Future for America and July 18, 2020 - Number Six

După ce au fost călcați în picioare pe uliță, Ilie și Moise primesc Mângâietorul și apoi stau pe picioarele lor. În valea oaselor lui Ezechiel se aude mai întâi un vuiet, apoi are loc o zguduire, dar ele erau încă fără suflare.

Când trupurile au fost reconstituite, ele aud mesajul celor patru vânturi.

Toți profeții identifică sfârșitul lumii, astfel încât pasajul din Ezechiel creează o dilemă pentru cei care doresc să evite mesajul celor doi profeți din Apocalipsa capitolul unsprezece. Desigur, pentru cei care doresc să respingă mesajul, cea mai ușoară minciună pe care și-o pot spune este că Apocalipsa capitolul unsprezece este doar o relatare istorică ce reprezintă Revoluția Franceză și că nu are nicio aplicație pentru sfârșitul lumii. Dar dacă acceptați premisa că până și Apocalipsa capitolul unsprezece identifică sfârșitul lumii, atunci trebuie să vă împăcați cu faptul că oastea puternică de la sfârșitul lumii, care proclamă solia celui de-al treilea înger prin strigătul cel mare, este identificată ca fiind moartă și înviată înainte de a se ridica în picioare ca oaste a lui Dumnezeu.

Hristos S-a înălțat la cer însoțit de un nor și va reveni însoțit de nori, iar norii îi reprezintă pe îngeri. Moise și Ilie se înalță la cer într-un nor care reprezintă solia îngerului al treilea, cel care zboară în mijlocul cerului, la momentul legii duminicale din Statele Unite. Moise și Ilie se înalță la cer la momentul legii duminicale, în legătură cu o solie a Islamului.

Isaia identifică multe dintre adevărurile legate de această istorie, și anume în chiar același pasaj la care Isus a făcut referire pentru a-Și identifica lucrarea. El i-a folosit pe profeții Ilie și Elisei ca exemple ale unui mesaj profetic care nu este primit de către compatrioții lor, iar aceasta i-a stârnit îndată la mânie pe cei din biserica din Nazaret, care au căutat să-L omoare.

Domnul încheie un „legământ veșnic” cu cei o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră mai înainte „părăsiți”, dar apoi devin „o cetate” care este „nepărăsită”. Ei erau „pustiiți” și morți pe uliță. Isaia îi identifică drept „Preoții Domnului”, „slujitorii” Domnului, un „popor sfânt” și „străjerii” de pe zidurile Sionului.

În contrast cu cei care s-au bucurat de trupurile lor moarte, Dumnezeu Se bucură atunci de ei "cum se bucură mirele de mireasă". Atunci, mireasa a fost pregătită. Așa cum, în făgăduința către Filadelfia, Domnul le dă un "nume nou", iar El le identifică numele ca fiind "Hephzibah" și "Beulah". Hephzibah înseamnă plăcerea Mea este în ea, iar Beulah înseamnă a se căsători. Domnul Se căsătorește cu cei reprezentați de Ilie și Moise.

Lucrarea care le-a fost încredințată este să pregătească calea pentru A Doua Venire a lui Hristos prin propovăduirea „veștilor bune” ale lui Hristos și ale dreptății Lui „până la sfârșitul lumii”. Ei au fost unși de către Mângâietorul în revărsarea Duhului și apoi vor fi înălțați „ca un stindard”, după cum „un glas mare din cer” le zice: „Suiți-vă aici”. Atunci ei vor fi „o cunună de slavă” și „o diademă împărătească” în mâna Domnului. Zaharia identifică aceeași cunună drept un stindard, totodată plasând evenimentul în timpul ploii târzii.

Ei vor fi „turma poporului Său”, dar Domnul are o a doua turmă, care atunci încă se află în Babilon, pe care o va chema, de asemenea. Lucrarea lor va fi să rezidească „vechile” locuri pustiite și „pustiirile” multor generații. Ei vor fi aceia care se întorc și reașază cărările vechi care au fost respinse și acoperite în cadrul Adventismului și în afara Adventismului. Se vor întoarce la adevărurile fundamentale milerite și le vor prezenta în curăția lor Adventismului laodicean, iar celor din afara Adventismului le vor prezenta, de asemenea, un mesaj cu privire la „vechile” adevăruri legate de legea lui Dumnezeu, în special Sabatul. Procedând astfel, vor folosi istoriile multor generații pentru a ilustra istoria nouă. Lucrarea lor va avea loc în timpul ploii târzii, când judecățile lui Dumnezeu sunt în țară. Când Domnul, cu dreapta Sa, îi va înălța ca un stindard, întreaga lume, care mai înainte se bucurase de trupurile lor moarte zăcând pe uliță, va vedea stindardul și va auzi trâmbița de avertizare a străjerilor.

În capitolul unsprezece al Apocalipsei, când cei care se bucuraseră de trupurile lor moarte i-au văzut ridicându-se în picioare, „o mare frică a căzut peste cei ce i-au văzut.”

Toate mărturiile profetului se reunesc în cartea Apocalipsei. Asirianul îl reprezintă pe împăratul de la miazănoapte din Daniel, capitolul unsprezece, versetele patruzeci până la patruzeci și cinci, care își găsește sfârșitul fără ca nimeni să-i vină în ajutor. Când cei o sută patruzeci și patru de mii, care sunt străjerii lui Dumnezeu, vor suna din trâmbiță, întreaga lume va auzi și se va teme. Cei reprezentați de cei doi profeți vor fi "ungiți" de Mângâietorul "să vestească vești bune", care sunt "veștile de la răsărit și de la miazănoapte" ce îl "tulbură" pe împăratul de la miazănoapte în Daniel, capitolul unsprezece, versetul patruzeci și patru, și care marchează începutul persecuției crizei legii duminicale. Atunci Neamurile vor răspunde mesajului de a ieși din Babilon și vor veni să se alăture preoților Domnului, care sunt de asemenea reprezentați ca "o rădăcină a lui Isai", identificând astfel metodologia biblică pe care o vor folosi pentru a prezenta mesajul de avertizare neamurilor.

Domnul și-a adunat poporul la 11 septembrie 2001 prin solia care a identificat atacul Islamului drept sosirea celui de-al treilea vai. Domnul își adună din nou, a doua oară, poporul, după ce ei au zăcut morți pe stradă. Când face aceasta, cei adunați sunt identificați drept „izgoniții lui Israel”, „risipiții lui Iuda”. Ei au fost izgoniți pe stradă la 18 iulie 2020, dar sunt adunați a doua oară pentru a fi stindardul care adună cealaltă turmă a lui Dumnezeu, care se află încă în Babilon. Adunarea celor ce se află încă în Babilon începe la legea duminicală din Statele Unite, care este a doua dintre cele două glasuri din Apocalipsa 18.

Prima strângere a avut loc la 11 septembrie 2001, când Islamul a lovit Statele Unite. Acest stindard, care urmează să fie strâns a doua oară, este reprezentat ca "rădăcina lui Isai", un simbol care reprezintă lucrarea lui Alfa și Omega, ilustrând sfârșitul unui lucru prin începutul lui. Prima strângere a fost marcată de o lovitură islamică asupra Statelor Unite și, prin aceasta, ilustrează și identifică o lovitură islamică asupra Statelor Unite ca fiind a doua strângere. Când rădăcina lui Isai se ridică drept stindard pentru Neamuri, "odihna" lui va fi plină de slavă, căci stindardul îi va călăuzi pe cei încă aflați în Babilon înapoi la calea biblică cea veche a Sabatului de ziua a șaptea, marcând astfel ridicarea stindardului pentru Neamuri la criza legii duminicale.

„Stindardul” trece mai întâi printr-un proces de curățire, care a fost ilustrat în Maleahi, capitolul trei, în cele două curățiri ale templului săvârșite de Hristos și, desigur, în pilda celor zece fecioare la încheierea mișcării millerite. Procesul de curățire de la început se repetă întocmai, până la literă, la sfârșit și este reprezentat de Isaia în legătură cu o singură tăbliță, care a fost consemnată într-o carte. Răzvrătirea adventismului este tăblița contrafăcută întocmită în 1863, pentru a respinge și a înlocui cele două tăblițe menționate în cartea lui Habacuc, capitolul doi.

În 1863, Adventismul a început procesul de respingere a mesajului profetic al lui William Miller, așa cum este el reprezentat pe cele două table sacre ale lui Habacuc. Isus ilustrează sfârșitul prin început. În acest pasaj, răzvrătiții de la începutul Adventismului îi reprezintă, de asemenea, pe răzvrătiții de la sfârșitul Adventismului. În ambele cazuri, răzvrătirea reprezintă o respingere a mesajului profetic și a metodologiei fiecărei istorii, când ei le spun „văzătorilor”: „Nu vedeți!”, iar „prorocilor”: „Nu ne prorociți lucruri drepte; vorbiți-ne lucruri măgulitoare, prorociți înșelăciuni.”

Ei, de asemenea, hotărăsc să părăsească calea când proclamă: „Dați-vă la o parte din cale, abateți-vă din drum, faceți ca Sfântul lui Israel să înceteze să mai fie înaintea noastră.” Calea celor drepți constă în „căile cele vechi” din Ieremia, capitolul șase, versetele șaisprezece și șaptesprezece. Răzvrătiții hotărăsc să nu umble în adevărurile fundamentale și nici să asculte de sunetul trâmbiței care este sunată de străjerii care au fost înălțați, reprezentând mișcarea millerită și mișcarea Future for America.

Refuzul răzvrătiților de a umbla pe cărările vechi este de asemenea înfățișat drept dorința lor de „a-l face pe Sfântul lui Israel să înceteze a fi înaintea lor”, și reprezintă respingerea soliei Strigării de la miezul nopții, întemeiată pe Alfa și Omega, care ilustrează sfârșitul Adventismului prin începutul său.

Procesul de purificare reprezentat de Strigătul de la miezul nopții produce două clase de închinători, iar capitolul treizeci din Isaia prezintă lipsa de untdelemn a fecioarelor neînțelepte ca pe o incapacitate de a strânge apă sau foc, amândouă fiind simboluri ale Mângâietorului, când Isaia scrie: „a cărui sfărâmare vine pe neașteptate, deodată. Și o va zdrobi ca pe vasul olarului, făcut țăndări; nu va cruța, încât să nu se mai găsească, în sfărâmarea lui, un ciob ca să ia foc de pe vatră sau să scoată apă din groapă.” Judecata lor vine „pe neașteptate” așa cum este reprezentată de strigătul de la miezul nopții, când constată că este prea târziu să procure untdelemnul. Focul și apa din mărturia lui Isaia sunt pur și simplu o altă reprezentare a untdelemnului din pilda celor zece fecioare. Untdelemnul, apa și focul reprezintă caracterul; ele reprezintă mesajul și, de asemenea, prezența Mângâietorului. Niciunul dintre aceste simboluri nu poate fi dobândit când judecata celor zece fecioare „vine pe neașteptate, deodată”. Atunci este prea târziu.

Singura siguranță se află în „întoarcere”, aceasta fiind făgăduința făcută lui Ieremia când el i-a reprezentat pe cei ce fuseseră dezamăgiți la prima dezamăgire. Dacă poporul lui Dumnezeu s-ar întoarce la El, El S-ar întoarce la ei, dar răzvrătiții refuză, iar lumina care a iluminat calea s-a stins. Lumina de la început a fost Strigătul de la miezul nopții, iar calea înainte era luminată de brațul drept, glorios, al lui Hristos, până în veșnicie. Hristos era înaintea celor de pe cale, iar lumina dinapoia lor trebuie să fie aceeași lumină, căci Hristos ilustrează sfârșitul căii prin începutul ei. Strigătul de la miezul nopții a fost și este adevăr prezent.

Dorința de a-l face pe Cel Sfânt să înceteze a mai sta dinaintea lor este o respingere nu numai a lui Hristos, ci a lui Hristos ca Alfa și Omega. Aceasta este respingerea soliei Strigătului de la Miezul Nopții. La începutul Adventismului, solia Strigătului de la Miezul Nopții a fost o corectare a predicției eșuate.

Răzvrătiții care au respins "cărările vechi" și au creat o "tablă" contrafăcută, separată de cei drepți, sunt reprezentați în împlinirea Strigării de la Miezul Nopții din cadrul mișcării milerite. Atunci "O mie" au fugit "la mustrarea unuia", iar mișcarea a scăzut brusc de la cincizeci de mii la cincizeci. Au fugit din pricina "mustrării" care a venit din partea celor "cinci" fecioare înțelepte, care le-au spus că nu au untdelemn de împărțit și că trebuie să meargă să-și cumpere propriul untdelemn. Despărțirea celor neînțelepte de cele înțelepte le-a lăsat pe fecioarele înțelepte "ca o făclie pe vârful unui munte și ca un stindard pe o colină." Răzvrătirea fecioarelor neînțelepte la 22 octombrie 1844 a ilustrat răzvrătirea din 1863, căci 22 octombrie 1844 a fost începutul celor nouăsprezece ani care reprezintă sfârșitul celor "șapte vremi" din Leviticul douăzeci și șase. Avem mai multe de spus pe acest subiect, dar răzvrătirea din 1844 a preînchipuit răzvrătirea din 1863 și marchează momentul când a fost creată "tabla" contrafăcută.

Frica pe care o resimt fecioarele neînțelepte este frica reprezentată atunci când fecioarele înțelepte sunt readuse la viață și stau în picioare. Atunci este prea târziu pentru a-și reveni din dezamăgirea din 18 iulie 2020, iar următorul lucru care se va întâmpla este înălțarea la cer, care are loc în momentul legii duminicale. Atunci are loc un mare cutremur.

Apocalipsa, capitolul unsprezece, identifică faptul că, în timpul Revoluției Franceze, a zecea parte a cetății a căzut, iar în acea istorie națiunea franceză, o națiune alcătuită din două coarne profetice, simbolizate prin Sodoma și Egiptul, a fost răsturnată. Cele două coarne ale Franței tipifică cele două coarne ale Statelor Unite.

În mod profetic, Franța a fost unul dintre cele zece regate care reprezintă Roma păgână în Daniel 7 și, în consecință, a zecea parte a împărăției (cetății) a căzut. De fapt, dintre cele zece coarne din Daniel 7 care, în cele din urmă, au așezat papalitatea pe tronul pământului în anul 538, Franța a fost principalul regat care a statornicit papalitatea. Ca una dintre cele zece puteri din Daniel 7, Franța tipifică rolul fiarei de pe pământ cu două coarne din Apocalipsa 13. Statele Unite împlinesc la sfârșit aceeași lucrare pentru papalitate pe care a făcut-o Franța la început. Statele Unite sunt puterea de frunte dintre cei zece regi care reprezintă Organizația Națiunilor Unite și ea cade la cutremurul legii duminicale. Vom aborda aceste versete mai pe larg în articolul următor.

Unul dintre aspectele centrale ale acestui articol este acela că el este un mesaj care îi ridică în picioare pe poporul lui Dumnezeu, căci Mângâietorul care îi ridică în picioare reprezintă untdelemnul, care nu numai că reprezintă Duhul Sfânt, ci și comunicările pe care Dumnezeu le trimite poporului Său. Mesajul din Apocalipsa capitolul unsprezece care îi ridică în picioare pe Moise și Ilie este, de asemenea, reprezentat prin promisiunea dată lui Ieremia.

Isaia făcuse același îndemn când a spus: "Căci așa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel; în întoarcere și odihnă veți fi mântuiți." Isaia a adăugat că "întoarcerea" era în legătură cu timpul de zăbovire al pildei, căci el a scris: "Și de aceea Domnul va aștepta, ca să Se îndure de voi, și de aceea Se va înălța, ca să aibă milă de voi: căci Domnul este un Dumnezeu al judecății: fericiți toți cei ce Îl așteaptă pe El."

Privilegiul de a fi „gura” lui Dumnezeu, așa cum a descris Ieremia, este privilegiul de a vorbi pentru Dumnezeu în vremea când Statele Unite „vorbesc ca un balaur”. Cuvintele care vor fi atunci rostite de poporul lui Dumnezeu constituie avertismentul împotriva semnului fiarei papale. Pentru a lua parte la acea mișcare glorioasă este necesar să ne întoarcem.