The Book of Joel and The Laodicean Seventh-day Adventist Church - Number Four

În Isaia, capitolul douăzeci și opt, „oamenii batjocoritori care cârmuiesc” „Ierusalimul” sunt reprezentați drept „bețivii lui Efraim” și drept „cununa mândriei”. „Cununa” reprezintă conducerea, iar „mândria” reprezintă un caracter satanic.

Bețivii sunt puși în contrast cu rămășița („reziduul”), care devine „coroana” de slavă a lui Dumnezeu, căci, în timpul ploii târzii, Domnul întemeiază „Împărăția slavei” Sale, preînchipuită prin întemeierea de către El a „Împărăției harului” la cruce. Împărăția harului la cruce preînchipuie Împărăția slavei la legea duminicală. Ploaia târzie a început la data de 9/11, când au început pecetluirea celor o sută patruzeci și patru de mii și judecata celor vii.

Cele patru vânturi din Apocalipsă sunt de asemenea reprezentate de Isaia ca un vânt aspru care fusese oprit în ziua vântului de răsărit; în mod asemănător, cele patru vânturi ale luptei din Apocalipsă sunt ținute în frâu de cei patru îngeri. Cele patru vânturi sunt identificate de către Sora White drept un "cal mânios care caută să scape din frâu", aducând "moarte și distrugere". Cele patru vânturi sunt eliberate progresiv, începând cu 11 septembrie, apoi mult amplificate odată cu legea duminicală, și pe deplin dezlănțuite când se închide timpul de probă al omenirii.

Trâmbița a șaptea, care este de asemenea al treilea vai și care anunță sfârșitul tainei lui Dumnezeu, a răsunat profetic la 11 septembrie, când Islamul a fost dezlegat, iar apoi a fost stăvilit profetic de George W. Bush, post-11 septembrie. Mama Islamului, Agar, mama lui Ismael, este un simbol al restrângerii și al dezlegării. Sara a dezlegat-o pe Agar ca să zămislească cu Avraam; apoi, din pricina geloziei, a restrâns-o, făcând-o pe Agar să fugă, până când îngerul a oprit-o pe Agar din fugă și i-a spus să se întoarcă. După nașterea lui Isaac, vrăjmășia dintre Agar și Sara a continuat până când Avraam a izgonit-o pe roabă, punând astfel asupra ei o altă restrângere.

Cei patru îngeri ai Islamului au fost dezlegați la începutul profeției de trei sute nouăzeci și unu de ani și cincisprezece zile din Apocalipsa, capitolul nouă, versetul cincisprezece, iar apoi au fost reținuți la 11 august 1840.

După ce Islamul celui de-al treilea vai a fost dezlănțuit să atace la 11 septembrie, George W. Bush a inițiat războiul său mondial împotriva terorismului și a pus stavilă Islamului. Prima mențiune a lui Ismael, simbolul Islamului, indică faptul că urmașii lui Ismael aveau să fie împotriva fiecărui om, iar fiecare om avea să fie împotriva lor.

Islam este puterea de la sfârșitul lumii împotriva căreia „mâna fiecărui om” se va ridica, iar Islamul se va ridica împotriva fiecărui om, așa cum se împlinește în chip desăvârșit astăzi. Lucrarea particulară a Islamului, ca simbol al profeției, este să provoace un război mondial. Acest subiect este confirmat de istoria lui Ilie, a lui Ioan Botezătorul și este reprezentat drept „mâniarea neamurilor” în cartea Apocalipsei.

În „zilele” în care ploaia târzie cade, Hristos își întemeiază Împărăția slavei Sale, așa cum este reprezentată în cartea lui Daniel.

În „zilele” când Hristos Își întemeiază Împărăția slavei, cei care sunt „cununa” slavei lui Hristos sunt puși în contrast cu bețivii care poartă „cununa” mândriei. „Vedenia” lui Habacuc, care trebuia să fie scrisă și făcută lămurită pe „tăblițe”, ilustrează în chip grăitor mărturia istorică a adevărurilor fundamentale ale Adventismului. În mărturia lui Habacuc, cele două clase din Ioel, ale „mândriei” și ale „slavei”, sunt reprezentate ca două categorii: unii care sunt îndreptățiți prin credință și alții care sunt înălțați în mândrie. Versetul patru din capitolul al doilea se adresează celor două clase, iar acestea corespund ilustrației clasice a Fariseului și a Vameșului. Vameșul s-a întors acasă îndreptățit, iar „sufletul” Fariseului „nu este drept”, căci este „înălțat”.

În versetul următor, Habacuc identifică drept bețivi clasa ale cărei inimi se înalță în mândrie, corelând astfel bețivii lui Isaia și ai lui Habacuc cu „mândrie”.

Este demn de reținut că aceste versete din Habacuc nu au fost împlinite doar în istoria milerită, ci împlinirea lor a constituit un subiect comun atât pentru Ellen White, cât și pentru primii pionieri ai Adventismului. Cei care au fost îndreptățiți prin credința reprezentată în versetul patru, în cadrul istoriei milerite, au fost aceia care au îndurat criza primei dezamăgiri, care a marcat atât timpul de zăbovire, cât și sosirea soliei celui de-al doilea înger, care anunța căderea Babilonului. Mileriții au înțeles, în cadrul acelei istorii de încercare, că cei care fuseseră odinioară poporul legământului—istoric, protestanții—au devenit fiicele Babilonului. Acei protestanți erau protestanții reprezentați de biserica din Sardes, care reprezenta un popor al legământului, căci aveau un „nume”, simbol atât al caracterului, cât și al relației de legământ, dar erau morți.

În procesul de încercare din 1844, care a început la 19 aprilie și ulterior s-a încheiat la 22 octombrie, cei care nu au trecut această încercare au fost cuprinși de trufie; iar dacă am citi doar versetele care urmează după versetul cinci, trăsătura mândriei omenești este acolo exemplificată printr-o ilustrare a aroganței și autoînălțării papale. Se încheie la versetul douăzeci, unde se proclamă că Domnul este în Templul Său cel sfânt; tot pământul să tacă înaintea Lui.

Versetul doi din capitolul doi al lui Habacuc identifică prima dezamăgire din 19 aprilie 1844, iar capitolul se încheie cu versetul douăzeci, care marchează în mod clar 22 octombrie 1844, când Domnul a venit deodată la Templul Său.

Versetele trei și patru identifică cele două clase care sunt produse prin procesul de testare descris de la versetul doi până la versetul douăzeci, procesul de testare din 19 aprilie 1844 până la 22 octombrie 1844. Versetele patru până la nouăsprezece se referă la puterea papală, cu excepția versetului paisprezece, care tratează istoria ce urmează după coborârea îngerului din Apocalipsa, capitolul optsprezece, la 11 septembrie.

În cadrul procesului de încercare al celui de-al doilea înger din istoria millerită s-au conturat două clase de închinători, care apoi s-au manifestat la criza din 22 octombrie 1844. Caracterul celor răi din pasaj este acela al papalității, iar în acea perioadă de încercare milleriții credincioși au ajuns să proclame, în acord cu solia celui de-al doilea înger, că biserica protestantă devenise fiice ale Romei prin respingerea soliei millerite. Controversa care s-a desfășurat între 19 aprilie și 22 octombrie este locul unde se revelează caracterul: fie ca un băutor trufaș al vinului Babilonului, așa cum a fost Belșațar, fie ca unul care, asemenea lui Daniel înaintea lui Belșațar, a fost îndreptățit prin credința sa. Acea controversă este locul unde se desfășoară drama care trezește lumea la realitățile eterne asociate cu solia celui de-al treilea înger. Fundalul opoziției dintre cel îmbătat și cel îndreptățit este așezat în contextul dezbaterii privind modul în care lumea este luminată asupra problemelor în cauză: „Căci pământul va fi umplut de cunoașterea slavei Domnului, cum apele acoperă marea.” Acea luminare a început la 11 septembrie.

La încheierea istoriei reprezentate în Habacuc, capitolul doi, Domnul a venit deodată la templul Său, pe 22 octombrie 1844. El a făcut aceasta în împlinirea profeției pe care a enunțat-o, ca Palmoni, în versetul paisprezece al capitolului opt din Daniel.

În ziua a zecea a lunii a șaptea din calendarul biblic, care în 1844 a căzut în ziua a douăzeci și doua a lunii a zecea, Habacuc 2:20 s-a împlinit, iar numărul simbolic „220” poate fi văzut în „capitolul și versetul” care identifică o schimbare dispensațională în lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc. O trăsătură profetică a celor o sută patruzeci și patru de mii este că ei sunt aceia care urmează Mielul oriunde merge El. A-L urma pe Hristos înseamnă a-L urma în Cuvântul Său.

În Cuvântul Său, numărul „220” reprezintă în mod simbolic unirea dumnezeirii cu umanitatea, iar chiar lucrarea pe care Hristos a început-o la acea dată a fost lucrarea unirii dumnezeirii Sale cu umanitatea. În 1844, în ziua a douăzeci și doua a lunii a zecea, sau, în mod simbolic, douăzeci și doi ori zece, egal „220” (22 X 10 = 220), sau, ai putea spune, chiar la data care corespunde simbolic lui „220”, Habacuc „2:20” s-a împlinit când Hristos a trecut din Locul Sfânt în Sfânta Sfintelor pentru a începe judecata de cercetare.

Palmoni, Numărul Minunat, se află în „întrebarea și răspunsul” care constituie stâlpul central al Adventismului, iar cei mai mulți adventiști nu au nicio cunoștință de acest adevăr.

În Daniel, capitolul opt, versetele treisprezece și paisprezece prezintă o întrebare în versetul treisprezece, urmată de un răspuns în versetul paisprezece. Cuvântul ebraic Palmoni este tradus ca „acel anumit sfânt” în versetul treisprezece, iar acel nume particular al lui Hristos înseamnă „Minunatul Numărător” sau „Numărătorul Tainelor”.

Când Ellen White identifică versetul paisprezece drept stâlpul central și temelia Adventismului, ea așază accentul divin asupra întrebării și răspunsului acestor două versete, care cer ca Hristos, ca Minunatul Numărător, să fie punctul principal de referință. Sora White a subliniat în repetate rânduri importanța de a-L privi pe Hristos ca adevărul central al oricărui pasaj, iar în versetele treisprezece și paisprezece are loc o apariție directă a lui Hristos — „acel anumit sfânt” — care este Palmoni.

Atunci când Adventismul a respins în 1863 „șapte vremi” din Leviticul douăzeci și șase, și-a închis ochii în fața lui Palmoni, căci structura profetică a întrebării și a răspunsului se întemeiază pe relația dintre „șapte vremi” ale lui Moise și „două mii trei sute de zile” ale lui Daniel. Relația profetică dintre „șapte vremi” ale lui Moise, adică două mii cinci sute douăzeci de ani, și „două mii trei sute de seri și dimineți” ale lui Daniel, adică două mii trei sute de ani, este stabilită de timp, care este reprezentat prin numere, iar Minunatul Numărător se află chiar în centrul întrebării și al răspunsului care constituie stâlpul central al Adventismului. Cei care poate au citit scrierile lui Iosif Flaviu își pot aminti argumentele sale logice prin care identifică două lucruri deosebite create de Dumnezeu. Unul era limba ebraică, iar celălalt era timpul măsurabil, care, la rândul său, presupune matematica.

Versetul treisprezece întreabă: «Până când?» Versetul nu întreabă «când?», ci întreabă «până când?». A lămuri dacă întrebarea privește durata (până când?) sau dacă privește un moment anume în timp (când?) este esențial pentru o înțelegere corectă. Răspunsul la întrebare, din versetul paisprezece, fie identifică un moment în timp, fie o perioadă de timp, ori, posibil, ambele; însă, orice ar fi răspunsul, el trebuie încadrat în contextul întrebării din versetul treisprezece. Pentru a împărți drept Cuvântul, sau, cu alte cuvinte, pentru a înțelege corect răspunsul din versetul paisprezece, este necesară o înțelegere corectă a contextului întrebării. Este «când» sau «atunci»?

Bețivii lui Efraim învață în mod vag că versetul paisprezece identifică un moment în timp, pe care îl indică drept 22 octombrie 1844, iar când fac aceasta s-ar putea foarte bine să facă trimitere la pasajul pe care tocmai l-am citat din Tragedia veacurilor, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată și nu dă greș. Întrebarea «până când» identifică durata, nu un moment în timp. La 22 octombrie 1844 a început perioada judecății de cercetare, iar adevărurile asociate acelei lucrări reprezintă evanghelia veșnică și sunt mult mai importante decât simpla dată la care a început.

Gramatica ebraică este clară, iar acel înțeles identic a fost redat în Versiunea King James. Nu doar că gramatica așază în mod limpede întrebarea în contextul duratei, ci întrebarea «până când» este un simbol al profeției biblice. Se poate demonstra pe temeiul mai multor mărturii că întrebarea «până când», ca simbol, reprezintă istoria de la 9/11 până la legea duminicală. Vom examina mai întâi simbolul «până când», înainte de a reveni la Palmoni și la Ioel.

În Isaia, capitolul șase, versetul trei, îngerii declară că pământul este plin de slava lui Dumnezeu.

Sora White pune în legătură pogorârea îngerului din capitolul optsprezece al Apocalipsei cu îngerii din versetul trei.

Isaia se află la 9/11 și întreabă „până când” trebuie să prezinte solia privitoare la 9/11 unui popor laodicean care nu voiește nici să vadă, nici să audă. I se spune că trebuie să persevereze până când cetățile vor fi pustiite, iar distrugerea cetăților începe odată cu legea duminicală, când apostazia națională este urmată de ruina națională.

La 11 septembrie, când pământul a fost luminat de slava lui Dumnezeu, Isaia este uns să prezinte solia ploii târzii și întreabă «până când» trebuie să prezinte solia din 11 septembrie unor oameni ale căror inimi sunt îngrășate? Răspunsul este «până la» legea duminicală, când va fi «o mare părăsire în mijlocul țării». «Marea părăsire» este săvârșită de adventismul laodicean, pe care Isaia, în capitolul douăzeci și doi, îl reprezintă ca pe Șebna.

Adventismul laodicean leapădă adevărul la legea duminicală și acolo "cade", așa cum este reprezentat în Daniel capitolul unsprezece versetul patruzeci și unu.

Când Isaia întreabă „până când”, i se spune să prezinte solia pentru Adventism până chiar la legea duminicală, când „cei mulți” din Daniel unsprezece, versetul patruzeci și unu, vor fi „doborâți”, când vor părăsi Sabatul și pe Dumnezeu. Atunci vor fi vărsați din gura Domnului, așa cum este reprezentat în cartea Apocalipsei, unde toate cărțile Bibliei se întâlnesc și se încheie, și unde, în Isaia douăzeci și doi, Șebna este „aruncat cu violență” „ca o minge într-o țară mare”, pe când ei sunt „înlăturați” „departe”.

În acea perioadă, rămășița, reprezentată ca o „zecime” (care este o zeciuială), „se întoarce”. În pasaj, ea este comparată cu copaci care au o „substanță” ce rămâne atunci când frunzele sunt lepădate. „Frunzele” reprezintă mărturisirea în simbolismul profetic. Când Adventismul va ajunge la legea duminicală și va accepta prima zi a săptămânii în locul Sabatului lui Dumnezeu, își va lepăda frunzele „mărturisirii” și nu va mai pretinde că păzește Sabatul zilei a șaptea al lui Dumnezeu.

La legea duminicală, mărturisirea Adventismului laodicean că este poporul legământului lui Dumnezeu dispare, întrucât acesta acceptă semnul legământului morții și respinge pecetea legământului vieții. Apoi își leapădă frunzele profesiunii, iar ceea ce este adus în vedere este o rămășiță reprezentată de Isaia, cei care, la 9/11, s-au „întors” la cărările cele vechi, au fost apoi smeriți în pulbere când ei (Isaia) au înțeles experiența lui coruptă și, după aceea, au fost curățiți cu un cărbune luat de pe altar. Sora White ne spune că cărbunele de pe altar reprezintă purificarea, dar purificarea este pur și simplu ceea ce se împlinește prin atingerea buzelor lui Isaia de către cărbune.

«Cărbunii» de pe altar, care sunt aruncați pe pământ în zilele de pe urmă, sunt cărbunii aruncați pe pământ atunci când, în primele cinci versete ale capitolului opt din Apocalipsă, se deschide cea de-a șaptea și ultima pecete. Isaia, și prin urmare cei o sută patruzeci și patru de mii, sunt curățiți prin faptul că «cărbunele» le atinge buzele, dar «cărbunele» este un mesaj. Le atinge buzele când iau cartea din mâna îngerului și o mănâncă.

Cei care "se întorc" și devin rămășița (reziduu) sunt reprezentați ca fiind stejarul și teiul, iar, așa cum Hristos a "înzestrat copacul cu însușiri morale și l-a făcut tâlcuitor al adevărului divin", arborii lui Isaia au în ei "calitatea morală", reprezentată prin "substanță". Substanța rămâne cu arborii, chiar și atunci când cei care nu erau decât frunze ale mărturisirii sunt lepădați. "Sămânța sfântă" este "substanța", iar Hristos este "sămânța sfântă" a profeției. Acei arbori care sunt reprezentați ca rămășița și, în capitolul șase, de către însuși Isaia, îi reprezintă pe oameni și, prin urmare, omenirea, iar sămânța sfântă reprezintă divinitatea. Astfel, Isaia capitolul șase identifică purificarea Adventismului de la 9/11 până la Legea duminicală, iar detaliile pe care Isaia le aduce acelei istorii profetice sunt toate reprezentate de întrebarea lui "până când". Pentru Isaia, răspunsul la "până când" a fost de la 9/11 până la Legea duminicală.

11 august 1840 a tipificat 9/11 și, în cadrul istoriei profetice de la 11 august 1840 până la 22 octombrie 1844, a avut loc bătălia de pe Muntele Carmel între Ilie și profeții Izabelei. În cele din urmă, profeții lui Baal s-au dovedit a fi profeți mincinoși și au fost executați de Ilie, dar, chiar la începutul confruntării, Ilie a pus întrebarea: «până când» veți șovăi între două păreri.

Ilie se află la 11 august 1840; el întreabă acea generație dacă solia millerită este adevărată sau falsă. Este un alt mesaj către Laodiceea, asemenea celui din Isaia 6.

În istoria de încercare din 1840 până în 1844, protestanții care au respins solia lui Ilie au devenit fiicele Romei și au cedat mantia protestantismului adventismului millerit. Prin Isaia și Ilie avem doi martori care mărturisesc că întrebarea „până când” este un simbol al istoriei care începe la 9/11 și se încheie cu legea duminicală. În istoria millerită, 11 august 1840 se aliniază cu 9/11, iar 22 octombrie 1844 se aliniază cu legea duminicală. Când foc a coborât din cer și a mistuit jertfa lui Ilie, cele douăsprezece pietre au fost toate luminate odată cu jertfa, marcând astfel pe cei o sută patruzeci și patru de mii drept un stindard, reprezentați ca pietre luminate. Profeții mincinoși au fost apoi uciși de Ilie, întocmai cum, la legea duminicală, Statele Unite, profetul fals, sunt nimicite ca cea de-a șasea împărăție.

Isaia 6 subliniază un proces de testare, de curățire și de purificare în rândul poporului lui Dumnezeu, de la 11 septembrie până la legea duminicală. Ilie confruntă atitudinea laodiceană a poporului lui Dumnezeu, dar, de asemenea, aduce dovada deosebirii dintre un profet adevărat și unul fals și, în consecință, dintre un mesaj adevărat și unul fals. Astfel, începând cu 11 august 1840 și până la 22 octombrie 1844, asupra protestanților din perioada Sardes a fost adus un test profetic, iar, așa cum focul de pe Muntele Carmel a produs o împărțire în două clase, în 1844 s-au manifestat două clase. Una dintre clase, în acest proces de testare, era poporul legământului care urma în curând să devină „fostul” popor al legământului, iar cealaltă clasă era adventismul millerit, cu care Dumnezeu avea să intre în legământ la 22 octombrie 1844. Perioada de testare și de împărțire este istoria viei, întrucât adventismul millerit a fost arătat a fi profetul adevărat în același moment în care protestantismul din Sardes a început să-și împlinească rolul de protestantism apostat. Așa cum profeții lui Baal au fost demascați ca falși, tot astfel fostul popor al legământului a fost demascat și apoi identificat de către milleriți ca fiind o fiică a Romei. Istoria Muntelui Carmel și, de asemenea, împlinirea acelei istorii în timpul milleriților oferă o a doua mărturie pentru afirmația din Isaia 6 că întrebarea „până când” este un simbol al perioadei de timp de la 11 septembrie până la legea duminicală.

Prima dată când întrebarea simbolică „până când” este ridicată în Cuvântul profetic este în a opta urgie asupra egiptenilor din vremea lui Moise. A opta urgie este cea a „lăcustelor” (un simbol al Islamului), aduse de un „vânt de la răsărit” (un simbol al Islamului).

Mai întâi „Domnul Dumnezeu al Evreilor” întreabă: „Până când vei refuza să te smerești înaintea Mea?”, iar apoi slujitorii lui Faraon l-au întrebat iarăși pe Faraon: „Până când va fi omul acesta o cursă pentru noi?” Întrebarea este pusă în timpul celei de-a opta plăgi, care se aliniază cu 9/11 din mai multe motive. A zecea plagă este nimicirea întâilor-născuți, care se aliniază cu crucea și este urmată de dezamăgirea de la Marea Roșie, pe care inspirația o aliniază cu dezamăgirea ucenicilor la cruce, care se aliniază cu marea dezamăgire a milleriților din 1844. Acei trei martori se aliniază toți cu legea duminicală. A zecea plagă este legea duminicală, iar cu două plăgi mai înainte, a opta plagă a adus „lăcustele” printr-un „vânt de răsărit”. „Lăcustele” au umplut întregul pământ, așa cum Islamul zguduie astăzi întreaga lume, pe măsură ce și-a răspândit întunericul prin imigrație forțată. Numele latin al „lăcustei de deșert” este „locusta migratoria”, reprezentând răspândirea Islamului prin imigrație, care este tipificată în lumea naturală ca migrație.

Cea de-a noua plagă a fost un întuneric care putea fi simțit.

În simbolismul „până când”, reprezentat de Muntele Carmel și de Ilie, se manifestă o deosebire atunci când focul coboară din cer. Dumnezeul lui Ilie a făcut ceea ce Baal nu poate face. În istoria millerită s-a făcut deosebirea între protestantismul sardian căzut și adventismul millerit. La Moise, deosebirea era între întuneric și lumină. În casele evreilor era lumină. Isaia ne mai informează că aceia care nu au lumină pe linia lui Moise, care sunt, de asemenea, cei nimiciți de Ilie, și cei care pierd mantia protestantismului în perioada millerită sunt un „popor” care „aude într-adevăr, dar nu înțelege; și vede într-adevăr, dar nu pricepe.” Apoi se face o declarație cu privire la acest popor, care spune: „Îngroașă inima acestui popor, fă-le urechile grele și închide-le ochii; ca nu cumva să vadă cu ochii lor, să audă cu urechile lor, să înțeleagă cu inima lor, să se întoarcă și să fie vindecați.”

Dispus să facă lucrarea, dar copleșit de însărcinarea de a propovădui celor ce nu vor asculta, Isaia a zis atunci: «Doamne, până când?»

Ultimele trei dintre cele zece plăgi ale Egiptului constituie o mărturie a celor trei etape de la 9/11 până la legea duminicală. La 11 august 1840, solia primului înger a fost întărită, iar la 19 aprilie 1844 a sosit al doilea înger și a fost întărit la Adunarea de tabără de la Exeter, 12–17 august, iar al treilea înger a sosit la 22 octombrie 1844. Al treilea înger corespunde legii duminicale și, prin urmare, indică un proces în trei etape, căci nu poți avea al treilea fără primul și al doilea.

A zecea plagă a Egiptului a fost, prin inspirație, pusă în corespondență cu crucea și cu dezamăgirea ulterioară asociată cu ea. A zecea plagă este, așadar, al treilea mesaj, care, prin necesitate profetică, trebuie să fie precedat de un prim și un al doilea mesaj. La 9/11 Domnul l-a întrebat pe Faraon: „până când”, iar imediat după aceea slujitorii lui Faraon au întrebat, de asemenea: „până când”. După ce Moise a transmis lui Faraon întrebarea lui Dumnezeu, „până când”, și chiar înainte ca slujitorii să repete către Faraon întrebarea lui Moise, Moise marchează un punct de cotitură: „s-a întors și a ieșit de la Faraon”. Exodul 10:6.

9/11 a fost un punct de cotitură profetic, prefigurat atunci când Moise a adus urgia lăcustelor care a venit pe vântul de răsărit.

Următoarea plagă a produs întuneric sau lumină, în funcție de clasa căreia îi aparținea fiecare. 9/11 a fost un „punct de cotitură în istoria națiunilor și a bisericii.” În acel moment, poporul lui Dumnezeu a fost chemat să se întoarcă și să umble pe cărările cele vechi, dar a refuzat să umble pe ele și n-a luat aminte la sunetul trâmbiței. S-a înfăptuit o separare între întuneric și lumină după Ilie, iar Moise a întrebat: „Până când?” Ea mai afirmă în pasaj:

Vom continua tratarea temei „cât timp” în articolul următor.