The Book of Daniel - Number Forty-Eight

Sporirea cunoștinței care este reprezentată de vedenia de la râul Ulai este ceea ce, în cele din urmă, a fost scris pe cele două table ale lui Habacuc.

Cele două table ale lui Habacuc sunt, în chip profetic, doi martori. Potrivit Scripturii, doi martori trebuie aduși laolaltă pentru a statornici adevărul.

Când cele două table ale lui Habacuc (diagramele pionierilor din 1843 și 1850) sunt suprapuse una peste cealaltă, ele confirmă adevărurile care erau nestematele visului lui Miller. Eroarea din 1843, reprezentată pe prima tablă, când este suprapusă peste a doua tablă, stabilește timpul de zăbovire al vedeniei. Miller (străjerul simbolic al acelei istorii) a întrebat ce trebuia să spună în timpul dezbaterii legate de istoria sa.

Domnul i-a poruncit lui Miller să scrie vedenia, iar în visul său a așezat caseta care conținea vedenia pe o masă în mijlocul camerei sale.

Apoi, tablele identifică timpul zăbovirii și prima dezamăgire.

Apoi este reprezentat procesul de testare în trei etape, produs de creșterea cunoștinței (bijuteriile lui Miller).

Cele două clase de închinători urmau să fie vădite prin procesul de încercare din Daniel, capitolul doisprezece.

Cei înțelepți ai lui Daniel sunt fecioarele înțelepte din Matei douăzeci și cinci, care au fost îndreptățite prin credință, iar cei nelegiuiți au fost fecioarele neînțelepte, care s-au semețit în mândrie. La sfârșitul visului lui Miller, nestematele reprezintă untdelemnul din pilda celor zece fecioare, care era mesajul.

Lumina nestematelor lui Miller în zilele de pe urmă va fi de zece ori mai strălucitoare, iar atât numărul zece, cât și lumina sunt simboluri ale unei încercări. În zilele de pe urmă, reprezentate la sfârșitul visului lui Miller, lumina adevărului, reprezentată pe tablele lui Habacuc, produce o solie de încercare, care, în pilda celor zece fecioare, este reprezentată drept solia Strigării de la miezul nopții. Acest proces de încercare este o repetare a procesului de încercare din istoria millerită, căci pilda celor zece fecioare se repetă întocmai, literă cu literă, în zilele de pe urmă.

Zece este simbolul unei încercări, iar la sfârșitul celor zece zile Daniel și cei trei tovarăși ai săi erau, la înfățișare, mai frumoși și mai grași decât cei care mâncau din hrana Babilonului. Cei mândri, reprezentați în Habacuc, care trăiau prin prezumție, nu prin credință, au dezvoltat caracterul Babilonului. În istoria milerită ei au devenit fiicele Babilonului, iar în Habacuc, trăsăturile profetice ale papalității sunt cele folosite pentru a identifica caracterul celor care au ales să nu trăiască prin credință.

Procesul de încercare adus asupra fecioarelor din Matei 25 dă naștere unei clase de închinători, care au dezvoltat caracterul împăratului de la miazănoapte (papalitatea), care este de asemenea puterea care „a prădat multe neamuri”. Este puterea papală cea care este mușcată pe neașteptate, întocmai cum Izabela a fost mâncată de câini.

Cele două clase ale lui Habacuc sunt cei îndreptățiți prin credință și cei care au mâncat și au băut din doctrinele Babilonului. Cei din ultimele zile ale visului lui Miller, care sunt reprezentați ca fecioare, fie dezvoltă caracterul lui Hristos și, astfel, primesc pecetea lui Dumnezeu, fie dezvoltă caracterul papalității și primesc semnul fiarei.

Fecioarele care beau vinul Babilonului vor bea, în cele din urmă, vinul mâniei lui Dumnezeu. În cartea lui Isaia, bețivii lui Efraim își manifestă beția oarbă răsturnând lucrurile, iar acea acțiune este de socotit drept „lutul olarului”.

Identificarea „necurmatului” ca simbol al lui Hristos răstoarnă adevărul cu privire la „necurmatul”, căci „necurmatul” este un simbol satanic. Identificarea de către Miller a „necurmatului” cu păgânismul este reprezentată în mod direct pe tablele lui Habacuc. Descoperirea de către Miller a pasajului din Tesaloniceni, care i-a permis să înțeleagă că tocmai păgânismul a fost „înlăturat”, pentru ca „omul fărădelegii” care șade în templul lui Dumnezeu să fie descoperit, constituie adevărul principal aflat în A doua Epistolă către Tesaloniceni, capitolul doi.

Semnificația „the daily” în Tesaloniceni, pe care Miller a descoperit-o, constituie adevărul principal al pasajului. Când Pavel îi identifică pe cei care nu iubesc adevărul și care, prin urmare, vor primi o amăgire puternică, el identifică, în mod cert, ura față de adevăr în sens general, dar adevărul la care pasajul face referire în mod direct este acela că „the daily” reprezintă Roma păgână.

Există doar dragoste de adevăr sau ură față de adevăr. Nu există cale de mijloc. Puternica amăgire care vine peste fecioarele neînțelepte din Matei 25 se întemeiază pe respingerea luminii bijuteriilor lui Miller, care reprezintă testul final. Proba finală a Israelului antic a fost a zecea probă, iar bijuteriile lui Miller strălucesc de zece ori mai puternic în zilele de pe urmă. Simbolul respingerii bijuteriilor lui Miller este „necurmata”, pe care bețivii lui Efraim au răsturnat-o în a treia generație a Adventismului. „Necurmata” este un simbol satanic al păgânismului. Bețivii au introdus o bijuterie contrafăcută, adusă din protestantismul apostat, care identifică „necurmata” drept un simbol al lui Hristos.

Înțelegerea lui Miller cu privire la nestematele sale era limitată de contextul istoric în care fusese format. Convins că A Doua Venire era următorul eveniment profetic, el considera că rana de moarte a papalității din 1798 nu putea reprezenta decât a patra și ultima împărăție pământească din Daniel capitolul doi. Miller era, de asemenea, limitat în înțelegerea sa privind „necurmatul”, căci mărturia lui este că, prin revelație, a fost îndrumat către o metodă specifică de studiu, în cadrul căreia a afirmat că folosea Biblia sa, Concordanța lui Cruden și citea câteva ziare. Hotărârea de a studia în felul acela îi venise pur și simplu în minte.

Nestematele lui Miller nu au fost pur și simplu recunoscute prin metoda sa de studiu, ci și prin revelație directă de la Dumnezeu.

Când Sora White afirmă că „Dumnezeu Și-a trimis îngerul” către Miller, se indică faptul că Gabriel a fost îngerul trimis către Miller, căci „îngerul Său” este un termen atribuit lui Gabriel.

Gabriel și ceilalți îngeri au fost trimiși să-i călăuzească mintea lui Miller și „să-i deschidă înțelegerea asupra profețiilor care fuseseră întotdeauna întunecate pentru poporul lui Dumnezeu”. Mesajul lui nu a fost pur și simplu dezvoltat prin metoda sa de studiu, ci și prin revelație divină. Însăși metoda pe care a folosit-o pentru a studia Biblia îi venise în minte. Când Dumnezeu aduce adevărul în mintea noastră, aceasta este revelație divină, spre deosebire de ajungerea la adevăr prin procesul de a împărți drept Scriptura. Miller a procedat în ambele feluri, dar revelația divină trebuia să facă parte din modul în care Miller a ajuns să înțeleagă subiectul „necurmatul”.

Miller nu ar fi recunoscut oscilația de gen din Daniel, capitolul opt, versetele 9–12, căci tot ce avea era Biblia și o concordanță lipsită de orice informații privitoare la limbile biblice. Nu ar fi văzut distincția dintre „sur” și „rum”, ambele traduse prin „a îndepărta”. Nu ar fi văzut distincția dintre „miqdash” și „qodesh”, ambele traduse prin „sanctuar”.

El nu ar fi văzut adevărul despre cuvântul "tamid", care apare de o sută patru ori în Biblie. Adevărul pe care nu ar fi putut să-l vadă (care este, de asemenea, adevărul pe care l-a văzut) era că, dintre cele o sută patru ocurențe ale cuvântului ebraic "tamid" în Biblie, numai în cartea lui Daniel cuvântul ebraic "tamid" este folosit ca substantiv. "Tamid" este cuvântul ebraic care înseamnă "continuu" și este tradus prin "the daily" în cartea lui Daniel.

Numai în cartea lui Daniel cuvântul este folosit ca substantiv, iar în celelalte nouăzeci și nouă de ori este folosit ca adverb. Din acest motiv, când traducătorii versiunii King James a Bibliei s-au confruntat cu faptul că Daniel folosește cuvântul de cinci ori ca substantiv, în timp ce toți ceilalți scriitori ai Bibliei au folosit cuvântul de nouăzeci și nouă de ori ca adverb, au fost constrânși de greutatea dovezilor să corecteze folosirea cuvântului ca substantiv de către Daniel. Pentru a-l corecta pe Daniel, au adăugat cuvântul 'sacrifice' la Cuvânt, și astfel au transformat un substantiv într-un adverb. Iar apoi, pentru a-i corecta pe traducători, Ellen White a fost inspirată să consemneze că ea "a văzut, în legătură cu 'Daily', că cuvântul 'sacrifice' a fost adăugat de înțelepciunea omenească și nu aparține textului; și că Domnul a dat înțelegerea corectă a acestuia celor care au dat strigătul orei judecății".

Miller, după propria sa mărturie, căuta să înțeleagă „necurmatul”, pe care, în cele din urmă, l-a înțeles din 2 Tesaloniceni. Însă, tot după propria sa mărturie, atunci când căuta să înțeleagă un cuvânt, lua în considerare toate locurile unde era folosit acel cuvânt, iar cuvântul este folosit de încă nouăzeci și nouă de ori în Biblie. Totuși, mărturia lui despre „necurmatul” este că nu l-a găsit nicăieri decât în cartea lui Daniel, când a afirmat: „Am citit mai departe și n-am putut găsi niciun alt caz în care [necurmatul] să fie găsit, decât în Daniel.” Miller a fost condus la nestemate nu numai prin metoda sa de studiu, ci și prin revelația divină care i-a fost dată prin slujirea îngerilor.

De aceea, înțelegerea lui cu privire la „necurmatul” era corectă, dar limitată. El nu a putut recunoaște că, dintre cele cinci dăți când „necurmatul” este menționat în cartea lui Daniel, una dintre cele trei dăți când „necurmatul” este „luat” avea un sens diferit de celelalte două. O dată, „necurmatul” este asociat cu cuvântul ebraic „rum”, iar de celelalte două ori este asociat cu cuvântul ebraic „sur”. Ambele cuvinte sunt traduse prin „a lua”, dar „rum”, în Daniel capitolul opt, versetul unsprezece, înseamnă „a ridica și a exalta”, iar în capitolul unsprezece, versetul treizeci și unu, și în capitolul doisprezece, versetul unsprezece, cuvântul „sur” înseamnă „a înlătura”.

Teologii care mănâncă și beau după dieta babiloniană susțin că, fie că îndepărtezi un lucru, fie că îl ridici, ambele reprezintă un tip de înlăturare, astfel încât ambele cuvinte trebuie înțelese ca având același sens. Ei susțin că în toate cele trei dăți când „the daily” este „înlăturat”, aceasta înseamnă întotdeauna a înlătura și, procedând astfel, sugerează că Daniel a fost neglijent în alegerea cuvintelor. Nu afirmă deschis aceasta, dar prin implicație învață că Daniel ar fi trebuit să folosească cuvântul „sur” în toate cele trei ocurențe, căci, potrivit teologilor, el ar fi intenționat același lucru de fiecare dată când „the daily” a fost „înlăturat”.

Ei fac același lucru cu cuvintele „miqdash” și „qodesh”, ambele traduse prin „sanctuar”, în versetele unsprezece până la paisprezece din capitolul opt. În fiecare apariție a termenului „sanctuar” din acele patru versete, ei insistă că toate reprezintă sanctuarul lui Dumnezeu. Din nou, prin inferență, Daniel ar fi trebuit pur și simplu să folosească „qodesh” în toate cele trei referințe și să nu folosească „miqdash” în versetul unsprezece. Miller nu a recunoscut deosebirea dintre acele cuvinte, dar teologii moderni o recunosc și, când o fac, insistă că nicio deosebire nu trebuie recunoscută. Totuși, Miller, care nu a recunoscut deosebirile dintre cuvinte, a ajuns la o înțelegere opusă celei a teologilor moderni.

Realitatea este că Daniel a fost un scriitor deosebit de riguros, care cunoștea limba ebraică și a fost socotit de zece ori mai înțelept decât toți ceilalți înțelepți ai Babilonului, care, prin ei înșiși, erau oameni foarte înțelepți în societatea lor. Dacă cineva știa întrebuințarea corectă a limbii ebraice și modul în care ea trebuia redată în chip corect în istoria respectivă, acela era Daniel. Dacă Daniel a întrebuințat cuvinte diferite, aceasta a fost pentru că ele erau menite să transmită sensuri diferite, pe care el a urmărit în mod deliberat să le redea. Când se recunoaște folosirea distinctă de către Daniel a cuvintelor care sunt traduse prin „sanctuar” sau prin „a înlătura”, aceasta susține înțelegerea lui Miller despre „the daily”, pe care el a recunoscut-o chiar în pasajul în care Pavel arată că cei care urăsc adevărul sunt meniți să primească o puternică amăgire.

Cei care urăsc adevărul și cred minciuna care produce o rătăcire puternică sunt, de asemenea, reprezentați drept bețivii lui Efraim, împărțiți în două clase. O clasă este conducerea învățată, iar cealaltă este laicatul neînvățat, care nu va auzi decât ceea ce îi învață cei învățați. Ei sunt aceia care se ascund sub minciuni și care încheie un legământ cu moartea. Ei sunt aceia al căror suflet se îngâmfă în Habacuc doi, și sunt fecioarele neînțelepte din Matei douăzeci și cinci. Ei sunt aceia care resping adevărurile fundamentale ale visului lui Miller, care strălucesc de zece ori mai strălucitor la sfârșit (reprezentând al zecelea și ultimul test pentru Israelul modern), așa cum este tipificat de al zecelea și ultimul test pentru Israelul antic.

Vom continua acest studiu în articolul următor.