Elijah - Number Eleven

Răzvrătirea legată de vițelul de aur al lui Aaron, la începutul Israelului antic, corespunde în mod profetic răzvrătirii lui Ieroboam, la începutul celor zece seminții ale regatului de nord al lui Efraim. Aceste istorii sacre tipifică răzvrătirea Adventismului din 1863.

Există, desigur, și alți martori ai anului 1863, însă Aaron și împăratul Ieroboam constituie martori care se suprapun peste istoria anului 1863, iar toate acele istorii ilustrează mișcarea celor o sută patruzeci și patru de mii, care este cornul protestant, nu doar în zilele de pe urmă ale celui de-al șaselea regat al profeției biblice, ci până la închiderea timpului de probă. Acele istorii abordează, de asemenea, istoria paralelă a cornului republican în cadrul celui de-al șaselea regat.

În general, este un adevăr foarte dificil pentru cei care cred că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este rămășița lui Dumnezeu la sfârșitul lumii. Acea convingere este prima noastră greșeală. Nu există nicio dovadă biblică că Biserica din Laodicea reprezintă poporul care este înălțat ca un stindard în timpul crizei legii duminicale. Prima noastră greșeală este acceptarea premisei false că așa stau lucrurile. Stindardul de la sfârșitul lumii este alcătuit din aceia care au fost excluși de membrii sinagogii Satanei.

Adventiștii laodiceeni sunt cei care îi izgonesc pe cei ce urmează să fie stindardul.

Cei care sunt stindardul sunt izgoniți din pricina „Numelui” lui Hristos. Numele care stârnește ura este Alfa și Omega, căci principiul Alfa și Omega este ceea ce identifică în mod clar pe cine reprezintă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în profeția biblică. Pilda celor zece fecioare reprezintă adventismul.

Pilda s-a împlinit la începutul Adventismului și se împlinește din nou, ad litteram, la sfârșit.

Fecioarele neînțelepte care se trezesc și recunosc că nu au untdelemn sunt laodiceenii.

Lupta fecioarelor înțelepte, reprezentate totodată ca Biserica din Filadelfia, este împotriva unei biserici a celor ce pretind că sunt iudei, dar nu sunt.

Sora White abordează acest verset chiar în prima publicație de după Marea Dezamăgire.

În capitolul cinci din Isaia, cântarea viei, pe care Hristos a întrebuințat-o ulterior, este menționată pentru prima dată.

Parabola, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul, identifică Biserica lui Dumnezeu ca fiind respinsă de Dumnezeu pentru refuzul de a aduce roadele pentru care ea a fost ridicată. În Isaia 5, la încheierea parabolei, se indică pedeapsa viei și, totodată, se promite ridicarea unui steag pentru neamuri. Este limpede că via nu este steagul.

Când, mai târziu, Iisus a cântat cântarea sub formă de pildă, concluzia Sa a fost la fel de decisivă.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea laodiceană nu este stindardul înălțat. Via din zilele de pe urmă, preînchipuită de Israelul din vechime, este Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea laodiceană, dar va exista un neam care va aduce roada socotită drept cele dintâi roade, ceea ce sunt cei o sută patruzeci și patru de mii.

Ca un stindard, ei vor fi puși în slujba Stăpânului Casei pentru a strânge secerișul de pe urmă. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea laodiceană este via care a respins piatra de temelie a celor „șapte vremi” ale lui Moise. Din acel moment a urmat o coborâre progresivă în întuneric tot mai adânc. Stindardul va fi „o rădăcină a lui Isai”. Rădăcina lui Isai, sau David, reprezintă chiar ultimul adevăr pe care Isus l-a prezentat iudeilor cârtitori din istoria Sa. Este un simbol al principiului Alfa și Omega, pe care vierii necredincioși ai Israelului, atât celui antic, cât și celui modern, refuză să-l înțeleagă.

Sora White și James White afirmă clar că până în 1856 mișcarea devenise Laodicea; așadar, când arată ea că aceasta a acceptat vreodată solia către Laodiceeni? Nu a făcut-o niciodată. Prima noastră greșeală este acceptarea afirmației că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost o biserică biruitoare de-a lungul istoriei sale. Este tocmai invers. Dacă acceptăm acea primă premisă greșită, ochii ni se închid față de faptele profetice care ne învață contrariul. De pildă, Sora White arată în mod repetat că istoria vechiului Israel literal ilustrează experiența și istoria Israelului spiritual modern. Adesea, când face trimitere la Israelul antic ca exemplu pentru Israelul modern, ea citează simultan enunțul clasic al apostolului Pavel privitor la același fapt.

Apostolul Pavel, în versetul unsprezece, rezumă cele zece versete anterioare.

Pavel și Sora White nu folosesc Israelul din vechime ca exemplu al unui popor biruitor și neprihănit. Dimpotrivă. Pavel rezumă acele prime zece versete în versetul unsprezece, iar apoi, în versetul următor, enunță lecția pe care istoria Israelului din vechime este menită să o transmită celor care vor vedea.

Vechiul Israel constituie un exemplu al unui popor care a fost chemat de Dumnezeu, călăuzit de Dumnezeu, a împlinit profețiile lui Dumnezeu și s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu la fiecare pas și, în cele din urmă, L-a răstignit pe Creatorul cerului și al pământului! Adventiștii nu au nicio problemă să recunoască aceste fapte despre Vechiul Israel, dar rareori permit ca avertismentul intenționat să străpungă orbirea lor laodiceană. Ei pot cita pasajele în care Sora White identifică Biserica drept lumina ochilor lui Dumnezeu, și așa este, dar dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său nu aruncă o mantie peste starea lor reală. Pe toți aceia pe care îi iubește, El îi mustră și îi pedepsește. Chiar dacă Biserica lui Dumnezeu este lumina ochilor Lui, Isus a rezumat foarte limpede relația Sa cu ea, cu lumina ochilor Săi.

Se cuvine să fie puse întrebările: «Oare Isus ilustrează cu adevărat sfârșitul prin început? Oare Israelul din vechime ilustrează într-adevăr Israelul modern?» Problema Israelului din vechime, de-a lungul întregii sale istorii, a fost că ei credeau că moștenirea lor dovedea că erau poporul lui Dumnezeu și, prin urmare, că nu puteau fi altceva decât poporul lui Dumnezeu. De aceea, în zilele lui Ieremia, ei se declarau a fi templul Domnului.

Însăși această amăgire a fost, de asemenea, subliniată de Ioan Botezătorul.

Aceeași înțelegere eronată din cadrul Adventismului, simbolizată de expresia „Templul Domnului suntem noi” și de faptul că suntem „sămânța” spirituală a lui Avraam, este principala manifestare a orbirii Laodiceei.

Israel credea că, pentru că fusese ales de Dumnezeu la începutul istoriei sale, avea să rămână întotdeauna poporul Său ales. Mai rău încă, el mai credea și că, fiindcă era poporul Său ales, El îl va cinsti, în pofida faptului că el refuza să-L cinstească. Din punct de vedere profetic, Israel a fost poporul Său ales până când a fost repudiat, însă nu a fost niciodată poporul pe care Dumnezeu dorise ca el să fie. Neprihănirea poporului ales nu este determinată de cine s-ar putea ei crede că sunt. Israelul din vechime este exemplul principal pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, dar, atunci când este acceptată premisa falsă că aceasta îi reprezintă pe cei o sută patruzeci și patru de mii la sfârșitul lumii, se manifestă orbirea Laodiceei, la fel ca cea a Israelului din vechime. Adventismul crede și învață că ei sunt rămășița poporului lui Dumnezeu la sfârșitul lumii, în pofida dovezilor clare în sens contrar.

Cu cât ne apropiem mai mult de închiderea timpului de probă, cu atât mai serioasă și mai directă trebuie să devină solia către poporul laodicean. Dacă acea premisă falsă nu este dată la o parte în favoarea adevărului, atunci exemplele lui Aaron, Ieroboam și din 1863 sunt ascunse sub mantia tradiției și a obiceiului. Este prea aproape închiderea timpului de probă pentru a ne mai ascunde sub acea mantie.

Istoria apostaziilor Adventismului a fost trasată în Cuvântul profetic al lui Dumnezeu. Este o realitate profetică. Prima dovadă a acestui fapt este Israelul din vechime. Israelul din vechime este o istorie de apostazie continuă și tot mai accentuată, și totuși Biblia și Duhul Profetic învață că Israelul din vechime tipifică Israelul modern. Oricât de trist ar fi, niciodată nu a fost mai important să înțelegem acest adevăr decât în prezent. Ceea ce este desigilat prin Apocalipsa lui Isus Hristos este faptul că istoria Adventismului, în calitate de corn protestant, merge în paralel cu istoria cornului republican. Ambele coarne constituie, fiecare, un al doilea martor pentru celălalt, iar refuzul de a vedea în mod corect unul dintre martori împiedică simultan recunoașterea celuilalt martor.

Liniile lui Aaron, ale lui Ieroboam și linia din 1863 identifică începutul Israelului spiritual modern și, făcând aceasta, identifică de asemenea începutul cornului republican. Solia îngerului al treilea este un avertisment împotriva primirii semnului fiarei. Sunt Statele Unite cele care mai întâi adoptă o lege duminicală și apoi constrâng întreaga lume să facă la fel.

Adevărurile profetice legate de criza legii duminicale nu pot fi separate de lucrarea Statelor Unite. Fiara care se ridică din pământ din Apocalipsa treisprezece este a șasea împărăție a profeției biblice, care domnește timp de șaptezeci de ani profetici, potrivit lui Isaia douăzeci și trei. Fiara care se ridică din pământ este cea care are două coarne. Adevărurile asociate cu relația dintre acele două coarne sunt acum în curs de a fi desigilate, dar numai pentru cei care aleg să înțeleagă că Isus înfăptuiește desigilarea Apocalipsei lui Isus Hristos folosind începutul unui lucru pentru a ilustra sfârșitul acelui lucru.

Statele Unite au început ca a șasea împărăție a profeției biblice în 1798, iar în următorii șaizeci și cinci de ani, cele două coarne care aveau să străbată istoria împreună au fost așezate într-un cadru ce putea fi recunoscut, dar numai de către cei care sunt dispuși să vadă. Cei șaizeci și cinci de ani prezentați în capitolul șapte din Isaia au început în 742 î.Hr. și s-au încheiat în 677 î.Hr. Din 1798 până în 1863, acei ani s-au repetat. Acei șaizeci și cinci de ani identifică un proces de criză în ambele coarne.

Până în 1863, perioada de început a profeticelor «zile ale unui singur împărat» din Isaia douăzeci și trei se încheiase, iar prin aceasta a stabilit reperele profetice ale perioadei de încheiere a «zilelor unui singur împărat». Încheierea celor șaptezeci simbolici din Isaia douăzeci și trei este ilustrată de primii șaizeci și cinci de ani. Intervalul 1863 până la timpul sfârșitului din 1989 reprezintă perioada laodiceană a bisericii adventiste, care își are începutul în mișcarea millerită și se încheie cu mișcarea celor o sută patruzeci și patru de mii. Pentru a înțelege perioada de la sfârșit, trebuie să înțelegem perioada de la început. Adventismul nu poate face aceasta, căci începutul său este marcat de respingerea jurământului lui Moise, care identifică tocmai cei șaizeci și cinci de ani care reprezintă începutul și sfârșitul adventismului și al Statelor Unite.

Din acest motiv, și acesta este un motiv de mare însemnătate, acest articol a încercat să stabilească un anumit fapt profetic care este acum dezpecetluit de Leul din seminția lui Iuda. Faptul constă în aceea că, dacă nu sunteți dispuși să recunoașteți că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost întotdeauna în starea laodiceană, atunci, în mod logic, nu puteți împărți drept istoria Adventismului, iar fără a împărți drept istoria Adventismului sunteți incapabili să identificați corect cornul Republicanismului.