The Book of Daniel - Number Fifty-Six

Cea din urmă reprezentare a împărățiilor din profeția biblică se află în Apocalipsa, capitolul șaptesprezece. În acel capitol, la versetul trei, Ioan este dus în „pustie”, pentru ca îngerul să-i arate lui Ioan judecata „marii desfrânate” din profeție, care șade pe „ape multe” și care a săvârșit „desfrâu” cu „împărații pământului.”

Potrivit chiar cuvintelor lui Ioan, "pustia" reprezintă cei o mie două sute șaizeci de ani ai stăpânirii papale, din anul 538, până la timpul sfârșitului, în 1798.

În Duhul, Ioan a fost transportat în perioada de o mie două sute șaizeci de ani a supremației papale. Acei ani fuseseră preînchipuiți de cei trei ani și jumătate de secetă din vremea Izabelei, a lui Ahab și a lui Ilie. Acei ani aveau să continue până când papalitatea avea să primească rana ei de moarte în 1798, căci aceasta fusese „hotărât” să aibă loc la sfârșitul întâiei mânii, care era sfârșitul războiului adus asupra sanctuarului și asupra oștirii prin cele două puteri pustiitoare ale păgânismului și ale papalismului. Toate aceste fapte au fost expuse în articole recente.

„Marea desfrânată” este desfrânata din Tir despre care vorbește Isaia, care trebuia să fie uitată timp de șaptezeci de ani simbolici, care erau „zilele unui singur împărat”. Istoria Statelor Unite este istoria celor șaptezeci de ani simbolici, prefigurați de cei șaptezeci de ani de robie din timpul stăpânirii Babilonului, întâia împărăție a profeției biblice. Pe parcursul acelei istorii, marea desfrânată din Tir trebuia să fie uitată. La sfârșitul acelei istorii, ea urma să fie adusă iarăși aminte și să iasă din nou să-și cânte cântările, săvârșind astfel desfrânare cu împărații pământului. Ioan a fost purtat în Duh în istoria stăpânirii papale, pentru a vedea judecata puterii papale. Judecata asupra fiicei unui preot care a săvârșit desfrânare era ca ea să fie arsă cu foc.

În vedenia judecății desfrânatei celei mari, care i-a fost dată lui Ioan de unul dintre îngerii care au vărsat una dintre cele șapte plăgi de pe urmă, se arăta că ea a fost arsă cu foc.

Apele pe care stă Desfrânata cea mare sunt popoarele lumii; ele vor fi aduse sub stăpânirea ei când Statele Unite vor amăgi întreaga lume, făcând-o să se închine fiarei, care este, de asemenea, Desfrânata cea mare. Statele Unite devin atunci întâiul dintre cei zece regi reprezentați în profeția din Apocalipsa șaptesprezece, iar în această reprezentare Statele Unite îl reprezintă pe primul rege care săvârșește desfrânare cu Desfrânata, deși ea va săvârși acest act cu toți regii care vor urma.

Primul dintre mulți împărați este reprezentat de Ahab, care era căsătorit cu desfrânata cea mare, reprezentată prin Izabela în biserica din Tiatira. Judecata Izabelei (desfrânata cea mare) este înfăptuită de cei zece împărați, care vor fi constrânși, prin puterea Statelor Unite, la o alianță biserică-stat. Acei împărați vor consimți să îngăduie papalității să stăpânească lumea (să șadă pe ape), în ciuda urii lor față de desfrânată.

Cei „zece regi” (Națiunile Unite) urăsc, de fapt, papalitatea, dar sunt constrânși de împrejurări să-și cedeze împărăția lor de scurtă durată puterii papale, într-o nădejde zadarnică de a salva lumea de calamitățile ei din ce în ce mai mari. Când își dau seama de înșelăciunea ei, devin instrumentul prin care ea este arsă cu foc, spre împlinirea legii din Levitic.

„Cei zece împărați” „poartă război cu Mielul” prin prigoana pe care o aduc asupra poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.

Persecuția care este săvârșită pentru papalitate de către împărații pământului a fost săvârșită și împotriva lui Hristos pe cruce.

„Împărații pământului” care s-au ridicat împotriva lui Hristos la răstignirea Sa îi reprezintă pe „cei zece împărați” din Apocalipsa șaptesprezece, care se războiesc din nou cu Mielul, prigonindu-I poporul. La cruce, acei împărați au fost „adunarea celor răi” care L-au „înconjurat” pe Hristos și care fac la fel din nou împotriva poporului Său din zilele din urmă.

Cei zece regi, care aduc judecata asupra marii desfrânate, o vor arde cu foc, căci ea este o desfrânată care pretinde că este fiică de preot. Acei regi sunt de asemenea reprezentați ca „câini”, iar cei zece regi nu numai că o vor arde pe marea desfrânată cu foc, ci „îi vor mânca carnea”. Moartea Iezabelei a fost pricinuită atunci când a fost aruncată de pe zid și s-a zdrobit pe pământ, iar apoi au venit câinii și i-au mâncat carnea.

Cei zece regi, care sunt Națiunile Unite, în frunte cu Statele Unite ca rege principal, vor aduce judecată asupra papalității, arzând-o cu foc și mâncându-i carnea. Acea judecată este ceea ce îngerul a venit să-i arate lui Ioan și, pentru a face aceasta, l-a dus pe Ioan în istoria pustiei, dar nu pur și simplu într-un punct la întâmplare al istoriei pustiei, ci chiar la sfârșitul perioadei. Este evident că Ioan a fost așezat la sfârșitul celor o mie două sute șaizeci de ani, căci, când vede femeia, aceasta era deja îmbătată de sângele prigoanei și deja identificată drept mama curvelor.

Desfrânata din Tir, care este totodată «desfrânata cea mare» reprezentată în Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, trebuia să fie uitată până la vremea când avea să-și cânte iarăși cântecele și să se desfrâneze cu împărații pământului.

Orice dicționar serios publicat înainte de 1950 identifică femeia îmbrăcată în stacojiu din Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, drept simbol al Bisericii Romano-Catolice, dar astăzi lumea consideră că Biserica Catolică este o biserică creștină. Lumea a uitat cine este ea cu adevărat.

Când Ioan a văzut-o, persecuția din Evul Întunecat era pe sfârșite, căci era deja îmbătată de sângele sfinților. Ceea ce este natural ilustrează ceea ce este spiritual, iar o persoană se îmbată după ce bea, nu înainte.

Protestanții care se rupseseră de catolicism cu secole înainte de 1798 începuseră deja, până în 1798, drumul înapoi spre comuniunea catolică, căci ea fusese identificată drept „MAMA DESFRÂNATELOR”. Când Ioan a văzut-o și s-a mirat, bisericile care se despărțiseră odinioară de comuniunea ei se întorseseră deja. Astfel, Ioan a fost dus la 1798, când marea desfrânată ucisese deja milioane de creștini și sedusese deja fostele biserici protestante să accepte pretenția ei presumțioasă că ea era capul bisericilor, așa cum o identificase Iustinian în anul 533.

Din perspectiva profetică a anului 1798, îngerul i-a înfățișat apoi lui Ioan ultima reprezentare a împărățiilor profeției biblice.

În profeția biblică, o fiară reprezintă o împărăție, așa cum se recunoaște lesne în capitolele șapte și opt din Daniel, iar taina pe care îngerul i-o prezintă lui Ioan este taina fiarei și a femeii care stă călare pe fiară. Femeia de pe fiară este desfrânata cea mare, care săvârșește desfrânare cu împărații pământului. Ea este Izabela, iar soțul ei este Ahab.

Bărbatul este bărbat, iar femeia este femeie, dar împreună sunt un singur trup. Taina fiarei este unirea Bisericii cu Statul, unirea dintre femeie (Biserica) și fiară (regii), care alcătuiesc o singură împărăție, compusă din două părți. Cârmuirea de stat și cârmuirea bisericească, îmbinate, cu femeia având controlul asupra relației, constituie „icoana fiarei”. Lui Ioan i se arată femeia purtată de fiară, căci ea este cea care deține controlul asupra relației.

Împreună, fiara și femeia reprezintă o singură împărăție (un singur trup), dar îngerul accentuează relația marii desfrânate cu împărații pământului. Fiara care "a fost și nu este", care "are să se ridice din adâncul fără fund și să se ducă la pierzare", de care "se vor mira cei ce locuiesc pe pământ", este papalitatea atunci când rana de moarte a marii desfrânate este vindecată. Ea "a fost" a cincea împărăție în profeția biblică, dar a fost "hotărât" ca ea să primească o rană de moarte în 1798.

Când Ioan a fost transportat în mod spiritual în 1798, ea „nu” era o fiară, și „totuși”, când rana ei de moarte este vindecată la sfârșitul celor șaptezeci de ani simbolici care se încheie odată cu legea duminicală ce urmează să vină în curând, ea „este” din nou vie, cântându-și cântările, săvârșind desfrânare și ucigând pe creștini.

Capitolul șaptesprezece este ultima prezentare a împărățiilor din profeția biblică și, ca atare, trebuie să fie în acord cu prima mențiune a împărățiilor din profeția biblică. Prima mențiune a acelor împărății se găsește în Daniel, capitolul doi, care este reprezentat pe ambele planșe ce au constituit o împlinire a poruncii lui Habacuc de a scrie vedenia și de a o face lămurită pe tăblițe.

Mileriții au avut dreptate în înțelegerea lor cu privire la împărățiile din profeția biblică din cartea lui Daniel, așa cum sunt reprezentate în capitolele doi, șapte și opt, însă înțelegerea lor era incompletă. Nestematele lui Miller din capitolul doi al lui Daniel strălucesc de zece ori mai puternic în zilele de pe urmă, căci sunt recunoscute ca identificând prima referință, nu doar la împărățiile profeției biblice, ci și la prima referință a descoperirii că al optulea este din cei șapte. Isus ilustrează întotdeauna sfârșitul unui lucru prin începutul lui.

Toți profeții vorbesc despre zilele de pe urmă, iar Ioan, în Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, identifică ultima împărăție pământească atunci când prezintă "fiara care" "a fost și nu este; și se va ridica din adâncul fără fund și se va duce la pierzare." Fiara se ridică din "adâncul fără fund", care este un simbol al unei "noi manifestări a puterii satanice".

Unii teologi vor susține că, întrucât „fiara care se ridică din adâncul fără fund” din Apocalipsa, capitolul al unsprezecelea, este identificată în pasaj ca fiind ateismul Revoluției Franceze, expresia „adâncul fără fund” este un simbol al ateismului. Dar islamul s-a ridicat din „adâncul fără fund” în Apocalipsa, capitolul al nouălea, iar islamul nu este ateism. Adâncul fără fund reprezintă o manifestare satanică.

Ceea ce este „de la Diavol” este ceva „din adâncul fără fund”. În Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, fiara care se ridică din adâncul fără fund este puterea care merge la pierzare, iar cei ale căror nume nu sunt scrise în carte se vor minuna după ea. „Pierzare” înseamnă osândă veșnică și este reprezentată în Apocalipsa ca „lacul de foc”, în care fiara este aruncată.

În capitolul treisprezece este identificată prima fiară care se ridică din mare, pe care Sora White o identifică în mod direct ca fiind papalitatea. În acel pasaj, lumea se minunează după fiara papală.

Fiara din Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, după care „se vor mira cei ce locuiesc pe pământ”, este ultima manifestare a puterii satanice, care are loc atunci când rana de moarte a papalității este vindecată, odată cu iminenta lege duminicală. Fiecare trăsătură profetică a femeii și a fiarei pe care ea o călărește, din capitolul șaptesprezece, identifică Biserica Romei, așa cum o identificau și dicționarele publicate înainte de 1950.

Fiara din Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, este un simbol al unirii dintre biserică și stat, care este icoana fiarei. Fiara cu șapte capete și zece coarne este împărăția alcătuită din cei zece regi (Națiunile Unite), pe care femeia stă călare și peste care domnește. Femeia este papalitatea, identificată drept Babilonul cel mare, mama desfrânatelor. După ce simbolurile sunt identificate, ne putem întoarce la 1798; momentul din istorie la care Ioan a fost dus pentru a primi ultima reprezentare a împărățiilor profeției biblice.

Vom aborda acele împărății și reprezentarea lor în Daniel, capitolul al doilea, în articolul următor.