The Book of Daniel - Number Fifty-Two

În articolul anterior am arătat că Gabriel a indicat încheierea «mâniei de pe urmă» pentru a confirma data din 1844, în temeiul a doi martori. Miller a înțeles «cele șapte vremi» din Leviticul douăzeci și șase, care au fost aplicate împotriva împărăției lui Iuda, dar nu a ajuns niciodată să vadă scopul și legătura judecății «celor șapte vremi» cu ambele împărății ale lui Israel, cea de nord și cea de sud. Este îndoielnic dacă a recunoscut vreodată distincția «mâniei de pe urmă» din versetul nouăsprezece, deși, fără îndoială, a înțeles într-un sens general că «mânia» era «cele șapte vremi». Lumina mâniei celei dintâi și a celei de pe urmă a fost desigilată de Palmoni în 1856, dar a fost respinsă în 1863. Totuși, solia lui Miller despre «cele șapte vremi» a fost corectă, deși limitată.

Miller nu ar fi recunoscut că în versetul unsprezece din Daniel opt cornul cel mic al Romei păgâne a înălțat și a preamărit păgânismul, căci pentru Miller „take away” însemna pur și simplu a îndepărta în fiecare dintre cele trei apariții ale sale în Daniel. Totuși, mesajul său era încă corect, deși limitat.

Milleriții au recunoscut că „sanctuarul” din versetul unsprezece era templul păgân din orașul Roma (Panteonul), dar limba ebraică nu stătea la baza mesajului lor. Mesajul lui Miller era centrat pe timpul profetic. Contextul istoric în care mesajul lor a fost despecetluit i-a împiedicat să vadă Statele Unite drept a șasea împărăție a profeției biblice, dar, mai mult decât atât, i-a împiedicat să vadă papalitatea drept a cincea împărăție a profeției biblice.

Constrânși de contextul istoric în care trăiau, au aplicat profețiile în acord cu așteptarea lor privind revenirea lui Hristos, pe care o anticipau ca fiind iminentă, și au fost dezamăgiți; totuși, mesajul lor a fost corect. Când Gabriel oferă interpretarea celor două vedenii în versetele cincisprezece până la douăzeci și șapte, înțelegerea lui Miller l-a împiedicat să cuprindă revelația mai amplă a împărățiilor, care era reprezentată în alternanța de gen gramatical a cornului cel mic în versetele nouă până la doisprezece. Mileriții consideră Roma drept cea de-a patra și ultima împărăție pământească în interpretarea lui Gabriel.

Deși Daniel a primit viziunea de la râul Ulai (care se află acum în curs de împlinire), în istoria Babilonului împărăția cea dintâi este lăsată în afara viziunii. Ea fusese cuprinsă sub chipul „capului de aur” și al „leului” în capitolele doi și șapte, dar în capitolul opt este subliniat atributul profetic al Babilonului, anume înlăturarea și restaurarea lui. Nebucadnețar prefigurase rana de moarte a papalității când a fost izgonit dintre oameni pentru „șapte vremi”, prefigurând astfel cei șaptezeci de ani simbolici în care desfrânata din Tir este dată uitării. În Daniel, capitolul opt, Babilonul este omis dintre împărățiile profeției biblice, iar viziunea începe cu Mezii și Perșii (berbecele), urmați de Grecia (țapul).

Imperiul lui Alexandru cel Mare s-a dezmembrat în patru regate de putere mai mică decât cea a lui Alexandru, așa cum fusese de asemenea reprezentat în capitolul șapte prin leopardul care avea patru aripi și patru capete. Numărul patru semnifică întinderea mondială, reprezentată prin nord, est, sud și vest. În versetul opt al capitolului opt, patru notabile s-au ridicat către cele patru vânturi ale cerurilor. În capitolul șapte, cele patru aripi ale Greciei corespund celor patru vânturi din capitolul opt, iar cele patru capete ale Greciei corespund celor patru notabile. Cele patru capete și cele patru notabile reprezintă cele patru regate în care s-a dezmembrat regatul inițial al lui Alexandru, iar cele patru aripi și cele patru vânturi reprezintă cele patru zone ale divizării. Este important să se observe această distincție, căci ea reprezintă un argument pe care mileriții îl aveau împotriva înțelegerii tradiționale a protestanților cu privire la al patrulea regat al Romei.

Pe tablele lui Habacuc, reprezentate prin diagramele pionierilor din 1843 și 1850, există o singură reprezentare care nu ilustrează o aplicație profetică, și aceasta are de-a face cu distincția dintre cele patru capete și cele remarcabile, și cele patru aripi și vânturi. Într-un efort de a ascunde adevărul privitor la Roma ca al patrulea regat al profeției biblice, Satana a introdus un argument cu privire la înțelesul adevărat sau fals al celor patru capete și al celor remarcabile, și al celor patru aripi și vânturi. Satana a făcut aceasta, fiindcă în cartea lui Daniel este identificat în mod clar un simbol distinct care a statornicit vedenia. O parte din dovezile care statornicesc acel simbol se află în cele patru capete și cele remarcabile, și în cele patru aripi și vânturi. Protestanții au susținut o viziune satanică asupra acestui argument, iar argumentul a fost atât de semnificativ pentru istoria milerită, încât l-au menționat pe diagramă. Puterea care statornicește vedenia „chazon” în cartea lui Daniel este identificată drept „jefuitorii poporului tău”, iar protestanții au identificat acea putere ca fiind unul dintr-o lungă linie de regi sirieni numiți Antioh Epifanes, iar Miller i-a identificat ca fiind Roma.

Antioh a fost unul dintre împărați, dintr-o linie de împărați care se trăgea din una dintre cele patru împărății în care se dezmembrase împărăția lui Alexandru. Cornul mic din versetul 9 al capitolului 8 din Daniel a venit după împărăția lui Alexandru, iar versetul 9 spune că din una dintre ele a ieșit cornul mic.

Disputa dacă Roma împlinește vedenia sau dacă un rege sirian slab și destul de neînsemnat o împlinește include și chestiunea dacă puterea cornului celui mic a ieșit din unul dintre cele patru coarne sau din unul dintre cele patru vânturi. Nu este o dispută prea serioasă, căci istoria și profeția sunt clare: Roma nu a fost moștenitoarea imperiului grecesc, ci o putere nouă. Dacă Roma a fost al patrulea regat, atunci "unul dintre ele" din al nouălea verset trebuie să fie unul dintre cele patru vânturi sau aripi. Dacă a fost Antioh Epifanes, a ieșit din cornul Siriei.

Milleriții au identificat faptul că puterea reprezentată prin „jefuitorii poporului tău” se va ridica împotriva lui Hristos.

„Prințul prinților” este Hristos, iar Antioh Epifanes a trăit cu mult înainte de nașterea lui Hristos, așa că milleriții au evidențiat acest fapt pe diagrama din 1843. Pe diagramă au inclus anul 164, care, în realitate, nu are nicio trimitere biblică și a fost pur și simplu o mențiune ce indica semnificația controversei asupra celei de-a patra împărății dintre Miller și teologii protestanți. Pe diagramă, lângă anul „164”, au scris: „Moartea lui Antioh Epifanes, care, desigur, nu s-a ridicat împotriva Prințului prinților, fiindcă murise cu 164 de ani înainte ca prințul prinților să se nască.”

Astăzi, Adventismul învață că "tâlharii poporului tău" se referă la Antioh Epifanes, la fel cum o face și Protestantismul apostat, în pofida faptului că inspirația a consemnat că "diagrama din 1843 a fost călăuzită de mâna Domnului și nu trebuie să fie modificată." Milleriții știau că împăratul cu față aspră era Roma, așa că nu au fost zdruncinați de învățătura satanică ce subminează capacitatea de a statornici viziunea "chazon". Biblia este clară: dacă nu există viziune, poporul piere.

Viziunea pe care Solomon o identifică în verset este viziunea „chazon”, care, în Daniel opt, versetul treisprezece, identifică păgânismul și papalitatea drept călcând în picioare sanctuarul și oștirea. Pentru Mileriți, acele două puteri pustiitoare reprezentau a patra împărăție din profeția biblică, iar fără a recunoaște a patra împărăție, Roma (jefuitorii poporului tău), ei nu ar fi putut să stabilească viziunea. „Jefuitorii poporului tău” din versetul paisprezece din Daniel unsprezece trebuiau să se ridice împotriva împăratului de la miazăzi, să se înalțe, să stabilească viziunea și să cadă. Roma a împlinit fiecare dintre acele caracteristici.

În capitolul șapte, a patra împărăție este identificată în mod specific ca fiind „deosebită” de împărățiile anterioare ei.

A patra împărăție din Daniel, capitolul șapte, a fost de două ori identificată ca fiind „deosebită” de împărățiile care au precedat-o. Dacă „cornul cel mic” din versetul al nouălea ar fi fost doar o prelungire a cornului sirian (Antioh Epifanes), nu ar fi fost diferit. Fiarele care au precedat Roma în capitolul șapte au fost leul, ursul și leopardul, toate animale care există cu adevărat în natură; însă, când a fost vorba de a patra fiară, cu dinți de fier și unghii de aramă, Daniel nu cunoștea nicio fiară din natură care să reprezinte fiara înfricoșătoare care devora. Era diferită („deosebită”). „Cornul cel mic” din versetul al nouălea a ieșit din una dintre regiunile reprezentate de cele patru vânturi și aripile, nu dintr-unul dintre coarne sau dintre cele însemnate.

Capitolul opt din Daniel afirmă că „în vremea de pe urmă a împărăției lor, când călcătorii de lege vor fi ajuns la culme, se va ridica un împărat cu înfățișare aprigă, priceput la tâlcuri întunecate”. În „vremea de pe urmă a împărăției lor” (Grecia, care se dezmembrase în patru regate), în vremea „când călcătorii de lege vor fi ajuns la culme”, avea să se ridice un nou împărat.

La sfârșitul („vremea de pe urmă”) împărăției Greciei, când măsura timpului lor de încercare se va fi umplut („când călcătorii de lege vor fi ajuns la culme”), avea să se ridice un „împărat cu față aspră”. Acel împărat avea să înțeleagă „enigme obscure”, căci avea să vorbească o limbă cu totul diferită de ebraica iudeilor sau de greaca împărăției precedente, fiindcă avea să vorbească limba latină. Acea împărăție fusese identificată de Moise ca națiunea care avea să aducă asediul din anii 66–70 d.Hr., în cursul căruia, între altele, foametea a fost atât de cumplită, încât iudeii și-au mâncat propriii copii pentru a supraviețui.

În Daniel, capitolul doi, a patra împărăție era reprezentată prin „fier”, iar Moise a identificat „un neam” care avea să pună asupra iudeilor „un jug de fier”. Acest „neam” îi va „nimici” pe iudei și va fi iute ca vulturul, vulturul fiind simbolul Romei. Va fi un „neam” „a cărui limbă tu n-o vei înțelege”, căci limba lui ar fi „rostiri întunecoase” pentru iudei. Va fi un „neam cu înfățișare cumplită”, așa cum este descris în Daniel, capitolul opt, ca un „împărat cu înfățișare cumplită”. Iar în „asediul” Ierusalimului, iudeii și-au mâncat „fiii și fiicele”.

Miller a recunoscut Roma păgână drept puterea prezisă de Moise și drept a patra „împărăție de fier” din Daniel, capitolul doi, precum și drept „națiunea” care vorbea latina, nu ebraica sau greaca. Miller nu a făcut nicio distincție între a patra și a cincea împărăție din profeția biblică, căci pentru el amândouă erau pur și simplu Roma. Așadar, după ce Roma păgână s-a ridicat în versetul douăzeci și trei, el nu vedea distincția reprezentată în versetul douăzeci și patru. În vedenie, cornul cel mic a oscilat de la masculin la feminin, apoi la masculin, apoi la feminin, în versetele nouă până la doisprezece, iar versetul douăzeci și trei identifică trăsăturile profetice ale Romei păgâne; interpretarea lui Gabriel din versetul douăzeci și patru trece la Roma feminină. Puterea din versetul douăzeci și patru urma să posede „mare putere”, „dar nu prin propria lui putere: și va nimici în chip minunat, și va propăși, și va lucra, și va nimici pe cei puternici și pe poporul cel sfânt.”

Roma papală avea să primească puterea militară a Romei păgâne și avea să nimicească poporul lui Dumnezeu vreme de o mie două sute șaizeci de ani, din anul 538 până în 1798. Ea avea să nimicească în chip „minunat”, căci este fiara după care întreaga lume „se miră”, și era puterea care avea să „lucreze și să propășească” până la împlinirea întâiei mânii care fusese „hotărâtă” să se sfârșească în 1798.

Atunci, în versetul douăzeci și cinci, Gabriel urmează oscilația stabilită în versetele pe care i le interpreta lui Daniel și se referă din nou la Roma păgână, care, printr-un alt tip de „politică”, și-a constituit imperiul, după cum atestă toți istoricii. „Viclenia” Romei păgâne a fost aceea de a determina națiunile să se alăture imperiului ei în expansiune, și a folosit promisiunea păcii și a prosperității pentru a-și clădi imperiul, spre deosebire de imperiile anterioare, care au fost făurite prin simpla forță militară. Roma păgână avea, de asemenea, să se „ridice împotriva Prințului prinților”, așa cum a făcut când L-a răstignit pe Hristos pe crucea de pe Calvar.

Atunci, Gabriel se referă la cele două vedenii pe care i le interpreta lui Daniel, arătând că vedenia „mareh” a arătării (cele două mii trei sute de zile) era adevărată și că vedenia „chazon” a călcării în picioare a sanctuarului și a oștirii de către Roma păgână și Roma papală trebuia să fie „închisă (pecetluită)”, „pentru multe zile” (până la timpul sfârșitului, în 1798).

Apoi Daniel a fost bolnav pentru o vreme, iar apoi s-a întors la îndatoririle sale, dar tot nu înțelegea viziunea „mareh”, care este viziunea pe care i se poruncise lui Gabriel să i-o facă înțeleasă. Din acest motiv, Gabriel avea să se întoarcă în capitolul al nouălea, pentru a-și încheia lucrarea de a-l face pe Daniel să înțeleagă viziunea „mareh”.

În cartea lui Daniel, capitolul al nouălea, Daniel se adâncise în studiul Cuvântului profetic și ajunsese să înțeleagă din scrierile lui Moise și ale lui Ieremia. Ieremia indicase că robia în care se afla el avea să dureze șaptezeci de ani.

Potrivit lui Moise, robia în țara vrăjmașului ar corespunde unei perioade în care țara se va bucura de sabatele ei.

Daniel înțelesese din Cuvântul profetic al lui Dumnezeu, pe temeiul mărturiei a doi martori, că poporul Său fusese împrăștiat în țara vrăjmașului, timp în care țara avea să-și țină sabatele. El înțelesese ceea ce înțelesese autorul Cronicilor cu privire la cei șaptezeci de ani ai lui Ieremia.

Daniel a înțeles că cei șaptezeci de ani ai lui Ieremia de împrăștiere în țara vrăjmașului, pe când țara își ținea sabatele, se întemeiau pe blestemul „de șapte ori” din Leviticul douăzeci și șase; și, în ascultare de această înțelegere, el a aplicat remediul poruncit acolo pentru cei care, în cele din urmă, se trezesc la starea lor de împrăștiați.

Rugăciunea lui Daniel din capitolul nouă se adresează fiecărui element al sfatului pentru cei care se află împrăștiați în țara vrăjmașului. Acea rugăciune trebuie corelată cu rugăciunea lui din capitolul doi, căci împreună ele reprezintă rugăciunea celor din Apocalipsa capitolul unsprezece, care erau morți pe străzile acelei mari cetăți a Sodomei și a Egiptului și care constată că și ei fuseseră împrăștiați. Pe măsură ce Daniel își încheie rugăciunea, Gabriel se întoarce pentru a duce la bun sfârșit lucrarea de explicare a vedeniei „mareh”, întocmai cum Duhul Sfânt intenționează să împlinească pentru cei doi martori din Apocalipsa capitolul unsprezece.

Vom continua acest studiu în articolul următor.