The Book of Daniel - Number Seven

Cele șapte tunete reprezintă istoria de la 1798 până la 22 octombrie 1844. Acea istorie a fost prefigurată de ultimii șapte regi ai Regatului lui Iuda, de la Manase, în 677 î.Hr., până la Zedechia, în 586 î.Hr.

În liniile sacre ale reformei, o caracteristică a întăririi primului înger este un simbol care identifică ceva de cuprindere mondială. La 11 august 1840, solia primului înger a fost întărită, iar solia a fost apoi dusă la fiecare stațiune misionară din lume.

În mod profetic, la acea vreme, îngerul din Apocalipsa 10 a coborât și și-a pus un picior pe pământ, iar pe celălalt pe mare. Sora White a identificat aceasta drept un simbol al cuprinderii mondiale a soliei.

Primul decret proclamat de Cirus a fost un decret universal.

Așa cum, la 11 august 1840, primul înger a fost dus la fiecare post misionar din lume, Cirus se declară rege peste «toate împărățiile pământului», în timp ce proclamă primul decret. Coborârea îngerului din Apocalipsa zece, îngerul pe care Sora White îl identifică drept «nimeni altul decât Isus Hristos», are aceleași caracteristici profetice ca îngerul puternic din Apocalipsa optsprezece. Sora White arată că scopul primului înger a fost același cu scopul îngerului din Apocalipsa optsprezece.

Împuternicirea primului înger este un simbol care subliniază un element la nivel mondial. Primul mesaj în vremea lui Hristos a fost împuternicit la botezul lui Hristos. Scripturile atestă că întregul Israel a ieșit în pustie pentru a auzi mesajul lui Ioan.

Slujirea lui Hristos era îndreptată către Israelul din vechime, iar, în acel sens profetic, întreaga lume a fost atrasă către Iordan, locul botezului lui Hristos. Însă ritul botezului, împreună cu ceea ce reprezenta atunci când Hristos a fost botezat, se adresa întregii lumi.

Numele lui Jehoiakim înseamnă „Dumnezeu Se va ridica”, iar la botezul lui Hristos, când Ioan L-a ridicat din apă, emblema „ridicării” dintr-un mormânt de apă a devenit un element al acelei împuterniciri. În primele patru versete din Ezra pe care le-am citat deja, versetul cinci identifică răspunsul celor ce au auzit decretul prin cuvintele: „Atunci s-au ridicat căpeteniile părinților lui Iuda și Beniamin, și preoții, și leviții, împreună cu toți aceia al căror duh Dumnezeu îl ridicase, ca să se suie să zidească casa Domnului care este în Ierusalim.” Când primul mesaj este împuternicit, are loc o ridicare, așa cum este reprezentată prin numele lui Jehoiakim.

La 11 septembrie 2001, prima solie a mișcării puternice a celui de-al treilea înger a fost întărită, așa cum a fost prefigurat de întărirea primei solii a mișcării puternice a primului înger. Sora White comentează asupra distrugerii Turnurilor Gemene la acea dată.

În momentul împuternicirii primei solii din istoria celor o sută patruzeci și patru de mii, Domnul „s-a ridicat” ca „să zguduie cumplit pământul”. Numele lui Ioiachim simbolizează împuternicirea primei solii. La 11 august 1840, Domnul s-a ridicat de pe tronul său și a coborât pe pământ și a stat pe uscat și pe mare. La primul decret al lui Cir, credincioșii s-au ridicat. Ioiachim este un simbol nu doar al sosirii primului înger, ci reprezintă și împuternicirea primului înger.

Ioiachim reprezintă întâiul dintre ultimii trei regi, dar reprezintă, de asemenea, al cincilea dintre cei șapte regi care duc la distrugerea Ierusalimului. Numele acelor șapte regi sunt foarte semnificative. Acei șapte regi au fost Manase, Amon, Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia.

În istoria Milleriților, Manase reprezintă timpul sfârșitului, în 1798. Manase înseamnă „cel ce face să se uite”, iar tocmai în 1798 desfrânata Tirului este uitată timp de șaptezeci de ani. Manase a fost unul dintre cei mai nelegiuiți împărați și posedă trăsături profetice care trebuie avute în vedere.

Ultimii șapte regi ai lui Iuda reprezintă istoria celor șapte tunete din 1798 până la 22 octombrie 1844. Manase a fost primul dintre cei șapte regi și, ca primul rege dintre cei șapte, el l-a prefigurat pe Zedechia, ultimul dintre cei șapte regi. Isus identifică întotdeauna sfârșitul cu începutul. Zedechia, ultimul rege dintre cei șapte, a fost dus în sclavia robiei babiloniene. Primul dintre ultimii șapte regi a fost, de asemenea, dus în robie babiloniană, prefigurând ducerea ultimului rege în robie babiloniană.

Experiența prin care Manase a ajuns să cunoască faptul că Domnul era Dumnezeu s-a înfăptuit prin îndepărtarea lui din împărăția sa și apoi prin restabilirea lui în împărăția sa. Nebucadnețar, la fel ca Manase, a ajuns să-L cunoască pe Domnul când a fost îndepărtat din împărăția lui și, ulterior, restabilit în împărăția lui.

Experiența lui Manase s-a împlinit asupra lui Nebucadnețar. Manase reprezintă „timpul sfârșitului” în istoria ultimilor trei regi ai lui Iuda și sosirea timpului profețit de șaptezeci de ani de captivitate. Nebucadnețar reprezintă „timpul sfârșitului” în istoria celor trei decrete, așa cum 1798 a fost „timpul sfârșitului” în istoria celor șapte tunete. În versetele tocmai citate, lui Nebucadnețar i-a revenit înțelegerea la „sfârșitul zilelor”. „Sfârșitul zilelor” este menționat de asemenea în capitolul doisprezece din Daniel.

„Sfârșitul zilelor” din capitolul doisprezece al lui Daniel este „vremea sfârșitului”, căci lui Daniel i s-a spus să meargă „până va veni sfârșitul”. Atunci Daniel avea să „stea în partea lui”. A „sta în partea lui” înseamnă a-și împlini scopul, ceea ce Daniel a făcut când cartea lui a fost desigilată la sfârșitul zilelor, care este „vremea sfârșitului”. Atunci avea să fie o „sporire a cunoștinței” pe care cei înțelepți aveau s-o înțeleagă. La sfârșitul zilelor lui Nebucadnețar, „înțelegerea” i-a revenit.

Manase reprezintă „timpul sfârșitului” în istoria ultimilor trei regi ai lui Iuda; Nebucadnețar reprezintă „timpul sfârșitului” în cele trei decrete. Manase a fost urmat de fiul său Amon.

Amon înseamnă "instruire" și reprezintă perioada în care a avut loc o "sporire a cunoașterii" care avea să-i instruiască pe "înțelepți" cu privire la mesajul care a fost desigilat. Amon a fost urmat apoi de Iosia, singurul împărat dintre cei șapte care are o istorie profetică destul de bună, deși complicată.

Iosia înseamnă "temelia lui Dumnezeu" și reprezintă întemeierea adevărurilor care fuseseră dezpecetluite în "timpul sfârșitului". Sporirea cunoștinței care a fost reprezentată de Amon a fost alcătuită de William Miller, prin călăuzirea lui Gabriel și a altor îngeri sfinți. Lucrarea lui Miller este reprezentată prin numele Iosia, căci el a pus temeliile mișcării. Mai sunt multe de identificat cu privire la Iosia, dar vom trece la fiul său Ioahaz.

Ioahaz înseamnă „Iehova a luat în stăpânire”, iar el a fost luat în stăpânire de Faraon-Neco. Ioahaz, fiul lui Iosia, a fost luat în stăpânire de Faraon-Neco și înlocuit de fratele său Eliachim, care înseamnă „Dumnezeul înălțării”. Faraon-Neco i-a schimbat apoi lui Eliachim numele în Ioiachim, care înseamnă „Dumnezeu se va ridica”. Schimbarea unui nume este un simbol al unei relații de legământ, iar la întărirea primei solii, Dumnezeu intră într-un legământ cu un popor, în timp ce, simultan, trece pe lângă un fost popor al legământului.

La 11 august 1840, în ceea ce privește Imperiul Otoman, cele patru vânturi care îl reprezentaseră — dezlegate timp de trei sute nouăzeci și unu de ani și cincisprezece zile — au fost stăvilite; sau, după cum înseamnă Ioahaz, au fost „prinse”. În același timp, Eliacim a fost numit rege, iar numele i-a fost schimbat în Ioiachim, care înseamnă „Dumnezeu Se va ridica”. Ioiachim a fost urmat de fiul său, Ioiachin, care poartă trei nume în Scripturi.

Numele Jehoiachin înseamnă „Domnul va ridica și va întemeia”. El a fost fiul lui Jehoiakim și marchează sosirea celui de-al doilea înger în primăvara anului 1844, când Dumnezeu a „ridicat și a întemeiat” noul și adevăratul corn protestant. Solia celui de-al doilea înger a primit putere prin solia Strigătului de la miezul nopții, iar Jeconiah și Coniah înseamnă „Dumnezeu va întemeia”. Cele trei nume, fiecare având același înțeles, reprezintă unirea Strigătului de la miezul nopții cu solia celui de-al doilea înger. În revărsarea finală a Duhului Sfânt, în timpul Strigătului Puternic, sunt pecetluiți cei o sută patruzeci și patru de mii. Pecetluirea celor o sută patruzeci și patru de mii a fost preînchipuită în Strigătul de la miezul nopții al mișcării millerite, iar Jehoiachin, numit și Jeconiah și Coniah, este un simbol al pecetluirii.

Ioiachin, Ieconia și Conia reprezintă timpul pecetluirii, când celui de-al doilea înger i se alătură solia Strigării de la miezul nopții. El reprezintă timpul pecetluirii celor neînțelepți. Regele nelegiuit îi reprezintă pe aceia care sunt fecioarele laodiceene neînțelepte, care, în timpul pecetluirii, sunt sortite să primească semnul fiarei, fiind pe vecie vărsate din gura Domnului.

Inelul de pecete de pe mâna dreaptă a lui Dumnezeu este pecetea Sa, iar cei care sunt vărsați din gura Domnului în timpul pecetluirii celor o sută patruzeci și patru de mii sunt puși în contrast cu Zorobabel, omul care avea în mână firul cu plumb al „celor șapte vremuri”.

„Piatra de poticnire”, adică „cele șapte vremuri”, este „firul cu plumb” din mâna lui Zorobabel, iar el este reprezentat ca „inelul de pecete” de care Dumnezeu Se folosește pentru a-i pecetlui pe cei o sută patruzeci și patru de mii. Inelul de pecete, sau „semnul”, este așezat asupra celor care „suspină și gem” pentru urâciunile care se săvârșesc în Ierusalim. Suspinele și gemetele identifică experiența celor care sunt pecetluiți, iar suspinele și gemetele sunt simbolul răspunsului lor lăuntric la remediul „celor șapte vremuri”. Este mărturisirea păcatelor lor și a păcatelor părinților lor. Este recunoașterea că nu au umblat cu Dumnezeu și că Dumnezeu nu a umblat cu ei încă de la dezamăgirea din 18 iulie 2020. Este testul care a fost ratat în 1863, în perioada în care Filadelfia făcea trecerea către Laodicea. Aceasta a preînchipuit perioada în care cei reprezentați de Conia sunt statorniciți pentru totdeauna ca fecioare laodiceene nechibzuite, iar cei reprezentați de Zorobabel sunt statorniciți pentru totdeauna ca fecioare filadelfiene înțelepte.

Jehoichin a fost urmat de Zedekiah, ultimul dintre cei șapte regi. Așa cum Manasseh a reprezentat 1798 și „timpul sfârșitului”, Zedekiah trebuie să reprezinte 22 octombrie 1844, când vedenia avea să „vorbească și să nu mintă”. Zedekiah este un nume compus din două cuvinte ebraice. Unul dintre cuvinte este „Jehovah”, combinat cu cuvântul care este tradus în Daniel, capitolul opt, versetul paisprezece, drept „curățit”. Zedekiah înseamnă curățirea templului lui Dumnezeu, care a început la 22 octombrie 1844.

Ultimii șapte împărați ai lui Iuda reprezintă istoria progresivă dintre 1798 și 22 octombrie 1844. Ioiachim este simbolul zilei de 11 august 1840, care, la rândul ei, reprezintă 11 septembrie 2001. El este un simbol al întăririi soliei primului înger și este introdus în primul verset al capitolului întâi din Daniel. Prin urmare, cadrul și contextul capitolului întâi din Daniel constau în întărirea soliei primului înger, așa cum este reprezentată în Apocalipsa, capitolul zece. În Apocalipsa, capitolul zece, Hristos a coborât cu o cărticică în mâna Sa, pe care lui Ioan i s-a poruncit s-o mănânce. De aceea, prima încercare din cartea lui Daniel se referă la hrană.

Vom continua aceste teme în articolul următor.