The Hidden History of Verse Forty - Number Thirteen

Ca simbol primordial al celor o sută patruzeci și patru de mii, Petru stă la Panium în 2026, lucrând pentru a corecta prezicerea falsă din 18 iulie 2020. Lucrarea lui în această privință se armonizează cu lucrarea corectării făcute de Josiah Litch cu privire la 11 august 1840 și cu identificarea de către Samuel Snow a datei de 22 octombrie 1844. Corectarea lui Litch a împuternicit solia primului înger, iar cea a lui Snow a împuternicit solia celui de-al doilea înger. Împuternicirea soliilor primului și celui de-al doilea înger prefigurează împuternicirea soliei celui de-al treilea înger. Caracteristicile primului și celui de-al doilea sunt reprezentate în cel de-al treilea ca o combinație între o solie exterioară de vai și solia interioară a strigătului de la miezul nopții din parabola celor zece fecioare.

Într-o întreită aplicare a profeției, prima și a treia, care sunt de asemenea începutul și sfârșitul, vor avea caracteristici paralele. Recent, un frate a descoperit mai multe adevăruri asociate cu primul vai din Apocalipsa nouă, care, atunci când sunt aplicate sub principiul Alpha și Omega, identifică o altă confirmare profundă a „cutremurului” din Apocalipsa unsprezece. Legea duminicală din Statele Unite este „cutremurul” care s-a împlinit mai întâi în Revoluția Franceză, când Franța, care era una dintre cele zece națiuni ce alcătuiau structura profetică a Romei păgâne în cartea lui Daniel, a fost răsturnată. Astfel, capitolul unsprezece spune că a căzut a zecea parte a cetății.

Imediat după acest verset sosește Islamul celei de-a treia vai.

Pionierii se așteptau ca „al treilea vai” să urmeze imediat după al doilea vai, însă cuvântul tradus prin „curând” înseamnă de fapt pe neașteptate și deodată, ceea ce constituie caracteristica atacurilor-surpriză ale islamului. Al treilea vai nu trebuia să vină la 22 octombrie 1844, așa cum au presupus pionierii, ci, atunci când avea să vină, urma să se petreacă „deodată și pe neașteptate”, așa cum s-a întâmplat la 11 septembrie, marcând astfel începutul sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, care se încheie cu puțin înainte de cutremurul legii duminicale.

„Cutremurul” legii duminicale este zguduirea fiarei „pământului”, iar când a avut loc 11 septembrie, sora White a arătat că Domnul S-a ridicat ca să „zguduie cumplit pământul”. La începutul sigilării și la sfârșitul ei, fiara pământului este zguduită, de aici „marele cutremur”.

Domnul „Se ridică” atunci când are loc o schimbare în lucrarea Sa dispensațională, așa cum s-a întâmplat când Ștefan a fost ucis cu pietre și la 22 octombrie 1844, când a început judecata morților. Când judecata celor vii a început la 11/9, Domnul S-a ridicat din nou și atunci a zguduit fiara pământului, așa cum va face la sfârșitul sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, când Își schimbă lucrarea Sa dispensațională de la biserica Sa la cealaltă turmă a Sa, dintre cei care se află încă în Babilon.

Ceea ce fratele Daniel a descoperit sunt caracteristicile primului vai, care se armonizează cu mărturia „marelui cutremur” din capitolul unsprezece, în acord cu istoria și cu înțelegerea pionierilor asupra istoriei care a împlinit primul vai.

Pionierii au aplicat în mod corect aceste versete la istoria care l-a introdus pe Mohammed, care s-a născut în 570, a unificat triburile în 606, a primit prima sa revelație în 610, a migrat la Medina în 622, și-a început războiul în 624 și a murit în 632. „Adâncul fără fund” reprezintă în mod profetic o nouă manifestare a lui Satana, însă Mohammed a început în Arabia, care este de asemenea cunoscută ca adâncul fără fund din pricina vastelor deșerturi.

Mahomed a devenit regele profetic, sau, așa cum era numit, „cel demn de încredere”, în 606, când a soluționat o dispută dintre diferitele triburi care se aflau în încurcătură cu privire la cine ar trebui să fie îngăduit să reașeze piatra de temelie „stânca neagră” a Kaabei. Kaaba este o clădire în formă de cub (de aici și numele „Kaaba”, care înseamnă „cub” în arabă), situată în centrul Marii Moschei din Mecca, în Arabia Saudită. Are aproximativ 43 de picioare înălțime, unsprezece picioare lățime și 10 picioare lungime, fiind construită din granit și marmură, cu un înveliș din pânză neagră de mătase și bumbac. Kaaba a existat cu mult înainte de Mahomed și, potrivit tradiției islamice, a fost zidită inițial de Avraam și fiul său Ismael ca o casă de închinare pentru Dumnezeul Cel Unic (Allah). De-a lungul secolelor, s-a umplut de idoli și a fost folosită ca sanctuar păgân de către triburile arabe.

Kaaba este centrul spiritual al lumii islamice—o clădire simplă, străveche, care simbolizează monoteismul, unitatea și legătura dintre credința avraamică și islam. Musulmanii nu o consideră „casa lui Dumnezeu” în sens literal, ci mai degrabă un punct central de închinare rânduit de Dumnezeu. Acțiunile lui Mahomed în timpul unei perioade în care Kaaba fusese distrusă și apoi reconstruită sunt locul din care a început conducerea lui.

O viitură puternică a avariat Kaaba, iar tribul Quraysh a reconstruit-o. Când a venit vremea să fie reașezată Piatra Neagră (Hajar al-Aswad) în colțul ei, diferitele clanuri s-au certat cu privire la cine ar trebui să aibă această onoare. Au convenit ca următoarea persoană care va intra în acea zonă să hotărască. Muhammad a intrat, iar el a rezolvat disputa cu înțelepciune: a așezat Piatra Neagră pe o pânză, a făcut ca un reprezentant din fiecare clan să o ridice împreună, purtând-o împreună, iar apoi el însuși a fixat-o la locul ei. Acest eveniment i-a adus mare respect și titlul Al-Amin („Cel demn de încredere”) printre locuitorii Meccăi. Este unul dintre evenimentele-cheie preprofetice evidențiate în multe cronologii. „Piatra Neagră” a fost piatra din capul unghiului care a fost așezată de Mohammed, care este regele profetic peste Islam. Piatra neagră din capul unghiului este o contrafacere evidentă a lui Hristos (adevărata piatră din capul unghiului), iar coruperea casei Kaaba, după ani de introducere a idolilor, a fost, de asemenea, îndreptată de Mohammed.

După ce Qurayșiții au încălcat Tratatul de la Hudaybiyyah, Muhammad a mărșăluit asupra Meccăi cu o armată de aproximativ 10.000 de musulmani. Orașul s-a predat cu foarte puține lupte. Muhammad a intrat apoi în Kaaba, a distrus cele 360 de idoluri dinăuntrul ei și a rededicat sanctuarul închinării singurului Dumnezeu (Allah). Astfel, Mohammed, regele islamului, a pus piatra de temelie și a curățit templul de idolatrie.

Există trei puteri care ies din adânc în cartea Apocalipsei, iar fiecare dintre cele trei reprezintă un Hristos contrafăcut. Satana, balaurul, caută să fie asemenea Celui Preaînalt, așezat pe tronul Său și în biserica Sa.

Balaurul ateismului a ieșit din adânc în Apocalipsa unsprezece, iar fiara catolicismului se ridică din adânc atunci când rana ei de moarte este vindecată.

Fiara catolicismului se înalță la tronul pământului la legea duminicală, când uniunea întreită este instaurată. Asemenea balaurului, catolicismul pretinde că este Dumnezeu, după cum a identificat atât de potrivit Pavel.

Asemenea balaurului, fiara catolicismului este antihrist; amândouă pretind că sunt Dumnezeu, iar amândouă au nimicirea lor finală asociată cu mărturia lor biblică, căci balaurul este aruncat în iad, iar fiara este fiul pierzării. Pierzarea fiind nimicirea finală.

Islamul, reprezentat de Mahomed în istoria secolului al șaptelea, a ieșit și el din adânc atunci când cheia care i-a fost dată lui Mahomed a fost întoarsă. Când adâncul a fost deschis, a ieșit „fum” care a întunecat soarele și văzduhul. Pionierii au identificat corect că „cheia” care a deschis adâncul a fost bătălia de la Ninive.

Când ne apropiem de primele trei versete din capitolul nouă al Apocalipsei din perspectiva înțelegerii pionierilor, în contextul unei întreite aplicări a profeției, găsim că trăsăturile profetice ale acelor versete care reprezintă prima nenorocire preînchipuie trăsăturile profetice ale celei de-a treia nenorociri, care sosește „curând” la marele cutremur. Legea duminicală este reprezentată prin bătălia de la Ninive.

Petru este responsabil pentru corectarea falsei predicții privind mingile de foc ale orașului Nashville și recunoaște că aplicarea corectă a avertizării lui Ellen White cu privire la mingile de foc asupra Nashville marchează începutul „distrugerii a mii de orașe aproape pe deplin dedate idolatriei”.

Bilele de foc din Nashville marchează începutul unei perioade de nimicire asupra cetăților și marchează totodată începutul proclamării mesajului scurtului strigăt de la miezul nopții. Acel mesaj începe cu un atac neașteptat din partea Islamului, iar perioada se încheie cu un atac neașteptat din partea Islamului la marele cutremur. Perioada proclamării strigătului de la miezul nopții marchează sfârșitul timpului de sigilare a celor o sută patruzeci și patru de mii, care a început odată cu atacul neașteptat al Islamului de la 11 septembrie.

Pecetluirea celor o sută patruzeci și patru de mii a început atunci în armonie cu linia lui Balaam și a măgăriței, unde sunt trei lovituri care culminează la legea duminicală, dar unde al doilea atac neașteptat include 7 octombrie 2023 asupra țării celei străvechi și glorioase, iar apoi la mingile de foc din Nashville. Toate liniile sunt în acord, iar Petru înțelege că desigilarea acestor adevăruri, care sunt reprezentate ca omul cu peria de praf adunând bijuteriile împrăștiate și aruncându-le în casetă, este lucrarea Leului din seminția lui Iuda.

Leul lui Iuda identifică mesajul corectat al lui Peter de la Nashville ca având loc în perioada finală a sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii, care este reprezentată în istoria ascunsă a versetului patruzeci din Daniel unsprezece și, mai precis, în porțiunea acelei istorii ascunse reprezentată în versetele unsprezece până la cincisprezece ale aceluiași capitol. În acele versete, bătălia de la Rafia și bătălia de la Panium conduc la legea duminicală din versetul șaisprezece, care este reprezentată prin bătălia de la Actium. Când bătălia de la Panium se unește cu bătălia de la Actium la legea duminicală, bătălia de la Ninive este, de asemenea, repetată.

„Cheia” dată lui Mohammed, împăratul Islamului, al cărui nume nu este numai caracterul Islamului, ci și locul distrugerii marcat de bătălia de la Ninive. Numele împăratului „în limba ebraică este Abaddon”, iar „în limba greacă are numele Apollyon”. Greaca și ebraica pun accentul pe Vechiul și Noul Testament și ne învață că Abaddon înseamnă „locul distrugerii”, iar Apollyon înseamnă „nimicitorul”. În versetul unsprezece din Apocalipsa nouă, împăratul peste Islam este Mohammed, dar este și „îngerul adâncului”, care este Satana. După cum papa este antihristul ca om al mâinii drepte a Satanei pe pământ, tot astfel Mohammed este de asemenea controlat în mod direct de Satana, îngerul adâncului.

La legea duminicală, întreita unire este impusă asupra lumii, iar rana de moarte care a fost dată papalității în 1798, marcând astfel sfârșitul Evului Întunecat, este vindecată. Când rana de moarte este vindecată, sosește a doua perioadă a Evului Întunecat, iar la marele cutremur care este legea duminicală, islamul întoarce cheia și fum, ca dintr-un cuptor, întunecă soarele și stelele, pe măsură ce întunericul revine. Bătălia de la Ninive se repetă la legea duminicală, căci aceasta este cheia care aduce a doua perioadă de întuneric. Acolo apostazia națională este urmată de ruină națională. Acolo „despotismul activ” își exercită pe deplin stăpânirea, căci fumul islamului care întunecă soarele și stelele la bătălia de la Ninive este ca un cuptor aprins. „Cuptorul aprins” a fost un element al legământului lui Dumnezeu cu Avraam.

Cuptorul fumegând care a trecut printre jertfele legământului aduse de Abram a identificat robia din Egipt reprezentată în pasajul din versetul treisprezece.

Un „cuptor aprins”, precum cuptorul lui Nebucadnețar din capitolul trei al lui Daniel, reprezintă robia și sclavia, așa cum era starea lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego.

Fumul care întunecă soarele și luna atunci când este întoarsă cheia bătăliei de la Ninive identifică persecuția care începe cu adevărat la legea duminicală. Persecuția Evului Întunecat este apoi repetată. Pionierii au identificat în mod corect că bătălia de la Ninive a fost „cheia” care a adus Islamul în istoria profetică drept prima nenorocire în 627. Bătălia a fost între Roma și Persia și a reprezentat o victorie pentru Roma, dar a fost ceea ce se numește o victorie pirică. O victorie care este, de fapt, dăunătoare învingătorului. Expresia provine de la o victorie a regelui Pyrrhus al Epirului. După două bătălii împotriva romanilor (Heraclea în 280 î.Hr. și Asculum în 279 î.Hr.), el a învins armata romană, dar a pierdut o parte uriașă din propriile sale trupe. Potrivit legendei, el a spus apoi: „Încă o asemenea victorie și suntem pierduți.”

Bătălia de la Ninive a fost o victorie strategică pentru Roma, dar, odată încheiată, nici Roma, nici Persia nu au mai avut puterea de a se împotrivi în mod eficient, de atunci înainte, asaltului islamului. Persia este Statele Unite, iar Roma este papalitatea în împlinirea modernă a bătăliei de la Ninive. Medo-Persia, ca putere cu două coarne, reprezintă puterea cu două coarne a Statelor Unite. La legea duminicală, Statele Unite sunt pur și simplu un singur corn, căci, în perioada care conduce la legea duminicală, chipul fiarei a fost format, iar această formare constă în unirea ambelor coarne într-unul singur. În Daniel opt, sunt două coarne care reprezintă Imperiul Medo-Persan, iar cornul persan s-a ridicat ultimul.

Cele două coarne ale Statelor Unite, republicanismul și protestantismul, se unesc într-unul singur atunci când biserica și statul se reunesc pentru a forma chipul fiarei. Acea formare este pe deplin desăvârșită atunci când semnul fiarei este impus prin legea duminicală. Aceasta identifică Statele Unite ca fiind pur și simplu Persia în vremea legii duminicale. Persia a fost înfrântă de Roma în bătălia de la Ninive. Felul în care Roma a învins Persia are o semnificație istorică, datorită manevrelor lui Heraclius, împăratul roman.

Pe scurt, Heraclius a executat un atac prin surprindere, spre deosebire de un atac frontal, prin înaintare directă. Eforturile sale de a obține surpriza sunt consemnate în istorie. Surpriza a inclus hotărârea lui de a ataca iarna, lucru neobișnuit în acele vremuri istorice, însă nu s-a oprit aici. Heraclius și-a început invazia la mijlocul lunii septembrie 627 dinspre nord (înălțimile armene). În loc să urmeze ruta așteptată spre sud, direct către capitala persană Ctesifon, el a descris un arc larg, deplasându-se spre sud-est de-a lungul regiunilor de frontieră (aproximativ actuala graniță dintre Turcia și Iran). Apoi s-a întors spre sud și vest, traversând râul Marele Zab la 1 decembrie 627. Aceasta și-a plasat armata pe Podișul Ninivei (malul estic al râului Tigru), aproape de ruinele vechii Ninive. Această mișcare era dinspre sud spre nord în raport cu forțele persane — opusul a ceea ce anticipaseră perșii. Ei se așteptaseră ca el să continue să împingă spre sud, către Ctesifon. Acest fapt l-a luat prin surprindere pe comandantul persan Rhahzadh și l-a silit să-l urmărească pe Heraclius într-un teren nefavorabil. Le-a permis romanilor să aleagă câmpul de luptă pe câmpiile de lângă Ninive. Manevra a împiedicat ca romanii să fie prinși între forțele persane și le-a oferit o rută de retragere, dacă era nevoie. Împreună cu ceața din ziua bătăliei și cu tactica unei retrageri simulate în timpul luptei propriu-zise, au existat multiple niveluri ale surprizei. Această îndrăzneață invazie de iarnă și rută de învăluire adânc în teritoriul persan este considerată una dintre cele mai mari realizări militare ale lui Heraclius. Ea a contribuit la zdruncinarea încrederii persane și a avut o contribuție majoră la victoria romană finală în îndelungatul război.

Bătălia de la Ninive reprezintă Roma modernă cucerind Statele Unite la legea duminicală, însă este o victorie pirică, căci o judecată progresivă asupra Romei începe la legea duminicală.

Hosroe era capul imperiului persan; astfel, Persia, reprezentând căderea Statelor Unite la legea duminicală, este cheia care deschide adâncul fără fund la căderea celei de-a șasea împărății din profeția biblică. Ea reprezintă legea duminicală din versetele șaisprezece, treizeci și unu și patruzeci și unu din Daniel 11, precum și din Apocalipsa 13:11.

Observați comentariile pionierului Stephen Haskell cu privire la aceleași versete și la aceeași istorie:

Acel zid de barieră din istoria Romei este zidul despărțitor dintre biserică și stat, care este înlăturat la legea duminicală. Există un alt nivel al victoriei pirice a Romei asupra Persiei în bătălia de la Ninive, căci a existat o bătălie anterioară de la Ninive, reprezentând un Alfa, iar bătălia din 627 reprezentând Omega. Bătălia a avut loc în anul 612 î.Hr., la aproximativ o mie două sute de ani distanță. În acea bătălie, Asiria a fost înfrântă de o confederație întreită, iar aceasta a marcat sfârșitul Imperiului Asirian.

A. T. Jones comentează asupra bătăliei alfa a Ninivei:

În bătălia alfa de la Ninive din anul 612 î.Hr., Imperiul Asirian a ajuns la sfârșit, întocmai cum a șasea împărăție a profeției biblice se încheie la legea duminicală. Biruitorul în acea bătălie a fost o întreită unire a Babilonului, Egiptului și Mediei. În războiul acelei perioade, regele Iosia moare la Meghido, tipificând astfel Armaghedonul. În bătălia omega de la Ninive din 627, Islamul celei de-a treia vai este dezlănțuit pe măsură ce zidul de protecție din Constituție este îndepărtat, așa cum este tipificat, după cum a remarcat Haskell despre Persia ca „zidul de apărare” al protecției, fiind îndepărtat odată cu înfrângerea Persiei. Moartea regelui Iosia la Meghido identifică prima bătălie de la Ninive ca fiind a doua bătălie în zilele de pe urmă. Ultima dintre cele două bătălii de la Ninive, în 627, când cheia este întoarsă și groapa este deschisă, este cea dintâi în zilele de pe urmă, căci cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Prima bătălie de la Ninive dintre Asiria și întreita unire conduce la Armaghedon. Perioada celui de-al doilea Ev Mediu începe cu bătălia de la Ninive și se încheie cu bătălia de la Ninive.

Faptele trâmbiței a cincea, care este cel dintâi „vai” din capitolul nouă al Apocalipsei, sunt ceea ce pionierii au înțeles a fi cea mai clară mărturie istorică dintre toate pasajele din cartea Apocalipsei. Uriah Smith exprimă acest fapt după cum urmează:

Petru se află la Panium cu responsabilitatea de a corecta mesajul bilelor de foc din Nashville, și se vede pentru prima dată că elementele primei vai se aliniază în mod desăvârșit cu elementele legii duminicale care urmează să vină curând. Leul din seminția lui Iuda a desigilat această înțelegere în armonie cu alte linii profetice pe care El le pusese deja în loc. Istoricii vor mărturisi cu privire la însemnătatea atacului-surpriză împlinit de Roma asupra perșilor în 627 și, când vor face aceasta, ei au remarcat manevrarea lui Heraclius în jurul și în spatele Persiei în timpul iernii ca pe un vicleșug menit să-l țină ascuns până la vremea atacului.

Sora White ne informează că Roma nu face decât să aștepte „un teren avantajos”, iar apoi va lovi.

Asemenea împăratului Heraclius, papalitatea s-a îndreptat spre ținta ei „pe furiș și pe neașteptate”, în împlinirea capitolului douăzeci și trei din Isaia, unde curva Tirului este uitată pentru istoria celei de-a șasea împărății a profeției biblice. Atacul surpriză secret al lui Heraclius este uitarea papalității de către lume din 1798 până la legea duminicală. Rând după rând, primul vai îl reprezintă pe al treilea și ultimul vai. În primul vai este făcută o rostire solemnă care se armonizează, de asemenea, cu istoria islamului și cu perioada sigilării celor o sută patruzeci și patru de mii.

Înainte ca cheia să fie întoarsă la bătălia de la Ninive, care este legea duminicală ce va veni în curând, cei o sută patruzeci și patru de mii sunt deja sigilați. La legea duminicală, distrugerea cetăților, care este inițiată prin mingile de foc din Nashville, este reprezentată ca o perioadă de „cinci luni”, când războiul face ravagii și a doua baie de sânge papală este inițiată în împlinirea răspunsului dat martirilor Evului Întunecat în pecetea a cincea.

Martirii Evului Întunecat sunt primul grup care îi prefigurează pe martirii Romei Moderne în timpul crizei legii duminicale. Înainte ca acea criză să vină, cei o sută patruzeci și patru de mii sunt sigilați, iar acel proces de sigilare a început la 11 septembrie, odată cu venirea Islamului celei de-a treia vai și cu stropirea ploii târzii. Când martirii primului Ev Întunecat au întrebat când avea să fie judecată papalitatea, li s-a spus că va exista un al doilea grup de martiri atunci când Evul Întunecat va fi repetat, ceea ce este momentul în care cheia bătăliei de la Ninive se împlinește la legea duminicală care urmează să vină în curând. Înainte ca al doilea grup de martiri să fie alcătuit, cei o sută patruzeci și patru de mii sunt sigilați, iar perioada sigilării care a început la 11 septembrie este identificată în pecetea a cincea, căci dialogul prezentat acolo se găsește în Apocalipsa capitolul șase, versetele NOUĂ până la UNSPREZECE, marcând astfel începutul și sfârșitul sigilării cu 9/11. Sfârșitul introduce distrugerea Islamului, așa cum este prezentată în Apocalipsa NOUĂ, UNSPREZECE, iar cei care sunt sigilați vor fi împlinit experiența lui Daniel, reprezentată în Daniel NOUĂ, UNSPREZECE.

Vom continua aceste lucruri în articolul următor.