The Book of Daniel - Number Forty-Seven

Când cornul cel mic al Romei este reprezentat în versetele nouă până la doisprezece din capitolul opt al lui Daniel, el este un simbol corupt, căci este un simbol al travestismului, un travestit care oscilează între masculin și feminin. Aceasta este în acord cu înțelegerea millerită potrivit căreia Roma a fost reprezentată prin două faze, prima fază fiind cârmuirea de stat romană, iar a doua fază cârmuirea bisericească romană; însă, prin oscilația genurilor din versete, cornul cel mic se află în afara succesiunii istorice și profetice (corupt). Totuși, fiecare dintre cele patru versete reprezintă istorie asociată în mod direct fie cu cârmuirea de stat romană, fie cu cârmuirea bisericească romană. Roma păgână i-a persecutat pe toți cei care i-au rezistat autorității imperiale, dar persecuția Romei papale (feminină) din versetul zece este îndreptată în mod specific împotriva cerului.

În înțelegerea milerită, potrivit căreia Roma era a patra și ultima împărăție, alternanța de la stat la biserică, la stat și din nou la biserică nu ar fi constituit o preocupare. Ei văzuseră amestecul de fier și lut în picioarele din capitolul doi al lui Daniel și l-au înțeles pur și simplu ca pe două faze ale Romei, fără preocuparea de a defini o succesiune istorică specifică a unei a patra și a unei a cincea împărății. La fel au înțeles și capitolul șapte, unde cornul care rostea cuvinte mari împotriva Celui Preaînalt a avut trei coarne smulse dintre cele zece coarne inițiale ale fiarei Romei. Chiar dacă Miller ar fi recunoscut oscilația de gen din versetele nouă până la doisprezece, acest lucru ar fi fost neimportant pentru înțelegerea sa că a patra împărăție este Roma. În înțelegerea milerită, a patra împărăție s-a încheiat în 1798, iar următorul eveniment profetic era A Doua Venire a lui Hristos.

Cornul feminin, care identifică femeia care săvârșește curvie spirituală cu cornul masculin, este reprezentat în versetele zece și doisprezece.

Prigoana exercitată de puterea papală era îndreptată împotriva creștinismului (oștirea cerului), iar în versetul doisprezece Roma papală (la feminin) primește puterea de a-și duce la îndeplinire lucrarea ucigașă prin nelegiuirea curviei cu regii Europei.

„Oștirea” din verset reprezintă puterea militară care i-a fost dată papalității „împotriva necurmatei”. Cuvântul „against” înseamnă „from”. Din partea regilor păgâni ai Europei (Roma păgână), reprezentați de „necurmata”, papalității i s-a dat sprijin militar (o oștire) „din pricina călcării de lege”. Unirea dintre biserică și stat, cu biserica exercitând controlul asupra relației, constituie „călcarea de lege”. Vinul acelei călcări de lege este sânge creștinesc. După ce papalitatea a dobândit controlul asupra armatelor Romei păgâne, Roma papală („ea”) „a aruncat adevărul la pământ; și a lucrat și a propășit.”

În Daniel, capitolul unsprezece, versetul treizeci și unu, este de asemenea reprezentată punerea armatelor la dispoziția Romei papale:

Versetul identifică tranziția istorică de la Roma păgână la Roma papală. În verset, „brațele” sunt regii europeni care au început să se ridice în sprijinul papalității, începând cu Clovis, regele francilor (Franța), în anul 496. „Brațele” au pângărit, de asemenea, „sanctuarul tăriei” (cetatea Romei), prin războaiele neîncetate din secolul al IV-lea până în anul 538. „Brațele” au înlăturat totodată rezistența păgână împotriva ascensiunii papalității, iar până în anul 508 rezistența păgână a luat sfârșit.

Cuvântul tradus prin „take away” este cuvântul ebraic „sur” și înseamnă „a înlătura”. „Oștirile” au așezat „urâciunea pustiirii” (papalitatea) pe tronul pământului în anul 538. Când, în Daniel, capitolul opt, versetul doisprezece, se afirmă că „o oștire” a fost dată cornului celui mic, de gen feminin, aceasta este în acord cu mărturia versetului treizeci și unu din capitolul unsprezece. Cartea Apocalipsei dă, de asemenea, mărturie aceluiași adevăr în capitolul treisprezece.

Sora White identifică în mod direct fiara din versetul al doilea ca fiind papalitatea, iar balaurul din verset ca fiind Roma păgână. Roma păgână a dat papalității trei lucruri: „puterea lui, scaunul lui și o mare autoritate”.

Puterea militară a fost conferită de Roma păgână, începând cu Clovis, în anul 496. „Scaunul” de pe care să domnească a fost dat papalității în anul 330, când împăratul Constantin și-a mutat capitala la Constantinopol, lăsând fosta sa capitală, Roma, sub controlul Bisericii papale. În anul 533, împăratul Iustinian a decretat că papa este capul Bisericii și îndreptătorul ereticilor, încredințând „marea sa autoritate” papei de la Roma. Versetul doisprezece din capitolul opt al cărții Daniel identifică momentul când a fost dată o „oaste”, iar acel adevăr profetic este mărturisit prin mulți martori. Din acel moment (începând cu anul 496), papalitatea „a prosperat”.

Avea să continue să „lucreze” și să „propășească” până când a luat sfârșit indignarea împotriva împărăției de nord a lui Israel, în 1798, și papalitatea a primit rana ei de moarte.

Versetul nouă din capitolul opt descrie Roma de gen masculin (Roma păgână) și reprezintă procesul de cucerire în trei etape pe care Roma păgână l-a împlinit și care prefigura cele trei zone geografice ce aveau să fie cucerite pentru ca Roma papală să fie așezată pe tronul pământului, așa cum sunt reprezentate de cele trei coarne smulse în capitolul șapte. Aceste două cuceriri în trei etape, ale Romei păgâne și ale Romei papale, au reprezentat cele trei obstacole geografice ale Romei moderne, în versetele patruzeci până la patruzeci și trei din Daniel unsprezece. Apoi, în capitolul opt, versetul unsprezece, cornul cel mic de gen masculin (Roma păgână) este din nou reprezentat. În acel verset, logica sfințită este atât de solidă, încât bărbații batjocoritori care stăpânesc Ierusalimul au fost siliți să introducă mai multe minciuni teologice pentru a-și ridica temelia contrafăcută.

Pe măsură ce începem să abordăm monedele și bijuteriile contrafăcute care au fost introduse în Adventism începând cu 1863, se cuvine să observăm că există două domenii principale de pretinsă expertiză teologică de care Adventismul se laudă, ca temelie pentru susținerea doctrinelor Protestantismului apostat și ale Catolicismului. Afirmația pe care o fac teologii moderni ai Adventismului este că sunt fie experți în istoria biblică, fie experți în limbile biblice. Modul în care aplică ei versetul arată că cuvântul profetic a devenit pentru ei ca o carte pecetluită și arată, de asemenea, că pretenția lor de a fi experți ai limbilor biblice nu este decât manifestarea modernă a fariseismului.

Mai întâi este ignorarea alternanței genurilor referitoare la cornul cel mic în versetele nouă până la doisprezece. Dacă ar fi într-adevăr experți în limba ebraică, nu ar nega, nici nu ar dilua faptul că Daniel a recurs în mod deliberat la alternanța de gen în aceste versete. Cornul cel mic este reprezentat în ambele genuri, iar aceste genuri se succed alternativ de-a lungul versetelor. Teologii încearcă să acopere acest fapt cu gunoaie și monede contrafăcute, căci aceasta arată limpede că versetul unsprezece se referă la Roma păgână, nu la cea papală. Ei, desigur, insistă că cornul cel mic din versetul unsprezece este papa, când, în realitate, este vorba de Roma păgână.

Odată ce se admite că două dintre cele patru versete despre cornul cel mic sunt masculine, iar două sunt feminine, devine ușor de integrat adevărul biblic potrivit căruia, în profeția biblică, o femeie reprezintă o biserică, iar un bărbat reprezintă un stat. Cunoașterea acestui fapt le permite tuturor celor care doresc să vadă că cornul cel mic din versetul unsprezece este Roma masculină (Roma păgână), nu Roma feminină (Roma papală).

Astfel, versetul este înțeles ca învățând că Roma păgână (el) s-a înălțat până la Căpetenia oștirii, după cum a făcut Roma păgână când L-a pus pe Căpetenia oștirii pe crucea de pe Calvar. Nu numai că Roma păgână s-a înălțat împotriva lui Hristos la cruce, ci versetul mai spune că prin el (Roma păgână) „jertfa necurmată a fost luată.”

În cartea lui Daniel există două cuvinte ebraice care sunt ambele traduse prin „a înlătura”. Cuvintele sunt „sur” și „rum”. Ambele cuvinte sunt folosite în serviciul sanctuarului. „Sur” înseamnă a înlătura sau a îndepărta, iar când cenușa de pe altarul din sanctuar era îndepărtată, cuvântul folosit pentru a descrie îndepărtarea cenușii este „sur”. Cuvântul „rum” înseamnă a ridica și a înălța, iar când preotul din sanctuar trebuia să ridice o jertfă legănată, el trebuia să „rum” (să ridice) jertfa. În versetul unsprezece, Roma păgână („the daily”) ar „rum” (a înlătura) păgânismul prin ridicarea și înălțarea religiei păgânismului.

Roma păgână avea să înalțe și să exalte religia păgânismului. Teologii adventiști care pretind o competență în limbile biblice aleg să trateze fiecare ocurență a expresiei „take away” din cartea lui Daniel drept „remove”. Ei nu recunosc scrierea distinctă și precisă a lui Daniel și, astfel, se situează deasupra profetului Daniel.

Teologii care pretind că înțeleg limbile biblice oferă argumente pentru a justifica de ce Daniel a avut în vedere același lucru, deși a folosit două cuvinte diferite. Ei prezintă studii lexicale îndelungate și istovitoare pentru a-și susține afirmațiile false. Teologii care pretind că înțeleg istoria biblică susțin că aplicarea falsă se întemeiază pe recunoașterea faptului că, în diferite perioade ale istoriei, același cuvânt poate însemna altceva și, prin urmare, atunci când Daniel a întrebuințat două cuvinte diferite, numai un expert în istorie poate identifica ce a intenționat Daniel de fapt. Este important să identificăm aceste două metode false, căci ele sunt adesea folosite de teologii care caută să se ascundă de metodologia „linie după linie”.

Cuvântul tradus în verset prin „înlăturat” înseamnă „a ridica și a înălța”. Nu înseamnă a îndepărta. Acest fapt creează confuzie și contradicție pentru teologii adventiști, căci premisele lor nu rezistă unei simple evaluări a versetului, atunci când definiția reală a cuvântului folosit de Daniel este aplicată versetului. Ei susțin că „cornul cel mic” din verset este Roma papală și, prin urmare, versetul ar suna astfel: „prin el” (Roma papală) „necurmata a fost înlăturată”.

Ei, desigur, nu au nicio problemă să includă cuvântul adăugat pe care Sora White afirmă în mod explicit că a fost introdus de înțelepciunea omenească și nu se aplică textului.

Ei identifică „necurmatul” drept slujirea sanctuară a lui Hristos, astfel încât „jertfa necurmată” susține conceptul potrivit căruia „necurmatul” este lucrarea jertfitoare a lui Hristos în sanctuarul ceresc. Dar inspirația arată că termenul „jertfă” „nu aparține textului”.

Când bețivii lui Efraim identifică „cel zilnic” ca fiind lucrarea sanctuară a lui Hristos, versetul ar suna astfel: „prin el” (Roma papală) „cel zilnic a fost înlăturat”, sau ar suna: „prin puterea papală, slujirea sanctuară a lui Hristos a fost înlăturată”. Ei chiar învață acest neadevăr. Ei insistă că, prin întunericul stăpânirii papale, adevărata înțelegere a slujirii sanctuare a lui Hristos a fost înlăturată din mințile oamenilor.

Totuși, cuvântul redat prin „take away” nu înseamnă a înlătura, ci a ridica și a înălța. Dacă cei care se pretind experți în limbile biblice ar aplica corect sensul cuvântului ebraic „rum” la pasaj, redarea lor ar trebui să fie: „prin puterea papală, slujirea lui Hristos în sanctuar a fost ridicată și înălțată”. Când a ridicat și a înălțat vreodată papalitatea pe Hristos?

Ei caută să impună definiția cuvântului ebraic „sur” asupra cuvântului ebraic „rum”. Daniel folosește cuvântul „sur”, care înseamnă a înlătura, în legătură cu „necurmatul” în alte două versete, dar în versetul unsprezece Daniel a ales cuvântul „rum”, care înseamnă a ridica și a înălța. Nu numai că această înșiruire de basme cu privire la acest verset este o nerozie din pricina răstălmăcirii sensului cuvântului tradus prin „a lua”, ci nu a existat niciodată un timp în care slujirea de sanctuar a lui Hristos să fi fost, în vreun fel, luată de la oameni.

A pretinde, așa cum fac teologii adventiști, în încercarea de a-și sprijini aplicarea eronată a versetului, că a existat o perioadă în care papalitatea a exercitat o anumită formă de putere pentru a înlătura mijlocirea lui Hristos în sanctuar, este absurd!

Dar teologii nu predau că versetul indică faptul că papalitatea a înălțat și a preamărit slujirea lui Hristos în sanctuar. Ei evită sensul cuvintelor lui Daniel și sfatul inspirat al lui Ellen White, pentru a preda ceea ce aleg să predea, în pofida mărturiei cuvintelor lui Daniel.

Teologii învață că versetul înseamnă „prin puterea papală, lucrarea lui Hristos în sanctuar a fost înlăturată”, iar înlăturarea lucrării lui Hristos în sanctuar din mintea oamenilor este susținută de faptul că, în legătură cu această înlăturare, locul sanctuarului lui Hristos a fost „aruncat la pământ”. Nu există niciun verset în Cuvântul lui Dumnezeu care să ateste că sanctuarul ceresc, care este locul unde Hristos Își exercită mijlocirea, a fost vreodată aruncat la pământ. Și nu există niciun pasaj biblic care să ateste că cerul însuși, care este „locul sanctuarului Său”, a fost vreodată aruncat la pământ. Încă o dată, teologii se situează deasupra profetului Daniel, căci susțin cu insistență că „locul sanctuarului Său” din verset se referă la sanctuarul lui Dumnezeu, în pofida faptului că Daniel învață în mod direct opusul acelei idei.

Experții declarați ai limbii ebraice insistă că, în verset, cuvântul ebraic „rum” trebuie înțeles în sensul cuvântului ebraic „sur”. Ei insistă, de asemenea, că cuvântul ebraic „miqdash” trebuie înțeles în sensul cuvântului ebraic „qodesh”. „Miqdash” și „qodash” sunt ambele traduse simplu prin „sanctuar” în cartea lui Daniel, însă au sensuri diferite. „Miqdash” desemnează orice sanctuar, fie că este sanctuarul lui Dumnezeu, fie un sanctuar păgân. Este cuvântul generic pentru „sanctuar”, dar „qodesh” este folosit în Biblie numai pentru a desemna sanctuarul lui Dumnezeu.

Daniel cunoștea diferența dintre un sanctuar păgân și sanctuarul lui Dumnezeu. Dacă Daniel urma să identifice un sanctuar păgân, ar fi folosit cuvântul "miqdash". Mi se pare uimitor că așa-zișii experți ai limbii ebraice nu abordează niciodată faptul că, în patru versete consecutive, Daniel folosește ambele cuvinte de trei ori. Întrebuințarea de către Daniel a celor două cuvinte ebraice, ambele traduse prin "sanctuar", definește sensul pe care Daniel a intenționat să fie înțeles.

Chiar în pasajul care stă la baza Adventismului, Daniel folosește două cuvinte ebraice diferite, ambele traduse prin «sanctuar». În versetele treisprezece și paisprezece, Daniel a ales să folosească cuvântul ebraic pentru «sanctuar», care este folosit în Biblie numai pentru a desemna sanctuarul lui Dumnezeu, dar în versetul unsprezece, Daniel a folosit cuvântul ebraic general sau generic, care poate desemna fie sanctuarul lui Dumnezeu, fie un sanctuar păgân.

Dacă Daniel ar fi dorit să identifice «sanctuarul» din versetul unsprezece ca fiind sanctuarul lui Dumnezeu, ar fi folosit același cuvânt ebraic pe care l-a folosit de două ori în următoarele trei versete. Este absolut clar că Daniel făcea o distincție între un sanctuar păgân în versetul unsprezece și sanctuarul lui Dumnezeu în versetele treisprezece și paisprezece! Dar bețivii lui Efraim susțin că «locul sanctuarului său», care a fost «aruncat la pământ» în versetul unsprezece, era locul sanctuarului lui Dumnezeu, deși evită cuvântul «loc».

Ei învață că papalitatea a înlăturat lucrarea de mijlocire a lui Hristos și a aruncat la pământ adevărul privitor la sanctuarul ceresc. Dar Daniel a fost clar că „sanctuarul” din versetul unsprezece nu era sanctuarul lui Dumnezeu, ci un sanctuar păgân. Daniel a fost la fel de clar că nu „sanctuarul” a fost aruncat la pământ, ci „locul” sanctuarului său.

Refuzând să recunoască oscilația de gen intenționată din versetele nouă până la doisprezece, teologii moderni au adoptat definiția termenului „the daily” care a luat naștere în sânul protestantismului apostat și au început să clădească o temelie pe nisipul conjecturii omenești, al tradiției și al cutumei. Când ajung la versetul unsprezece, ei resping chiar sfatul inspirat al Sorei White, care a arătat că înțelegerea lui Miller a termenului „the daily” ca fiind păgânism era corectă, și încep să recurgă la arta diversiunii și a conjecturii pentru a-și apăra dragostea față de teologia catolică și protestantă.

Ei preschimbă Roma păgână în Roma papală în versetul respectiv și impun definiția „a înlătura” asupra cuvântului care înseamnă „a ridica și a înălța”. Ei definesc simbolul satanic al „necurmatului” ca un simbol dumnezeiesc, și apoi susțin că un templu păgân este templul lui Dumnezeu, evitând referința directă la „locul” sanctuarului. Iar „neînvățații” (așa cum îi identifică Isaia), care nu vor înțelege decât dacă „învățații” le spun că așa este, acceptă porția de basme spre propria lor pierzare.

Vom continua în articolul următor examinarea sporirii cunoașterii, reprezentată prin nestematele din visul lui Miller.