The Eighth is of the Seven - Number One

William Miller și-a întemeiat mesajul profetic pe cadrul a două puteri pustiitoare, pe care le-a identificat corect drept Roma păgână și Roma papală.

Teologii adventismului recunosc faptul că cadrul lui Miller de aplicare profetică consta în cele două puteri pustiitoare ale păgânismului și ale papalității, chiar dacă ei îl consideră doar o analiză a istoriei milerite și nu un adevăr care i-a fost dat lui de Dumnezeu.

„Îngerul Său” este identificat în mod direct drept Gabriel de către Sora White.

„Gând minunat — că îngerul care stă pe treapta următoare în cinste după Fiul lui Dumnezeu este cel ales să deschidă planurile lui Dumnezeu” pentru mintea lui William Miller. Nu numai Gabriel, ci îngeri, la plural, i-au călăuzit înțelegerea profețiilor „care fuseseră întotdeauna întunecate pentru poporul lui Dumnezeu.” Gabriel și alți îngeri l-au condus pe Miller prin Biblie în mod consecutiv, începând cu Geneza. Astfel, a fost condus la cea mai lungă profeție de timp din Biblie, care este „cele șapte vremuri” (două mii cinci sute douăzeci de ani) din Levitic douăzeci și șase, cu mult înainte de a fi condus la cele două mii trei sute de zile din Daniel capitolul opt, versetul paisprezece.

Regula primei mențiuni stabilește că primul lucru menționat este de cea mai mare însemnătate, iar primul lucru menționat în Apocalipsa, capitolul întâi, versetul întâi, este procesul de comunicare pe care Tatăl îl folosește atunci când transmite un mesaj lui Isus, care, la rândul Său, îl dă îngerului Său, care apoi îl transmite unui profet, iar acesta îl consemnează în scris și îl trimite bisericilor. Când Adventismul a respins lucrarea și descoperirile lui William Miller, nu numai că și-a respins temeliile, ci a respins procesul de comunicare însuși care l-a condus pe Miller la înțelegerile sale, și a respins procesul care este singura cale prin care oamenii pot înțelege Descoperirea lui Isus Hristos, care este deschisă chiar înainte de închiderea timpului de probă.

Miller a fost călăuzit să înțeleagă că cele șapte vremi din Levitic au început în anul 677 î.Hr. Abia în 1856 Domnul l-a folosit pe Hiram Edson pentru a identifica faptul că împrăștierea celor șapte vremi a fost, de asemenea, îndreptată împotriva celor zece triburi din nord ale lui Israel. Domnul încerca să dezvolte înțelegerea celor șapte vremi în acord cu, dar mult dincolo de descoperirea fundamentală a lui Miller privitoare la cele șapte vremi. Însă în 1856 lumina prezentată de Hiram Edson s-a întrerupt, în chip misterios, căci al optulea articol din serie se încheia cu cuvintele lui James White, pe atunci editorul Review and Herald: «Va urma.» Ea trebuia să fie «continuată», dar nu până după 11 septembrie 2001, când Domnul Și-a călăuzit poporul pe «cărările cele vechi» și, în cele din urmă, la seria neterminată de articole scrisă de Hiram Edson.

Nu abordăm acum răzvrătirea care a început la scurt timp după Marea Dezamăgire, ci doar subliniem că, deși Miller a fost călăuzit către „șapte vremuri” din Leviticul douăzeci și șase, este limpede că Domnul a rânduit să sporească înțelegerea inițială a celor șapte vremuri dincolo de înțelegerea de temelie a lui Miller asupra subiectului. El l-a ales pe Hiram Edson, același slujitor din chiar acea istorie, pe care îl alesese mai înainte pentru a-i da viziunea lui Hristos intrând în Sfânta Sfintelor la 23 octombrie 1844.

Iată de ce am folosit cuvintele teologului adventist pentru a recunoaște că cadrul tuturor aplicațiilor profetice ale lui Miller era întemeiat pe înțelegerea sa a celor două puteri pustiitoare care, în cartea lui Daniel, sunt reprezentate astfel: „necurmatul” (păgânismul), acesta fiind întotdeauna asociat fie cu „nelegiuirea”, fie cu „urâciunea”, ambele reprezentând aspecte diferite ale puterii pustiitoare a papalismului. Înțelegerea fundamentală a lui Miller cu privire la puterile romane a sporit în mare măsură de la epoca istorică pe care o reprezintă încoace.

Îngerii lui Dumnezeu, inclusiv Gabriel, l-au călăuzit pe Miller către înțelegerile pe care le-a proclamat. Aceste înțelegeri includeau profețiile pe care le-a proclamat, regulile de interpretare biblică pe care le-a folosit, precum și cadrul care i-a permis să organizeze corect profețiile. Lui Miller i s-a dat cadrul potrivit căruia cele două puteri pustiitoare la care se referă Daniel erau Roma păgână și Roma papală. Future for America a fost călăuzită către cadrul celor trei puteri pustiitoare ale balaurului, fiarei și profetului mincinos.

Cadrul doctrinar al Future for America se întemeiază pe lucrarea lui Miller, dar depășește punctul în care aceasta s-a încheiat. Adventismul a părăsit cadrul lui Miller și a revenit la teologia protestantismului apostat și a Romei. Același fir profetic, început în cartea lui Daniel, este reluat în cartea Apocalipsei.

Miller nu a putut pătrunde profețiile cărții Apocalipsei, căci linia păgânismului și a papalității, atât de ferm identificată în cartea lui Daniel, este extinsă în cartea Apocalipsei pentru a include următoarea putere persecutorie care avea să intre pe scena istoriei profetice.

Pentru Miller, fiara din mare și fiara din pământ din Apocalipsa 13 reprezentau Roma păgână, urmată de Roma papală. Miller a încercat de asemenea să aplice cadrul său la Apocalipsa 17, dar vindecarea rănii de moarte a papalității, rolul profetic al Statelor Unite și al Națiunilor Unite erau în afara cadrului divin care îi fusese dat de îngeri. Pentru el, fiara care se ridică din pământ în Apocalipsa 13 era papalitatea.

Miller a fost solul care urma să fie folosit pentru a lua mantia protestantismului din mâinile protestanților de nume care ieșiseră din Evul Mediu Întunecat. Perioada în care Statele Unite aveau să vorbească precum un balaur, când republicanismul se transforma în democrație, iar protestantismul apostat avea să se unească cu guvernul apostat și să repete alianța dintre biserică și stat, care este chipul papalității, era încă viitoare în zilele lui. De aceea, el a încercat să așeze cartea Apocalipsei în cadrul divin care îi fusese dat de îngeri.

El a fost ales să înțeleagă sporirea cunoașterii care s-a produs în 1798, când viziunea de la râul Ulai din Daniel, capitolele opt și nouă, a fost desigilată. Future for America urma să înțeleagă viziunea de la râul Hiddekel din Daniel, capitolele zece până la douăsprezece, care a fost desigilată în 1989, când, așa cum este descris în Daniel unsprezece, versetul patruzeci, statele care reprezentau fosta Uniune Sovietică au fost măturate de către papalitate și de către Statele Unite.

Cadrul care a fost dat de îngeri lui Future for America a fost întemeiat pe identificarea și aplicarea profeției în contextul triplei uniri a balaurului, fiarei și profetului mincinos.

Mileriții au prezentat soliile primului și ale celui de-al doilea înger, anunțând începerea judecății. Future for America prezintă solia celui de-al treilea înger.

Pentru a prezenta corect solia celui de-al treilea înger, trebuie prezentate și soliile primilor doi îngeri, căci ni se spune că nu poate exista solia a treia fără solia întâi și solia a doua. Solia întâi și solia a doua sunt temelia, iar solia a treia este piatra de încununare; însă solia a treia nu va tăgădui și nu va contrazice niciodată pe prima și pe a doua. Dacă o face, nu este solia autentică.

Există o observație foarte frumoasă cu privire la istoria Mileriților și la istoria noastră. Mileriții au fost începutul, iar noi suntem sfârșitul. Ei au prezentat și au trăit soliile primului și ale celui de-al doilea înger. Noi îl prezentăm pe îngerul al treilea. Mesajul lor desigilat (vedenia Ulai) se află în două capitole din Daniel, iar al nostru (vedenia Hiddekel) în trei capitole. Ei au identificat primul și al doilea vai și au trăit în cadrul împlinirii celui de-al doilea vai. Noi identificăm și trăim în cadrul împlinirii celui de-al treilea vai. Cadrul lor de aplicare profetică era Roma păgână (balaurul) și Roma papală (fiara). Cadrul nostru de aplicare profetică este Roma modernă ca fiară tripartită.

Pe măsură ce începem să analizăm caracteristica Romei papale din capitolul al șaptesprezecelea din Apocalipsa lui Ioan, aceea de a fi cel de-al optulea, care este dintre cei șapte, este de folos să luăm în considerare ceea ce au înțeles mileriții despre Roma în timpul istoriei de temelie. Îngerul al treilea va avea lumină suplimentară, dar acea lumină nu va contrazice niciodată adevărul stabilit.

Capitolele doi, șapte, opt, unsprezece și doisprezece din Daniel identifică, între alte puteri, Roma. Considerăm cele două faze ale Romei anterioare anului 1798 — păgână și papală — drept cadru pentru aplicațiile profetice ale lui Miller. Miller și pionierii identifică faptul că „jefuitorii poporului tău” din Daniel, capitolul unsprezece, versetul paisprezece, reprezintă Roma.

În acest verset sunt de luat în considerare cel puțin două puncte importante. Termenul „vedenie” din verset corespunde unuia dintre cele două cuvinte ebraice din Cartea lui Daniel care sunt traduse prin „vedenie”. Unul dintre cuvintele ebraice traduse prin „vedenie” este châzôn și înseamnă un vis, sau o profeție, ori o vedenie. Cuvântul châzôn desemnează istoria profetică, sau o perioadă de timp, și apare de zece ori în Cartea lui Daniel, fiind întotdeauna tradus prin „vedenie”.

Celălalt cuvânt ebraic, care este tradus de asemenea prin "vedenie", este mar-eh' și înseamnă apariție. Cuvântul mar-eh' desemnează o apariție singulară, un punct în timp. Cuvântul ebraic mar-eh' se întâlnește de treisprezece ori în Daniel și este tradus de șase ori prin "vedenie", de patru ori prin "înfățișare", de două ori prin "apariție" și o dată prin "frumos la chip".

Jefuitorii poporului tău reprezintă Roma și, prin urmare, tema profetică a Romei este cea care determină „vedenia” profetică din cartea lui Daniel. Din acest motiv, este important să înțelegem semnificația Romei ca simbol profetic.

Logica profetică cere ca termenul "vedenie", care reprezintă istoria profetică, să fie aceeași "vedenie" la care se face referire în cartea Apocalipsei, căci inspirația identifică faptul că Daniel și Apocalipsa sunt una și aceeași carte, că se completează reciproc, că se desăvârșesc una pe cealaltă și că aceeași linie a profeției care se află în Daniel este reluată în Apocalipsă. Acele puncte prezentate în Spiritul Profetic au fost deja incluse în această serie de articole, așa că nu le voi mai include. Voi adăuga încă un punct, pe care l-am inclus deja, de la Sora White. Acest punct este că toate cărțile Bibliei se întâlnesc și se încheie în cartea Apocalipsei. "Vedenia" istoriei profetice (châzôn) care se găsește în Daniel și este stabilită prin subiectul profetic al Romei reprezintă vedenia istoriei profetice de-a lungul întregii Biblii. Toate cărțile Bibliei se întâlnesc și se încheie în Apocalipsă, iar Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Niciodată! Dacă crezi că a făcut-o, înseamnă că înțelegi greșit ceva. Același cuvânt ebraic (châzôn) este tradus, de asemenea, ca "vedenie" în cartea Proverbelor.

Acesta este primul aspect de luat în considerare cu privire la verset. Dacă înțelegem greșit Roma, atunci nu putem stabili viziunea istoriei profetice. Acest fapt definește, în esență, eforturile depuse de-a lungul istoriei de iezuiți și de alții, care au introdus o teologie contrafăcută pentru a distruge subiectul profetic al Romei. Pe măsură ce luăm în considerare înțelegerea fundamentală a Romei, ar trebui să avem aceasta în vedere.

Dacă nu reușești să vezi semnificația antihristului (Roma), te vei alătura Romei, iar acest avertisment este încadrat în contextul capacității sau incapacității de a înțelege cărțile lui Daniel și Apocalipsa. Milleriții au clădit înțelegerea fundamentală a adventismului pe baza identificării Romei. Ei au înțeles că Roma era reprezentată de două puteri pustiitoare, că amândouă erau faze ale Romei, dar nu se aflau într-un moment al istoriei în care să vadă Roma ca o uniune tripartită, așa cum este reprezentată în cartea Apocalipsei. Prin urmare, Daniel este temelia reprezentată de milleriți, iar Apocalipsa este piatra de boltă reprezentată de Future for America. Mai există un alt punct din Daniel unsprezece, versetul paisprezece, pe care dorim să-l identificăm.

Miller și pionierii au înțeles că chipul din visul lui Nebucadnețar reprezenta cele patru împărății: Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. Ei nu puteau vedea dincolo de a patra împărăție, întrucât înțelegeau că Roma papală era doar o a doua fază a Romei și, prin urmare, că a patra împărăție se încheiase în 1798. Din perspectiva lor istorică, singurul reper profetic rămas era A Doua Venire a lui Hristos, când piatra tăiată din munte avea să lovească picioarele chipului. Milleriții recunoșteau distincții profetice între Roma păgână și Roma papală, dar, fiind constrânși să alinieze 1798 cu revenirea lui Hristos, nu puteau vedea mai departe de patru împărății.

Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, reprezintă ultima identificare a împărățiilor profeției biblice și arată că șapte împărății au căzut, iar a opta împărăție este uniunea tripartită a Romei moderne. Dacă prima referință la împărățiile profeției biblice se află în Daniel, capitolul doi — și, fără îndoială, așa este —, atunci cea din urmă ar trebui să fie ilustrată prin cea dintâi. Cum se pot armoniza cele patru împărății din Daniel, capitolul doi, cu cele opt împărății din Apocalipsa, capitolul șaptesprezece?

Așadar, pe măsură ce înaintăm, să reținem că milleriții nu puteau vedea evenimentele profetice dincolo de istoria lor. Mesajul pe care l-au înțeles și l-au proclamat a identificat A Doua Venire a lui Hristos drept următorul reper al istoriei profetice. Dar dacă atât înțelegerea millerită a Romei ca simbol care stabilește viziunea istoriei profetice, cât și capitolul al doilea din Daniel sunt adevăruri fundamentale millerite, cum se poate aceasta armoniza cu cele opt împărății din capitolul șaptesprezece al Apocalipsei?

Dacă aveți îndoieli că chipul din Daniel 2 este de temelie, nu aveți decât să luați în considerare hărțile pionierilor din 1843 și 1850. Ambele înfățișează chipul din Daniel 2. La fel de semnificativ este faptul că Ellen White afirmă că ambele hărți au fost făcute prin îndrumarea lui Dumnezeu și după planul Său.

Cu privire la diagrama din 1850, ea a declarat:

Există un vechi proverb al lumii care spune: „Eroarea are multe căi, dar adevărul are doar una.” Există mai multe erori de diferite feluri care au fost folosite pentru a-i împiedica pe oameni să recunoască faptul că Roma modernă, în Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, este capul al optulea, care este dintre cei șapte. Una dintre aceste erori, pe care o folosesc teologii Adventismului, este o denaturare a împărățiilor istoriei. Nu mă refer aici la împărățiile profeției biblice; acestea sunt două desemnări diferite. Împărățiile profeției biblice sunt stabilite pe baza primei mențiuni în Daniel, capitolul doi, însă au existat împărății ale istoriei care au precedat Babilonul. Ellen White identifică în mod clar care au fost împărățiile istoriei, dar teologii Adventismului ignoră mărturia inspirată și creează o succesiune a împărățiilor istoriei care obscurează înțelegerea faptului că Roma apare întotdeauna a opta și este dintre cei șapte. Și totuși, Roma este cea care stabilește viziunea.

Teologii adventismului și ai protestantismului apostat sugerează că împărățiile istoriei au fost Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma și așa mai departe. Sora White ne informează că există o a treia împărăție în istorie, pe care ei aleg să o omită. Omit ei acea împărăție sau îl omit pe Duhul Profeției? Amândouă.

Acest pasaj aduce multă lumină pentru timpul nostru, însă ceea ce doresc să subliniez este că Sora White identifică limpede împărăția istorică ce a precedat Babilonul ca fiind Israel, nu Asiria. Împărățiile istoriei folosite de teologi îl omit pe Israel ca împărăție istorică, în pofida puterii și slavei care au fost stabilite în timpul domniei împăratului Solomon și în pofida mărturiei directe a inspirației, prin Ezechiel și Ellen White, că coroana Israelului a trecut la Babilon.

Dacă aplicăm comentariul inspirat asupra împărățiilor istoriei, constatăm că Israel trebuie socotit între acele împărății. Israel, Asiria și Egiptul sunt împărății ale istoriei care au precedat prima împărăție a profeției biblice, care a fost Babilonul. Prin urmare, a patra împărăție a „istoriei” a fost Babilonul, a cincea a fost Medo-Persia, a șasea a fost Grecia, a șaptea a fost Roma păgână, iar a opta a fost Roma papală, care era dintre cele șapte, căci reprezintă a doua fază a Romei păgâne. În cadrul împărățiilor istoriei, Roma papală este a opta și este dintre cele șapte.

În Daniel capitolul șapte avem împărățiile profeției biblice reprezentate prin fiare. Babilonul este leul, care a fost urmat de ursul Medo-Persiei. A treia a fost Grecia, ca leopardul, iar apoi Roma, ca fiara „înfricoșătoare și grozavă” care avea „dinți de fier”. Fiara înfricoșătoare, în concordanță cu chipul din Daniel capitolul doi, este Roma, a patra împărăție a profeției biblice.

Milleriții au înțeles că a patra împărăție este Roma; prin urmare, au înțeles caracteristicile fiarei înfricoșătoare ca atare și au aplicat pur și simplu toate caracteristicile profetice ale fiarei asupra celei de-a patra împărății. Ei au văzut distincția dintre Roma păgână și Roma papală în pasaj, dar nu puteau vedea o a cincea împărăție în profeția biblică, căci au folosit în mod corect prima mențiune a împărățiilor din profeția biblică drept punct de referință. Însă distincția dintre cele două Rome se află în pasaj, ceea ce ne permite să considerăm distincția dintre cele două Rome ca reprezentând două împărății. Totuși, acesta nu este punctul pe care îl avem în vedere.

A patra împărăție din Daniel, capitolul doi, este Roma. Cele zece coarne reprezintă cele zece națiuni care reprezintă împărăția Romei păgâne, iar înainte ca Roma papală să preia stăpânirea asupra lumii în anul 538, trei dintre acele regate aveau să fie înlăturate, sau smulse din rădăcină. Atunci „micul” „corn” din versetul opt, cu „ochi ca ochii de om și o gură care vorbea lucruri mari”, avea să se ridice. Dacă avem zece coarne în a patra împărăție și trei sunt înlăturate pentru ca „micul corn” să le înlocuiască pe acele trei coarne, atunci, când cele trei coarne sunt înlăturate, rămân șapte coarne, iar micul corn este al optulea, căci Roma se ridică întotdeauna a opta și este din cei șapte. Există multă lumină cu privire la Roma în cele două faze ale ei în acest capitol, dar aici oferim doar un al doilea martor că, atât profetic, cât și istoric, Roma se ridică a opta și este din cei șapte.

În capitolul opt găsim amplificarea capitolului șapte. Capitolul identifică din nou împărățiile profeției biblice, dar omite prima împărăție, Babilonul, căci, atunci când Daniel a primit vedenia din capitolul opt, Babilonul era foarte aproape de sfârșit. În acest capitol, Imperiul medo-persan este reprezentat de un berbec cu două coarne. Grecia este reprezentată de un țap cu un singur corn, care este frânt, iar din cornul frânt ies patru coarne. Apoi, după Grecia, urmează un „corn mic” și, din nou, cornul mic reprezintă Roma. Deși Roma nu a fost un succesor direct al imperiului grec, pasajul înfățișează cornul mic ca ieșind din unul dintre cele patru coarne care s-au ridicat în regatul grec după ce primul corn — reprezentându-l pe Alexandru cel Mare — a fost frânt. Roma nu a fost un succesor al grecilor, dar și-a început cucerirea lumii din regiunea Greciei și, în acest sens, a ieșit din unul dintre acele patru coarne.

Găsim, așadar, în capitolul opt, o a doua mărturie pentru capitolul șapte. Medo-Persia avea două coarne, Grecia avea un corn, iar după aceea încă patru coarne. Aceasta înseamnă șapte coarne înainte de cel al Romei, întrucât cornul cel mic a ieșit din unul dintre cele patru coarne ale Greciei. Două plus unu plus patru fac șapte; apoi Roma, cornul cel mic, este al optulea și este din cei șapte. Este demn de remarcat că acest pasaj, care identifică faptul că Roma iese din unul dintre coarnele grecești, constituie unul dintre cele mai mari argumente profetice cu care Miller și colaboratorii săi au trebuit să se confrunte în istoria lor.

Protestanții din acea vreme insistau că micul corn atribuit Romei nu putea fi Roma, căci profeția arată că micul corn a ieșit din unul dintre cele patru coarne grecești. Prin urmare, susțineau că micul corn îl reprezenta pe Antioh Epifanes, care a fost unul dintre regii seleucizi ce au continuat în istorie după împărțirea ce a urmat morții lui Alexandru cel Mare. Disputa din istoria millerită pe această chestiune a fost atât de mare, încât pe harta din 1843 a fost inclus argumentul împotriva învățăturii protestante, întemeiat pe faptul că Daniel a văzut micul corn ieșind din unul dintre cele patru coarne grecești și, prin urmare, nu putea identifica Roma, deoarece Roma nu descindea din Grecia. Acest argument a influențat toate pasajele din Daniel în care este identificată Roma. Poziția protestantă includea ideea că „tâlharii poporului tău” din versetul paisprezece al capitolului unsprezece din Daniel trebuiau să fie Antioh Epifanes. Milleriții au inclus, așadar, pe harta pe care Sora White a declarat că era „călăuzită de mâna Domnului și nu trebuia să fie modificată”, o referință la Antioh Epifanes, arătând de ce el nu putea fi acea a patra împărăție. Este Roma cea care stabilește viziunea istoriei profetice sau a reprezentat un rege seleucid, care a murit cu peste o sută de ani înainte de nașterea lui Hristos, puterea care s-a ridicat împotriva lui Hristos la răstignirea Sa?

Întrebarea care s-ar putea pune este: de ce i s-a arătat lui Daniel Roma ieșind din unul dintre coarnele grecești, dacă Roma nu era o urmașă directă a Greciei? Răspunsul este că începutul ascensiunii Romei la putere își are obârșia în acea regiune care odinioară fusese teritoriu grec, dar de ce a fost profeția înfățișată în așa fel încât să lase loc acelei confuzii?

Cel puțin un răspuns, dincolo de importanța observării locului din care a început ascensiunea Romei, este acesta: enigma potrivit căreia Roma apare întotdeauna a opta și totuși este dintre cei șapte se lămurește prin asocierea Romei cu teritoriul Greciei, pentru a păstra sensul enigmei că Roma este dintre cei șapte. Atât de importantă este această enigmă, deși milleriții nu ar fi putut nicicând înțelege acel concept din perspectiva lor în istorie. Faptul că toate referințele de pe diagrama din 1843, dar și de pe cea din 1850, sunt ilustrații ale unor subiecte tratate direct în Cuvântul profetic al lui Dumnezeu, cu excepția acelei singure referințe care subliniază că Antioh Epifan nu este puterea care s-a ridicat împotriva lui Hristos, face ca adaosul la diagramă să fie deosebit de semnificativ. Cât de trist este că, atunci când Adventismul și-a părăsit temeliile, a ajuns astăzi să învețe că puterea din versetul paisprezece din Daniel unsprezece este Antioh Epifan și nu Roma! Ei învață acum ceea ce milleriții au combătut atât de puternic, încât au reprezentat acea controversă pe diagrama din 1843!

Împărățiile istoriei indică faptul că Roma se ridică a opta și este dintre cele șapte. "Cornul cel mic" din capitolul șapte, care rostește "cuvinte mari împotriva Celui Preaînalt", se ridică al optulea și este dintre cele șapte. Coarnele din capitolul opt indică faptul că Roma se ridică a opta și este dintre cele șapte.

În articolul următor vom examina modul în care Roma modernă, așa cum este reprezentată în Apocalipsa capitolul șaptesprezece, apare ca al optulea și este dintre cei șapte. Apoi ne vom întoarce la Daniel capitolul doi și vom identifica de ce cele patru împărății din Daniel capitolul doi, care reprezintă prima mențiune a împărățiilor profeției biblice, sunt în acord cu cele opt împărății din Apocalipsa capitolul șaptesprezece.