Elijah - Number Five

Când Ilie i-a poruncit lui Ahab să adune tot Israelul la Carmel, aceasta a prefigurat faptul că Dumnezeu a scos Biserica din Evul Întunecat în 1798, după trei ani și jumătate de persecuție, și a călăuzit-o spre 1844 și apoi spre 1863. Aceste trei date sunt ultimele trei repere ale structurii «de șapte ori», așa cum este prezentată de Isaia în capitolul al șaptelea.

Aceeași istorie din 1798, 1844 și 1863 a fost de asemenea prefigurată atunci când Moise i-a condus pe fiii lui Israel din robia Egiptului spre Muntele Sinai. Istoria primului și a celui de-al doilea înger reprezintă mișcarea millerită, care a început la timpul sfârșitului în 1798 și a continuat până când mișcarea a devenit o biserică în 1863. Ilie și Moise sunt cei doi martori principali ai istoriei millerite, și ei sunt cei doi martori principali în cartea Apocalipsei în timpul istoriei îngerului al treilea.

Mișcarea millerită marchează începutul evangheliei veșnice din Apocalipsa 14, iar Future for America marchează încheierea. Între mișcarea de început a milleriților și mișcarea de încheiere se află Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Potrivit istoricilor Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, în 1856 rămășița mișcării millerite a intrat în starea laodiceană, punând astfel capăt perioadei filadelfiene, care a reprezentat intervalul 1798–1856.

În articolul precedent am demonstrat că inspirația a corelat dezamăgirea legată de trecerea Mării Roșii cu Marea Dezamăgire din 1844. În acel moment, proba Sabatului, reprezentată de mana, a intervenit în istoria lui Moise. În același punct profetic, lumina care venea din Sfânta Sfintelor a inițiat un proces de testare și purificare, începând cu Sabatul, pentru cei care trecuseră marea și intraseră prin credință în Sfânta Sfintelor. Procesul de testare care a precedat 1844 a început, în istoria lui Moise, odată cu nașterea sa, iar pentru Milleriți, în 1798, odată cu sporirea cunoștinței pe care Daniel a arătat că avea să producă un proces de testare în trei etape care ducea la judecată.

Deschiderea judecății la 22 octombrie 1844 a fost prefigurată de judecata asupra lui Faraon, care a început cu întâii-născuți ai Egiptului și s-a încheiat în apele Mării Roșii. După ce cei înțelepți au intrat, prin credință, în Sfânta Sfintelor, sau au trecut prin Marea Roșie, procesul de testare care începuse la vremea sfârșitului, în 1798, a continuat dincolo de 1844. În istoria lui Moise, acesta a fost reprezentat prin zece probe, pe care Israel nu le-a trecut la fiecare pas. Ultima dintre cele zece probe a fost atunci când cei doisprezece iscoade au iscodit Țara Făgăduinței. Prima probă din istoria lui Moise a fost proba manei, care reprezintă Sabatul, iar pentru mileriți Sabatul a fost identificat ca prima probă după 22 octombrie 1844. De vreme ce în ambele istorii paralele prima probă este Sabatul, cele nouă probe următoare din istoria lui Moise indică faptul că, după 1844, urma să existe o serie de probe care aveau să ducă fie la intrarea în Țara Făgăduinței, fie în pustia morții. Anul 1863 reprezintă proba finală pentru mișcarea milerită. Vom începe această analiză atunci când cei doisprezece iscoade se vor întoarce cu rapoartele lor despre Țara Făgăduinței.

Această pericopă din Numeri cuprinde câteva adevăruri foarte importante de care trebuie să se ia aminte, adevăruri ce pot fi lesne trecute cu vederea dacă nu se ia în considerare istoria reprezentată acolo ca tipificând mișcarea millerită. Un aspect este că răzvrătiții cu „raportul rău” eșuau la a zecea și ultima lor probă, iar la acea probă finală s-au manifestat două clase de oameni. Cele două clase care se dezvoltaseră de-a lungul istoriei celor nouă probe anterioare și-au manifestat caracterul în funcție de care „raport” au ales să îl accepte. În 1863, adventismul millerit a respins raportul lui Moise așa cum era reprezentat de profeția robiei din Leviticul douăzeci și șase. Raportul prezentat de Iosua și Caleb era pur și simplu repetarea „raportului” lui Dumnezeu de-a lungul istoriei izbăvirii lor din robie. Încă de la nașterea lui Moise, Dumnezeu făgăduise că îi va scoate din robie și îi va duce în țara care îi fusese făgăduită lui Avraam cu secole înainte. Iosua și Caleb îi reprezintă pe aceia care au stat pe temeiul raportului fundamental; ceilalți zece iscoade au respins faptul că Dumnezeu dăduse într-adevăr acel raport.

Când, în 1863, James White a scris un articol în Review and Herald respingând înțelegerea lui Miller a „celor șapte vremi”, iar în același an Uriah Smith a publicat diagrama contrafăcută, lipsită de orice referire la „cele șapte vremi” din Levitic, atât White, cât și Smith au dat deoparte lucrarea lui William Miller și au adoptat metodologia de interpretare biblică a protestantismului apostat. Metodologia celor apostaziați, pe care ei îi identificaseră de curând drept „fiicele Babilonului”, a fost folosită ca argument pentru a respinge solia lui Miller, care fusese îndrumată de îngerul Gabriel. La a zecea probă pentru Israelul antic, ei au spus direct: „Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt.” Eșecul la a zecea și ultima probă se întemeiază pe respingerea „raportului” care era în concordanță cu raportul de la început și pe dorința de a se întoarce la robia Egiptului. Când Ieremia i-a reprezentat simbolic pe cei care fuseseră dezamăgiți de predicția eșuată din 1843, Dumnezeu l-a chemat în mod specific să se întoarcă la Dumnezeu și la fervoarea sa de odinioară pentru solie, dar i-a poruncit, de asemenea, să nu se mai întoarcă niciodată la cei care fuseseră identificați drept fiicele Babilonului.

În 1863, James White și Uriah Smith au numit o nouă căpetenie care să-i conducă înapoi acolo unde li se poruncise să nu meargă. Iosua și Caleb îi reprezintă pe cei care doreau să înainteze, iar White și Smith îi reprezintă pe cei care doreau să se întoarcă.

Un alt aspect care trebuie subliniat în pasajul din Numeri este că răzvrătirea finală, care îi condamnă pe toți răzvrătiții să moară în pustie în următorii patruzeci de ani, este una dintre cele două referințe primare care stabilesc principiul zi pentru an al profeției biblice, principiu care a fost, poate, cea mai esențială regulă profetică prin care Miller a fost folosit pentru a deschide mesajul evangheliei veșnice și al primului înger. Cealaltă mărturie biblică a acestei reguli se găsește în cartea lui Ezechiel.

Ceea ce este adesea trecut cu vederea, în legătură cu cele două versete care au statornicit principiul zi pentru an, este contextul istoric al ambelor versete.

Versetul din Numeri a avut loc la începutul Israelului antic și a reprezentat răzvrătirea poporului legământului lui Dumnezeu, iar versetul din Ezechiel a avut loc la sfârșitul Israelului antic și a reprezentat răzvrătirea poporului legământului lui Dumnezeu. Pedeapsa de la început a fost moartea în pustie, iar pedeapsa de la sfârșit a fost robia în țara dușmanilor lor. Principiul zi pentru an subliniază răzvrătirea unui popor al legământului. Două pedepse, una la început și una la sfârșit, însă amândouă diferite. Cea dintâi a fost moartea prin stingere treptată în timpul călătoriei prin pustie, cea din urmă a fost captivitatea și robia în Babilonul literal.

Istoria reprezentată în aceste versete a devenit un simbol biblic numit „ziua provocării”. „Ziua provocării” este menționată în Psalmul 95, Ieremia 32 și Evrei 3, dar nu vom aborda acel simbol deocamdată. Există un principiu important identificat în pasajul anterior care trebuie recunoscut. Principiul este, de asemenea, ilustrat de profetul Samuel, Lucifer, Ellen White și, desigur, Moise în acest pasaj.

În acest pasaj, Israelul antic L-a respins pe Dumnezeu ca rege al lor, iar această istorie anticipează vremea când au proclamat că nu aveau alt împărat decât Cezar. Ei au respins teocrația lui Dumnezeu și au insistat să li se dea un rege din mijlocul lor, doar pentru ca, în cele din urmă, să proclame că regele lor era un împărat roman. Împăratul roman din zilele de pe urmă este Papa Romei.

Respingerea teocrației a fost atât de ofensatoare și de personală pentru Samuel, încât el a înțeles-o ca pe o respingere a oficiului său profetic. Dar Dumnezeu S-a îngrijit ca Samuel să înțeleagă că respingerea lor era îndreptată împotriva lui Dumnezeu, nu împotriva profetului. În aceste două pasaje, care prezintă relația profetică a lui Moise și a lui Samuel față de răzvrătirea Israelului antic, pedeapsa pentru răzvrătirea care a urmat nu a însemnat sfârșitul pentru Israelul antic. Mai exista încă un grup, reprezentat de Iosua și Caleb, care avea să intre în Țara Promisă, iar în istorisirea despre Samuel sfârșitul Israelului antic a survenit la încheierea domniei regilor lui Israel, nu la început.

Moise a argumentat înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să continue să lucreze cu Israelul din vechime, căci Moise a argumentat că a le pune capăt în acel moment ar denatura istoria sacră a izbăvirii poporului Său și făgăduința Sa de a-i conduce în țara pe care Dumnezeu o făgăduise lui Avraam. Ideea aici este că Dumnezeu alege să îngăduie ca răzvrătirea atât să aibă loc, cât și să continue, atunci când El intenționează să folosească răzvrătirea ca mărturie a adevărului.

Atitudinea de indignare dreaptă pe care a manifestat-o Samuel a fost manifestată, de asemenea, de Ellen White.

Sora White a avut o atitudine asemănătoare cu a lui Samuel și i s-a spus să rămână cu răzvrătiții, în mijlocul răzvrătirii lor, și să „stea la” „postul” „datoriei” ei. I s-a poruncit să rămână la postul ei, după ce ea (profetesa) hotărâse să-i lase pe răzvrătiți și răzvrătirea lor în seama lor.

Regula primei mențiuni, care este o componentă fundamentală a principiului Alfa și Omega, stabilește că prima dată când un subiect este menționat are o importanță supremă. Legat de chiar începutul răzvrătirii lui Lucifer stă faptul că, dacă Dumnezeu ar fi voit, El avea toată puterea necesară pentru a-l elimina pe Lucifer chiar la primul gând egoist care își avusese originea în mintea lui Lucifer. Dumnezeu l-ar fi putut înlătura pe Lucifer din creație și are puterea ca, dacă ar fi ales să facă aceasta, ar fi putut să o facă într-un asemenea mod încât niciun alt înger nu ar fi știut măcar ce se întâmplase. Desigur, El nu a făcut aceasta, căci, între altele, ar fi însemnat o negare a caracterului Său; totuși, El posedă puterea creatoare care I-ar fi permis să facă tocmai acel lucru. Dar El nu a făcut-o. El a îngăduit cu răbdare ca răzvrătirea să devină parte a mărturiei caracterului Său, parte a mărturiei controversei care începuse în cer și care urma, în cele din urmă, să ajungă pe pământ. Aceasta a realizat dialogul lui Moise pentru Israelul antic. Dumnezeu a îngăduit ca generația de răzvrătiți să moară în pustie și a folosit acea istorie ca exemplu biblic pentru a avansa adevărurile legate de evanghelia veșnică.

Tot astfel a fost și respingerea lui Dumnezeu ca rege în zilele lui Samuel. Samuel a fost instruit să meargă înainte și să stea la postul său de slujire, în pofida convingerilor sale personale și a cunoașterii sale profetice. Acest element al ocârmuirii profetice și istorice a lui Dumnezeu este de asemenea recunoscut în rezidirea templului după captivitatea babiloniană. Dumnezeu a prevestit și a cârmuit fiecare element al celor șaptezeci de ani de captivitate: întoarcerea la Ierusalim, rezidirea Ierusalimului, a templului și a străzilor și a zidurilor. El a stabilit profețiile de timp care indicau momentul eliberării lor din captivitate. El a precizat câte decrete aveau să fie pentru a marca începutul celor două mii trei sute de ani. L-a numit pe Cirus pe nume, împăratul păgân care avea să înceapă procesul cu primul decret. Toate elementele rezidirii Ierusalimului și a templului au fost identificate în mod specific, iar El a ridicat oameni drepți și profeți pentru a împlini lucrarea.

În pofida întregii preștiințe profetice divine evidente și a intervenției divine evidente, răzvrătirea care dusese la robia în Babilon pusese deja capăt prezenței Sale personale în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Slava Șechinei nu s-a întors niciodată la templul reconstruit. Întreaga istorie a fost folosită pentru a furniza o structură profetică istoriei de la sfârșitul lumii, deși templul nu a mai fost niciodată binecuvântat de prezența Șechinei în Locul Preasfânt. În acest sens, templul reconstruit era mărturie nu a prezenței lui Dumnezeu, ci a răzvrătirii lui Israel. Totuși, profeții acelei istorii, precum Samuel și Sora White la Minneapolis, au continuat să slujească în calitate de profeți.

Răzvrătirea lui Lucifer este primul lucru menționat în marea controversă dintre Hristos și Satana, iar Dumnezeu a îngăduit ca răzvrătirea să continue pentru scopurile Sale proprii. Samuel, în pofida indignării sale drepte față de dorința lui Israel de a fi ca celelalte neamuri, a fost călăuzit să participe la ungerea primilor doi regi. Iar profeții lui Dumnezeu au participat la rezidirea templului lui Dumnezeu, templul care nu avea să mai aibă niciodată prezența Shekinah a lui Dumnezeu.

Cei care întrebuințează „blidele de basme” împotriva Cuvântului profetic, în încercarea de a acoperi răzvrătirea adventismului din 1863, și care aleg să își întemeieze argumentația pe logica potrivit căreia, dacă s-ar fi întâmplat ceva greșit în 1863, profetesa ar fi interzis acel lucru, ignoră în mod voit primul principiu care este identificat chiar la prima menționare a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie răzvrătirea pentru propriile Sale scopuri, iar dacă El alege ca profeții Săi să rămână neutri sau tăcuți în fața răzvrătirilor care ar putea surveni, aceasta este alegerea Lui.

Pe măsură ce începem să analizăm procesul de încercare din 1844 până în 1863, care a fost tipificat de cele zece încercări la care Israelul antic a eșuat după ce a trecut Marea Roșie, este esențial să înțelegem acest fapt biblic. Profeții lui Dumnezeu își exercită slujirea ca profeți ai Săi atât în vremuri de ascultare, cât și de neascultare, iar uneori nu protestează împotriva unor chestiuni care, la suprafață, ar părea a fi tocmai acelea împotriva cărora te-ai aștepta ca un profet să protesteze. Uneori sunt în mod evident conștienți de răzvrătire, dar sunt reținuți, iar alteori Domnul Își ține mâna peste ochii lor în ceea ce privește răzvrătirea. Când această perspectivă este recunoscută, anul 1863 devine un reper semnificativ în istoria celei de-a șasea împărății din profeția biblică, atât pentru cornul Protestantismului, cât și pentru cornul Republicanismului.