The Book of Daniel - Number Ninety-Nine

„Zilele de pe urmă” reprezintă anunțarea deschiderii judecății în mișcarea primului înger, iar în mișcarea celui de-al treilea înger este anunțată încheierea judecății. În „zilele de pe urmă”, poporul lui Dumnezeu a fost și este ridicat pentru a proclama judecata lui Dumnezeu, dar, pentru a fi un sol al judecății lui Dumnezeu, trebuie să înțelegi judecata. O caracteristică principală a adventismului laodicean, atât a clasei învățate, cât și a clasei neînvățate, este necunoașterea judecății lui Dumnezeu. Toți profeții se referă în mod mai specific la zilele de pe urmă decât la zilele în care au trăit.

Toți profeții sunt de acord unii cu alții; prin urmare, toate profețiile lor înfățișează aceeași reprezentare, iar această reprezentare se referă la zilele de pe urmă, care sunt zilele judecății.

Ierusalimul din viziunea lui Ezechiel, care începe în capitolul opt, este biserica lui Dumnezeu, anume Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea laodiceană din zilele de pe urmă. Capitolele opt și nouă din Ezechiel identifică două categorii de închinători la încheierea judecății casei lui Dumnezeu. O categorie este reprezentată de cei douăzeci și cinci de bărbați bătrâni care se închină soarelui, iar cei care suspină și gem din pricina urâciunilor săvârșite în biserică și în țară primesc sigiliul lui Dumnezeu. În capitolul unsprezece, viziunea lui Ezechiel continuă ilustrarea pedepsei celor douăzeci și cinci de bărbați care se închină soarelui.

Ierusalimul este identificat drept „cazanul”, iar oamenii din Ierusalim sunt „carnea” care se fierbe în cazan, care este o oală. Judecata celor nelegiuiți, care este împlinită de îngeri cu armele nimicitoare în mâinile lor, în vremea pecetluirii celor o sută patruzeci și patru de mii (căci Sora White spune că pecetluirea din Ezechiel capitolul nouă este aceeași cu pecetluirea din Apocalipsa capitolul șapte), cuprinde adevărul că cei nelegiuiți sunt înlăturați din Ierusalim. La legea duminicală ce vine curând, Ierusalimul spiritual va fi curățit și înălțat ca un stindard deasupra tuturor munților.

Curățirea care se împlinește pentru Ierusalim la legea duminicală este înlăturarea adventiștilor laodiceeni, în urma căreia rămân doar adventiștii filadelfieni. Structura corporativă juridică se încheie atunci, căci guvernul Statelor Unite este entitatea de control în aranjamentul juridic încheiat în 1863, iar când guvernul Statelor Unite impune păzirea duminicii pe întreg teritoriul țării, structura corporativă a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este fie dizolvată din punct de vedere juridic, fie, poate, denumirea ei este modificată în mod legal în ceva de tipul «Biserica Adventistă de Duminică».

Când cei răi din Ierusalim sunt scoși din cazan de către îngerii nimicitori, biserica adventistă laodiceană ia sfârșit, iar mișcarea filadelfiană devine Ierusalimul spiritual, care este înălțat ca un stindard. Mica se adresează bătrânilor, pe care Isaia îi numește bărbații batjocoritori, cei care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, și, printr-o întrebare, arată că bătrânii ar fi trebuit să cunoască „judecata”. Ei ar fi trebuit să cunoască vremea cercetării lor.

Dumnezeu a intenționat, și încă intenționează, ca poporul Său din vremea sfârșitului să „cunoască judecata”, iar judecata nu este un concept unic. Ea este o istorie progresivă, care cuprinde mai multe elemente și repere specifice. Este o perioadă profetică ce a început în 1798 și continuă până la sfârșitul mileniului. Este atât investigativă, cât și executivă. Ea se împlinește asupra fiecărui om care a trăit vreodată pe pământ și, de asemenea, asupra îngerilor care au fost izgoniți din cer. Perioadele judecății reprezintă o înțelegere esențială pentru credincioșii lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, căci răspunsul la întrebarea lui Mica este: „da, Israel trebuie să înțeleagă judecata”.

Ieremia identifică faptul că bătrânii Ierusalimului, în zilele de pe urmă, reprezintă culminarea unei „abateri necurmate”, așa cum este ea reprezentată de cele patru generații ale unei răzvrătiri din ce în ce mai accentuate, simbolizate de cele patru urâciuni tot mai mari din capitolul opt al lui Ezechiel. Ieremia arată că bătrânii sunt cuprinși de spiritism, căci „se închină” „soarelui, lunii și întregii oștiri a cerurilor”. El afirmă că ei au să „cadă și să nu se mai ridice”, fiindcă „au lepădat cuvântul Domnului”. Prin aceste trăsături, Ieremia identifică faptul că „poporul nu cunoaște judecata Domnului”.

În capitolul cinci, Ieremia îi numește „nebuni” pe cei care nu cunosc judecata Domnului.

În zilele din urmă ale Adventismului laodicean, cei care sunt reprezentați ca fecioarele neînțelepte din pilda celor zece fecioare — pe care Sora White o identifică drept reprezentând „experiența poporului adventist” — „nu cunosc calea Domnului, nici judecata Dumnezeului lor.” În capitolul următor, Ieremia identifică „calea” Domnului drept „căile cele vechi”, dar Adventiștii laodiceeni neînțelepți refuză să umble pe ele sau să ia aminte la sunetul trâmbiței. „Trâmbița” este un simbol al judecății, pe care, desigur, Adventiștii laodiceeni neînțelepți nu o cunosc.

„Răul” care este adus asupra „adunării” care a refuzat să „asculte glasul trâmbiței” și să „umble” pe „cărările cele vechi”, unde s-ar fi găsit „odihna” ploii târzii, are loc atunci când „adunarea” „respinge Legea Sa” odată cu iminenta lege duminicală.

Tripla aplicare a lui Ilie identifică lucrarea unui sol și a unei mișcări în timpul judecății executive, care începe odată cu legea duminicală iminentă. Strâns legată de tripla aplicare a lui Ilie este tripla aplicare a solului care pregătește calea pentru Solul Legământului. Tripla aplicare a solului care pregătește calea identifică o lucrare a unui sol și a unei mișcări în timpul judecății de cercetare. Solul care pregătește calea și Ilie sunt aplicări triple strâns înrudite, întocmai cum sunt înrudite tripla aplicare a Romei și tripla aplicare a căderii Babilonului, dar ele prezintă deosebiri importante asociate cu judecata lui Dumnezeu.

Cele trei aplicări ale lui Ilie și aplicarea triplă a solului care pregătește calea pentru Solul Legământului sunt asociate cu două lucrări distincte de judecată, care sunt săvârșite de Dumnezeu, prin solul Său ales și prin mișcarea care se alătură mesajului solului. Aceste două lucrări sunt asociate cu două perioade distincte de judecată, deși există suprapunere între simboluri.

Lucrarea celui de-al treilea și ultimul Ilie este în legătură cu judecata executivă asupra triplei uniri a Babilonului modern, iar lucrarea solului care pregătește calea este în legătură cu judecata de cercetare și curățirea poporului lui Dumnezeu. Capitolul al treilea din Maleahi este introdus de ultimul verset al capitolului al doilea.

În zilele din urmă, potrivit mărturiei lui Maleahi, Dumnezeu este obosit de adventismul laodicean care se agață de răzvrătirea din 1888. Răzvrătirea din 1888 a fost prefigurată de răzvrătirea lui Core, Datan și Abiram, iar argumentul doctrinar al răzvrătirii lui Core era dacă cei care fac răul sunt încă socotiți drepți înaintea Domnului.

În zilele din urmă, Dumnezeu S-a săturat de adventismul laodicean care se agață de răzvrătirea din 1957, care nu este decât manifestarea răzvrătirii din 1888, transpusă într-o declarație oficială. Cartea Questions on Doctrine a consfințit răzvrătirea din 1888, care a fost o repetare a răzvrătirii lui Core, Datan și Abiram, potrivit mărturiei îngerului care i-a poruncit sorei White să rămână la conferința din 1888, pentru a consemna repetarea în istorie a răzvrătirii lui Core. Două sute cincizeci de bărbați vestiți s-au adunat împreună cu Core, Datan și Abiram, împotriva lui Moise, reprezentantul lui Dumnezeu în acea răzvrătire.

Cei douăzeci și cinci de bărbați care se închină soarelui în capitolul al optulea din cartea lui Ezechiel reprezintă o zeciuială, sau a zecea parte din cei două sute cincizeci de bărbați care au adus tămâie în răscoala lui Core, Datan și Abiram, răscoală care a prefigurat pe conducătorii răzvrătirii din 1888, a căror răzvrătire doctrinară a fost formalizată în 1957, odată cu publicarea cărții Questions on Doctrine.

Rebeliunea lui Core, Datan și Abiram a respins „judecata” pe care Dumnezeu o pronunțase, prin care i-a condamnat să rătăcească în pustie timp de patruzeci de ani. Adventismul laodiceean a început să rătăcească în pustiul Laodiceei în 1863, după respingerea soliei laodiceene prezentate în 1856, fapt care a adus judecata, anume sentința de a rătăci în pustie încă mulți ani, din pricina lipsei de credință. În rebeliunea din 1888, ei încă nu au fost dispuși să accepte solia laodiceeană adusă de prezbiterii Jones și Waggoner.

Cei care s-au răzvrătit în 1888 nu numai că au respins autoritatea spirituală a prezbiterilor Jones și Waggoner, ci au respins și autoritatea profetesei Ellen White, precum și autoritatea Duhului Sfânt, căci au acționat potrivit ideii că întreaga adunare era în egală măsură sfântă.

În 1863, s-au întors să mănânce cu prorocul mincinos din Betel și, făcând astfel, au acceptat în cele din urmă definiția mântuirii pe care o reprezenta răscoala lui Core, iar apoi au consfințit oficial doctrina falsă în cartea Questions on Doctrine. Acea doctrină este o definiție falsă a „îndreptățirii prin credință”.

Rebeliunea din 1863 a fost începutul respingerii nestematelor lui Miller, care erau reprezentate pe cele două tabele ale lui Habacuc. În capitolul al doilea din Habacuc, „dezbaterea” din versetul întâi duce în cele din urmă la două clase de închinători, care se manifestă ca urmare a dezacordului lor cu privire la solia care a zăbovit.

„Credința” „celui drept” în „dezbaterea” din capitolul doi al lui Habacuc se întemeia pe „vedenia” care fusese scrisă limpede pe tăblițe. În rebeliunea din 1863, primul pas pentru înlăturarea a ceea ce fusese scris pe tăblițe a fost înfăptuit de cei care nu mai posedau credința „celui drept”. Rebeliunea din 1863 a reprezentat primul sâmbure al răzvrătirii care, în cele din urmă, avea să consacre, în 1957, o definiție falsă a doctrinei îndreptățirii prin credință.

Vom continua acest studiu în articolul următor.