișate în visul lui Miller ca nestemate care aveau să fie, în cele din urmă, restaurate în zilele de pe urmă, chiar înainte de Strigătul de la miezul nopții. Nestematele contrafăcute care sunt scoase pe fereastră în visul lui Miller reprezintă atât învățăturile false care au fost aduse în Adventism pentru a crea o temelie falsă, cât și pentru a ascunde adevărata temelie; dar ele îi reprezintă, de asemenea, pe aceia care refuză să renunțe la învățăturile false care alcătuiesc temelia falsă. „Necurmatul” a fost ancora cadrului de adevăr al lui William Miller, care a statornicit temelia originară, iar în zilele de pe urmă „necurmatul” simbolizează nu numai păgânismul, așa cum l-a identificat corect Miller, ci este simbolul răzvrătirii care a produs temelia falsă.

Biblia, Duhul Profeției și istoria mărturisesc deopotrivă că strigătul ceasului judecății din perioada 1798–1844 a constat în proclamarea soliei descoperite și prezentate de William Miller. De aceea mișcarea se numește mișcarea millerită. În mod logic, a respinge acea mișcare înseamnă a respinge lumina care a apărut în 1798, pe care Daniel a identificat-o drept o creștere a cunoștinței.

Isaia vorbește despre bețivii lui Efraim și îi identifică pe acei bețivi drept bărbații batjocoritori care cârmuiesc poporul Ierusalimului. Isaia arată că nu sunt beți de vin propriu-zis, ci de vin duhovnicesc. În Biblie, vinul duhovnicesc poate desemna fie învățătură adevărată, fie învățătură falsă, în funcție de context. Bețivii lui Efraim sunt îmbătați cu învățătură falsă, care constituie vinul Babilonului, așa cum este reprezentat de desfrânata din Tir în capitolul șaptesprezece din Apocalipsă și de Belșațar în ultima lui noapte de petrecere.

Isaia a identificat efectele beției spirituale care se abate asupra bărbaților batjocoritori ce cârmuiesc poporul Ierusalimului.

Sora White citează aceste versete și apoi adaugă:

Toți profeții, inclusiv Isaia și Sora White, identifică zilele de pe urmă. În aceste zile, liderii Adventismului „se află în mod categoric de partea lui Satana, dând ascultare duhurilor amăgitoare și învățăturilor demonilor.” Sora White enunță o predicție când spune: „Când aceste amăgiri spiritiste sunt descoperite ca fiind ceea ce sunt în realitate — lucrările ascunse ale duhurilor rele — cei care au luat parte la ele vor deveni ca niște oameni care și-au pierdut mințile.” Conducerea Adventismului va deveni ca niște oameni care și-au pierdut mințile, în momentul din istoria zilelor de pe urmă când beția lor este descoperită ca fiind „lucrările ascunse ale duhurilor rele.”

Are loc o dezpecetluire a lucrării oamenilor batjocoritori care stăpânesc poporul din Ierusalim în zilele de pe urmă. Acea dezpecetluire a fost ilustrată în visul lui Miller, când Miller s-a rugat și apoi s-a deschis o ușă. Ea are loc chiar înainte ca el să-și închidă ochii pentru o clipă, identificând chiar sfârșitul procesului de sigilare al celor o sută patruzeci și patru de mii. Deschiderea unei uși identifică o schimbare de dispensațiuni, iar în acel punct mișcarea laodiceană a îngerului al treilea trece în mișcarea filadelfiană a îngerului al treilea.

În pasajul din Isaia se găsește un rezumat al lucrării rele a bețivilor lui Efraim, care sunt bărbații ce „ar fi trebuit să stea ca păzitori credincioși”. Rezumatul este exprimat astfel: „Cu adevărat răsturnarea lucrurilor voastre va fi socotită ca lutul olarului; căci va zice oare lucrarea despre cel ce a făcut-o: El nu m-a făcut? sau va zice lucrul întocmit despre cel ce l-a întocmit: El n-are înțelegere?”

Potrivit identificării lui Miller, «necurmatul», fie ca religia păgânismului, fie ca Roma păgână, este, în ultimă instanță, un simbol al lui Satana, căci atât Satana, cât și Roma păgână sunt reprezentați prin simbolul balaurului.

Vorbind despre bărbații care cârmuiesc Ierusalimul în zilele de pe urmă, Sora White afirmă: „Unii ajung să fie pătrunși de întunericul care predomină și dau la o parte adevărul în favoarea rătăcirii. Ziua indicată de profeție a venit. Isus Hristos nu este înțeles. Isus Hristos este pentru ei un basm.” În 1901, un conducător al Adventismului din Germania a început să introducă interpretarea falsă a protestantismului apostat cu privire la „the daily” din cartea lui Daniel. Acea interpretare susține că „the daily” reprezintă lucrarea lui Hristos în sanctuar, sau o variație a acestei idei. Spun „o variație”, deoarece, de-a lungul istoriei de după 1901, s-au pus accente diferite asupra acestei falsități, dar acele concepții false ajung întotdeauna la concluzia că „the daily” reprezintă o anumită formă a lucrării lui Hristos.

În adventismul zilelor de pe urmă, nestemata care era doctrina „necurmatului”, pe care Miller îl identificase ca simbol satanic, este un simbol al lui Hristos. Când această interpretare a fost introdusă în 1901, foarte puțini au acceptat concepția potrivit căreia „necurmatul” era un simbol al lui Hristos, și nu un simbol al Satanei, dar până în anii 1930 nestemata doctrinei „necurmatului”, pe care Miller o extrasese din filonul de adevăr aflat în 2 Tesaloniceni, capitolul doi, a fost respinsă, întocmai cum fuseseră respinse în 1863 „de șapte ori” din Leviticul douăzeci și șase. Cândva, între 1863 și anii 1930, adventismul își schimbase conducătorii, fără a recunoaște aceasta.

Oamenii batjocoritori care cârmuiesc poporul Ierusalimului, oameni „în dregătorii de încredere”, vor „numi păcatul neprihănire și neprihănirea păcat”, iar „cu adevărat răsturnarea lucrurilor voastre va fi socotită ca lutul olarului; căci oare lucrarea va zice despre cel ce a făcut-o: Nu m-a făcut el? sau oare lucrul întocmit va zice despre cel ce l-a întocmit: N-a avut pricepere?” În răzvrătirea progresivă de-a lungul celor patru generații ale adventismului, cei aflați în dregătorii de încredere își schimbă conducătorii și nu știu aceasta. Ei nu știu aceasta, căci au respins în mod progresiv și consecvent dovezile greșelilor lor. În acea răzvrătire progresivă „înțelepciunea înțelepților lor va pieri și priceperea oamenilor lor chibzuiți va fi ascunsă.”

Vor întoarce lucrurile pe dos și vor numi păcatul dreptate, iar dreptatea păcat. Simbolul acestei răzvrătiri este doctrina „necurmatului”, care pentru Miller era un simbol satanic, iar pe care Adventismul de astăzi o identifică drept un simbol al lui Hristos. Ceea ce odinioară a fost ancora care a statornicit cadrul aplicațiilor profetice ale lui William Miller a ajuns acum să fie un simbol al beției bărbaților batjocoritori care stăpânesc peste poporul Ierusalimului. Simbolismul asociat cu „necurmatul”, în cartea lui Daniel, a strălucit ca soarele când a fost recunoscut în caseta cu bijuterii a lui Miller, la începutul Adventismului, dar în zilele din urmă acel adevăr strălucește de zece ori mai puternic, fiindcă numărul zece este un simbol al unei încercări, iar pentru Israelul din vechime a zecea încercare a fost încercarea finală.

Fariseii moderni au „atribuit” „lucrările lui Hristos” „agențiilor satanice”, identificând păgânismul drept „puterea sfântă a lui Dumnezeu”.

Vom continua considerarea sporirii cunoștinței, care a fost desigilată în mișcarea primului înger, în articolul următor.