Laodicea - Number Four

Aspectul pe care am arătat că Stephen Haskell probabil nu l-a văzut, deși îl susținea prin recunoașterea adevărurilor care scot la lumină acest fapt, este că, în istoria de la sfârșitul Israelului antic, se constată concomitent începutul Israelului modern, care se suprapune aceleiași perioade istorice. Când Hristos întărea legământul cu mulți pentru o săptămână (două mii cinci sute douăzeci de zile), Israelul antic trăia experiența Laodiceei, aflându-se pe punctul de a fi vărsat din gura Domnului. În același timp, Israelul modern trăia experiența Efesului. Laodiceea Israelului antic era împrăștiată, iar Efesul Israelului modern era adunat, chiar în aceeași istorie.

Și „da”, dacă vă întrebați, sunt conștient că săptămâna în care Hristos a confirmat legământul, în împlinirea capitolului nouă din Daniel, care a început la botezul Său și s-a încheiat cu uciderea cu pietre a lui Ștefan, nu a fost de două mii cinci sute douăzeci de zile în sens literal, dar, în mod profetic, cu siguranță a fost, căci, în mod profetic, un an înseamnă trei sute șaizeci de zile. Trei sute șaizeci de zile înmulțite cu șapte fac două mii cinci sute douăzeci de zile, iar „chiar în mijlocul” acelei săptămâni profetice se află crucea. În mod profetic, Hristos a așezat crucea chiar în mijlocul perioadei profetice de două mii cinci sute douăzeci de zile, arătând astfel că „de șapte ori” din Leviticul douăzeci și șase este întemeiat și susținut de crucea lui Hristos. Nu este o întâmplare că, atunci când Sora White învață, așa cum o face, că ambele table sacre ale lui Habacuc — diagrama din 1843 și cea din 1850 — au profeția de două mii cinci sute douăzeci de ani chiar în centrul diagramei, iar ambele diagrame au crucea chiar în mijlocul acelei ilustrații.

Alături de principiul potrivit căruia fiecare dintre cele șapte biserici se repetă atât în istoria millerită, cât și în istoria noastră, se află un alt principiu important recunoscut de adventismul timpuriu. Acest principiu arată că Duhul Sfânt utilizează „linii profetice interne și externe” ale aceleiași istorii pentru a transmite adevărul. Miller a recunoscut acest lucru și l-a predat în mod explicit. El a învățat corect că cele șapte peceți din Apocalipsă reprezintă o istorie paralelă cu aceea a bisericilor, dar, în acea ilustrare paralelă, pecețile reprezintă un adevăr extern, iar bisericile un adevăr intern al aceleiași istorii. Uriah Smith abordează, de asemenea, acest principiu și folosește termenii „intern” și „extern”, care mi se par cea mai bună modalitate de a exprima cele două linii paralele.

Vom începe acum considerarea celor șapte biserici. Este important să recunoaștem că atât primele două biserici, cât și a treia împreună cu a patra, se află într-o relație de „cauză și efect” care impune ca ele să fie luate împreună. Smirna este biserica care îi reprezintă pe cei persecutați de Roma, iar Efes a fost biserica care a dus Evanghelia în întreaga lume.

Biserica din Efes a reprezentat Biserica primară care trăia „cu evlavie în Hristos Isus”, trăire ce constituie o „cauză” care produce întotdeauna un „efect”.

Evlavia bisericii din Efes a generat persecuția reprezentată de biserica din Smirna. Cele două biserici reprezintă o relație de cauză și efect, iar efectul reclamă să fie precedat de o cauză. Persecuția din timpul crizei legii duminicale este instigată de o manifestare a ceea ce sora White numește "evlavia primitivă". O evlavie care a fost ilustrată în istorii trecute sau primitive.

Strigătul de la miezul nopții al „zilelor din urmă” este redeșteptarea „evlaviei primitive” identificată în pasaj. Este o redeșteptare care are loc într-o mișcare, nu într-o biserică. Istoria pe care o utilizează Sora White pentru a descrie redeșteptarea este istoria „vremurilor apostolice”, care este reprezentată de biserica din Efes. Acea redeșteptare va produce „persecuție”.

„Viața lui Hristos pe pământ” din următorul pasaj reprezintă începutul Bisericii din Efes, dar totodată tipifică istoria Adventismului laodicean la sfârșitul lumii.

Experiența reprezentată de Efes are loc concomitent cu experiența Laodiceei. Iudeii cârtitori erau laodiceenii Israelului din vechime, iar Hristos și ucenicii Săi erau efeseni ai Israelului modern. Ioan Botezătorul a inaugurat biserica din Efes, iar el reprezintă biserica din „zilele de pe urmă”, căreia i se împotrivesc laodiceenii, care se numesc pe ei înșiși iudei, dar nu sunt.

Efesul este „cauza”, iar Smirna este „efectul”. Pergam și Tiatira reprezintă, de asemenea, o relație de cauză și efect. Pergam este biserica compromisului, care a corupt creștinismul prin combinarea lui cu păgânismul. Biserica creștină a căzut atunci când a acceptat premisa că este posibil ca idolatria păgânismului să coexiste în cadrul ei. Împăratul Constantin este simbolul acelei istorii a compromisului, iar rolul său profetic a fost să producă apostazia adevăratului creștinism înainte ca papalitatea să fie descoperită.

Biserica din Pergam a fost „cauza”, iar Tiatira a fost „efectul”. Profetul Daniel prezintă adesea istoria prin care păgânismul cedează loc papismului, iar lepădarea de credință, pe care a identificat-o Pavel și care a precedat instaurarea papalității, este abordată în capitolul unsprezece din cartea Daniel.

Biserica compromisului care a căzut de la credință înainte ca puterea papală să fie revelată în istorie este reprezentată de Daniel drept „aceia care au părăsit legământul cel sfânt”. După ce au părăsit legământul, papalitatea, reprezentată de Daniel ca „urâciunea pustiirii”, a fost înscăunată pe tronul pământului. Sora White identifică ultimele șase versete din Daniel 11 atunci când afirmă că „profeția din capitolul unsprezece al lui Daniel a ajuns aproape la deplina ei împlinire”. Ultimele șase versete reprezintă împlinirea finală a lui Daniel 11, iar ea învață că istoria reprezentată de acele versete finale a fost prefigurată de Daniel 11:30-36, care identifică „cauza și efectul” istorice, reprezentate de Pergam și Tiatira.

Relația cauză-efect dintre Pergam și Tiatira, precum și relația cauză-efect dintre Efes și Smirna, se repetă în "zilele de pe urmă". Protestanții din Statele Unite vor face compromis cu idolatria, după modelul Pergamului (semnul de căpetenie al idolatriei este închinarea la soare), iar când vor cădea de la credință se pregătește calea pentru ca omul fărădelegii să fie din nou descoperit în mod profetic. În timp ce apostazia și așezarea papalității pe tron se repetă, Dumnezeu va ridica simultan o biserică prefigurată de Efes, pentru a duce lumii mesajul lui Daniel și al Apocalipsei, iar persecuția reprezentată de Smirna se va repeta.

Voi aborda ultimele trei biserici după ce vom lua în considerare adevărul că primele patru peceți ale Apocalipsei constituie o linie exterioară a adevărului, care se desfășoară în paralel cu linia interioară a adevărului reprezentată de primele patru biserici. După cum s-a menționat deja, Uriah Smith o enunță astfel:

Am arătat că primele patru biserici reprezintă două relații de „cauză și efect” care se repetă în „zilele de pe urmă”. Pornind de la pionierii Adventismului, dar, și mai important, de la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, acele patru istorii interne ale bisericii ar trebui să aibă o istorie externă paralelă, reprezentată de primele patru peceți. Prima și a doua pecete oglindesc aceleași caracteristici ale Efesului și Smirnei, dar folosesc un cal alb pentru a reprezenta lucrarea de a duce creștinismul în lume. Aceasta reprezintă lucrarea externă a bisericii, iar a doua pecete reprezintă baia de sânge a Smirnei printr-un cal roșu.

Cartea lui Zaharia conține câteva pasaje care identifică în mod direct cei patru cai reprezentați în primele patru peceți ale Apocalipsei. În unul dintre aceste pasaje, în capitolul zece, Zaharia arată că, atunci când ploaia târzie este revărsată, "turma lui Iuda", care este "casa" lui Dumnezeu, va fi transformată în "calul Său frumos în luptă."

Ellen White afirmă în mod repetat că revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime tipifică ploaia târzie care se revarsă acum. Lucrarea făcută pentru lume la Cincizecime este reprezentată de biserica din Efes, iar Efes provoacă persecuția reprezentată de Smirna, pe care Ioan o reprezintă drept „calul roșu” al celei de-a doua peceți. Primele două peceți sunt paralele cu primele două biserici și ilustrează „zilele de pe urmă”, când se revarsă ploaia târzie.

Spiritul Profeției alege, de asemenea, atât sfârșitul celei de-a treia peceți, cât și începutul celei de-a patra peceți, legându-le astfel între ele (cauză și efect), iar procedând astfel, plasează istoria reprezentată ca existând atât în vremea ei, cât și în "zilele de pe urmă".

În istoria personală a Sorei White (scrisă în 1898), duhul compromisului, care pregătește calea pentru ca papalitatea să fie din nou întronată, era deja viu și în plină vigoare; căci apostazia Protestantismului, începută odată cu respingerea soliei primului înger în primăvara anului 1844, începuse deja (în 1863) să se insinueze până și asupra cornului Adventismului protestant.

Compromisul de la Pergam este reprezentat ca o „pereche” de cântare în cel de-al treilea sigiliu. Două cântare de măsurat reprezintă o măsurătoare necinstită. Cel de-al treilea sigiliu conduce la cel de-al patrulea, reprezentat de un „cal palid” al „morții”, reprezentând astfel uciderea a milioane de oameni de către papalitate în Evul Întunecat. „Iadul” este ceea ce urmează calului palid al papalității. Istoria celui de-al treilea și a celui de-al patrulea sigiliu este paralelă cu istoria bisericilor din Pergam și Tiatira. Compromisul lui Constantin a fost o lucrare progresivă; astfel, duhul compromisului era deja activ în istoria personală a Sorei White, așa cum a fost și în vremea lui Pavel, când a spus că „taina fărădelegii lucrează deja”. Apostazia care precede întronarea papalității este întotdeauna o istorie progresivă, iar „istoria urmează să se repete. Ceea ce a fost va fi iarăși”.

James White a identificat o altă anomalie profetică în cadrul celor șapte biserici și al celor șapte peceți. El identifică o distincție deliberată între primele patru biserici și ultimele trei biserici și, apoi, din nou, același fenomen în primele patru peceți și ultimele trei peceți.

James White nu a inclus faptul că același tipar există și în trâmbițe, însă el există. Primele patru trâmbițe sunt trâmbițe, dar ultimele trei sunt trei vaiuri. Primele patru trâmbițe reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra Romei păgâne pentru legea duminicală a lui Constantin din anul 321, iar cele trei vaiuri ale trâmbițelor reprezintă Islamul. Primele două vaiuri ale trâmbițelor au fost judecăți împotriva Romei papale pentru legea duminicală pe care a promulgat-o în 538, iar al treilea vai al trâmbițelor privește criza legii duminicale care urmează să vină în viitorul foarte apropiat.

Joseph Bates utilizează înțelegerea pionierilor asupra ultimelor trei biserici ca un simbol unic pentru a descrie trei biserici contemporane din perioada milerită. Toate accentuările din pasaj îi aparțin lui Bates.

În istoria millerită, Sardes a fost biserica care avea nume că trăiește, dar era moartă.

Poporul lui Dumnezeu are întotdeauna un nume. Numele, în perioada de la Efes până la Pergam, a fost creștin. Numele, în timpul stăpânirii papale, a fost biserica din pustie. Numele, începând cu apariția luceafărului de dimineață, John Wycliffe, a fost protestant. La vremea sfârșitului, în 1798, protestanții începuseră deja întoarcerea la comuniunea cu Roma. Tot ce mai era necesar atunci era o probă care să manifeste faptul că, în pofida numelui pe care îl mărturiseau, nu mai erau biserica aleasă. În primăvara anului 1844 au ajuns la proba care avea să arate că nu mai erau biserica ce purta numele de legământ al lui Hristos. Istorisirea lui Ilie oferă o a doua mărturie foarte detaliată a acestui fapt. Când și-au manifestat adevăratul caracter, pentru milleriți a fost, la început, dificil să recunoască faptul că protestanții dovediseră că deveniseră fiicele Babilonului. Dar milleriții au făcut, în cele din urmă, tocmai acest lucru și au început să cheme suflete să iasă din acele biserici căzute, în împlinirea soliei celui de-al doilea înger. Apoi a urmat un proces de încercare care avea să-i facă pe milleriți să-și manifeste propriile caractere. Erau ei filadelfieni sau laodiceeni?

Filadelfienii L-au urmat pe Hristos în Sfânta Sfintelor, iar acei milleriți care au refuzat să facă acest lucru au manifestat caracterul laodiceean. Astfel, găsim logica prin care Bates identifică cele trei biserici drept contemporane ale aceleiași istorii. Acea istorie s-a împlinit în cadrul structurii profetice a parabolei celor zece fecioare, despre care inspirația ne informează că a fost și va fi împlinită întocmai, literă cu literă.

Ultimele trei biserici îi reprezintă pe cei din afara mișcării millerite ca Sardes, iar pe cei din cadrul mișcării îi reprezintă fie ca Filadelfia, fie ca Laodicea. Aceste trei biserici sunt identificate în capitolul trei din Apocalipsă, iar primele patru biserici sunt în capitolul doi. Prin urmare, când Sora White face trimitere la istoria din capitolul trei al Apocalipsei, ea identifică exact aceleași biserici pe care Joseph Bates tocmai le-a identificat.

Cele trei biserici contemporane din istoria mișcării millerite se repetă la sfârșitul adventismului. Joseph Bates identifica dinamica perioadei millerite și a identificat Sardes drept fiicele Babilonului, care constituiau destinatarii soliei celui de-al doilea înger. El aborda lupta dintre mica turmă care L-a urmat pe Hristos în Sfânta Sfintelor la 22 octombrie 1844 și cei care au refuzat să iasă din Locul Sfânt. Încerca să-i cheme pe laodiceeni afară din întunericul pe care îl primiseră, iar cel puțin o parte a orbirii lor laodiceane se datora faptului că William Miller preluase un rol de frunte în mișcarea laodiceană. Aceasta este aceeași luptă identificată în solia către Filadelfia.

O criză religioasă produce întotdeauna două clase de închinători, așa cum s-a întâmplat la Marea Dezamăgire. Mantia protestantismului tocmai fusese luată de la Sardes, căci Sardes se întorsese la Roma și devenise oficial fiica Romei. Mantia a fost apoi purtată de Adventismul millerit, dar o încercare avea, la scurt timp, să producă două clase care pretindeau că sunt turma mică. O turmă adevărată și o turmă falsă. Bates a reprezentat turma mică ce L-a urmat pe Hristos în Sfânta Sfintelor. Lupta lui a fost cu laodiceenii care pretindeau că sunt turma mică. În calitate de filadelfian, lupta lui Bates a fost cu sinagoga Satanei, un grup care pretindea că este poporul lui Dumnezeu, dar mințeau și nu erau iudei.

Când pilda se va împlini pentru ultima dată la sfârșitul adventismului, va exista un popor ales al legământului care a fost trecut cu vederea la timpul sfârșitului, în 1989, la fel cum conducerea iudaică a fost trecută cu vederea la nașterea lui Hristos, care reprezintă timpul sfârșitului în acea istorie profetică. Când istoria lui Hristos a ajuns la intrarea triumfală în Ierusalim, a fost tipificată istoria Strigătului de la miezul nopții din perioada millerită. Inspirația aliniază în mod repetat jalonul crucii cu Marea Dezamăgire din 1844. Iuda îi reprezintă pe Laodicienii din istoria lui Hristos, iar apostolii au fost Filadelfienii. Timp de trei ani și jumătate după cruce, Filadelfienii, reprezentați de Bates, au încercat să-i cheme pe Laodicieni afară dintr-o biserică căzută, care era reprezentată de ucenicul Iuda Iscarioteanul.

În 1989, fostul popor ales al legământului a respins lumina care fusese desigilată și a fost trecut cu vederea. Când a sosit prima dezamăgire din 18 iulie 2020, a început procesul de încercare în rândul celor care altădată păreau a fi din aceeași mișcare. Totuși, o clasă este laodiceană, iar cealaltă filadelfiană. Așa cum Iuda a încheiat de trei ori un legământ cu Sinedriul pentru a-L trăda pe Hristos înainte de cruce, laodicenii istoriei de după 11 septembrie 2001 vor fi ratat trei ocazii de a se pocăi. La legea duminicală care vine în curând se va face vădit, la fel de sigur precum Iuda spânzurat de un copac, că laodicenii sunt separați de filadelfieni. La seceriș, neghina este despărțită de grâu. Ne apropiem cu repeziciune de acel seceriș.

Aceste adevăruri sunt recunoscute numai atunci când și dacă suntem dispuși să înțelegem că singura metodologie biblică ce poate descoperi și statornici „adevărul” este istoricismul. Metodologia veritabilă nu este preterismul, futurismul, dispensaționalismul, woke-ismul, erudiția gramaticală ori istorică sau vreo variație a numeroaselor contrafaceri satanice. Există o expresie bine cunoscută, atribuită unui filosof din secolul al șaptesprezecelea numit Jean-Jacques Rousseau, care a fost reformulată în multe feluri, dar esența ideii este: „Eroarea are multe rădăcini, dar adevărul are numai una.” „Adevărul” este Alfa și Omega, Cel ce este ca o rădăcină dintr-un pământ uscat.

Adevărurile pe care le împărtășim în prezent trebuie recunoscute în contextul în care creșterea adevărului este progresivă de-a lungul istoriei, și, ceea ce este și mai important, înțelegerea noastră a adevărului trebuie încadrată în contextul Alfei și Omegăi, contextul în care Isus identifică sfârșitul unui lucru cu începutul lui.

A patra biserică este Tiatira și ea reprezintă perioada în care papalitatea a domnit ca cel de-al cincilea regat al profeției biblice, care este perioada în care biserica din pustie a fost în robie. Robia Israelului spiritual de către Babilonul spiritual timp de o mie două sute șaizeci de ani a fost prefigurată prin robia Israelului literal în Babilonul literal timp de șaptezeci de ani.

Cei șaptezeci de ani de captivitate în Babilon sunt reprezentați de Biserica din Tiatira. Biserica din Tiatira este efectul produs de cauză, cauză care este reprezentată de Pergam. Pergam este simbolizat de împăratul Constantin, care a îmbinat idolatria cu creștinismul. Simbolul idolatriei sale a fost închinarea la soare. Motivul biblic pentru care Israelul antic a fost dus în captivitate pentru cei șaptezeci de ani ai Tiatirei este că regii lor au încheiat relații și alianțe cu neamurile idolatre din jur, în răzvrătire directă împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu a avertizat în mod repetat Israelul să nu se amestece cu neamurile păgâne din jurul lor. Cele Zece Porunci, chiar acelea al căror depozitar trebuia să fie Israelul antic, interzic în mod expres închinarea la idoli. Când Domnul a trecut pe lângă Moise la peștera Horeb și Și-a descoperit caracterul, El a inclus de două ori chiar avertizarea la care ne referim.

De două ori Dumnezeu a avertizat vechiul Israel numai în acest pasaj, iar există multe alte mărturii biblice ale poruncii date vechiului Israel că nu trebuiau să încheie legăminte cu neamurile idolatre din jurul lor. Acele compromisuri au început cu respingerea lui Dumnezeu și a teocrației Sale de către vechiul Israel. Când au dorit un împărat, Dumnezeu le-a îngăduit să aibă un împărat și, din acel moment, marea majoritate a tuturor împăraților și, cu siguranță, fiecare împărat al celor zece seminții din nord a nesocotit chiar acea poruncă. Principiul care cerea ca Israel să fie separat și deosebit de neamurile idolatre din jurul lui a fost respins și ilustrat prin compromisul al cărui simbol avea să devină, mai târziu, Constantin. Pergam și Constantin reprezintă răzvrătirea împăraților lui Israel, care au introdus idolatria în biserica lui Dumnezeu. Căderea de la credință care a început cu regele Saul a prefigurat căderea de la credință a bisericii creștine care a dus la robia în Babilonul spiritual. Istoria sacră începând cu regele Saul și până la robia în Babilon este simbolizată de biserica din Pergam. Robia de șaptezeci de ani care a urmat a fost biserica din Tiatira.

Efes reprezintă Biserica care pornește să cucerească Țara Făgăduinței. Efes reprezintă timpul lui Moise și izbăvirea lui Israel din robia Egiptului.

Istoria reprezentată de izbăvirea din Egipt se repetă în zilele din urmă. Prin urmare, ea s-a repetat și în istoria milerită. De aceea, Sora White face în mod repetat referire la acea istorie pentru a descrie istoria milerită. Ea corelează Marea Dezamăgire din 1844 cu dezamăgirea evreilor când stăteau înaintea Mării Roșii, cu oastea lui Faraon apropiindu-se din urmă. Ea corelează, de asemenea, istoria izbăvirii din Egipt cu timpul lui Hristos; astfel, dezamăgirea ucenicilor la cruce a fost tipificată de dezamăgirea de la Marea Roșie, care a tipificat, de asemenea, Marea Dezamăgire din 1844. Dezamăgirea de la cruce a reprezentat începutul bisericii din Efes. Timpul lui Moise la începutul Israelului antic este reprezentat de biserica din Efes, care a tipificat, de asemenea, începutul Israelului modern în vremea lui Hristos. Ambele istorii sunt reprezentate de biserica din Efes. Adevărurile pe care le identificăm aici au fost adesea prezentate public de-a lungul anilor de către Future for America, așa că eu ofer doar o prezentare de ansamblu.

În istoria lui Hristos, găsim începutul poporului noului legământ, care este ridicat în timp ce poporul ales al legământului anterior este trecut cu vederea. Istoria lui Hristos este sfârșitul Israelului vechi, iar în istoria izbăvirii din Egipt, la începutul Israelului vechi, a existat un popor al legământului ales mai înainte, care a fost trecut cu vederea în favoarea unui popor al noului legământ.

În istoria lui Hristos, poporul ales de odinioară și-a avut deznodământul final în anul 70, odată cu distrugerea Ierusalimului. La început, în vremea lui Moise, acel popor ales de odinioară a murit în pustie, pe parcursul a patruzeci de ani, iar Iosua și Caleb au devenit reprezentanții noului popor ales, rânduit să poarte mesajul în Țara Făgăduinței, așa cum apostolii din vremea bisericii din Efes au dus Evanghelia în lume.

Începutul și sfârșitul vechiului Israel, precum și începutul Israelului modern, toate identifică o tranziție a unui fost popor ales către un nou popor ales. Pe mărturia a doi sau trei se statornicește un lucru; iar fiecare dintre aceste trei linii de martori identifică divorțul fostului popor ales, iar acești martori poartă semnătura lui Alfa și Omega, Cel care identifică sfârșitul de la început. Va exista un fost popor ales care este trecut cu vederea atunci când Dumnezeu intră în legământ cu cei o sută patruzeci și patru de mii. Dumnezeu nu este autorul confuziei; El nu Se schimbă niciodată și Cuvântul Său nu dă greș niciodată.

Izbăvirea din Egipt și biruințele săvârșite de Dumnezeu prin Iosua sunt reprezentate de biserica din Efes, însă biserica din Efes era destinată să-și piardă dragostea dintâi. Când Iosua a fost așezat la odihnă, s-a ridicat o altă generație, marcând perioada reprezentată de Smirna. Lucrarea minunată a lui Iosua de curățire a Țării Făgăduite nu a fost niciodată pe deplin împlinită, căci poporul s-a mulțumit cu sine însuși și a părăsit lucrarea încredințată lui Iosua. Și-au pierdut dragostea dintâi. Acea perioadă a continuat până când Israel L-a respins pe Dumnezeu, iar Samuel l-a uns ca rege pe Saul, inaugurând astfel biserica din Pergam.

Deși Smirna este una dintre cele două biserici care nu primesc nicio mustrare din partea Domnului, mărturia istoriei arată că, printre cei care au fost martirizați în acea perioadă, s-au numărat unii ale căror motivații se întemeiau pe impulsuri omenești, și nu divine. Cartea Judecătorilor se deschide prin consemnarea morții lui Iosua, iar în ea există un verset care se repetă de două ori și care definește istoria judecătorilor. A doua oară când acel verset este citat este chiar versetul final al cărții. Primul verset al cărții marchează sfârșitul lui Iosua, iar ultimul verset rezumă istoria.

Așa cum, în istoria Smirnei, «eul» a fost o temă principală de la început până la sfârșit. Pentru că nu aveau rege, au hotărât să facă tot ceea ce alegeau să facă. Lipsa de călăuzire a fost ceea ce Haskell a identificat, în istoria Smirnei, ca fiind reprezentată de absența unui Duh al Profeției activ. În ambele istorii, lipsa călăuzirii a deschis ușa pentru ca deciziile să fie luate pe baza motivațiilor proprii ale fiecăruia. Efes reprezintă eliberarea din Egipt. Istoria consemnată în cartea Judecătorilor este reprezentată de biserica din Smirna. Perioada de la regele Saul până la captivitatea babiloniană este reprezentată de biserica din Pergam, iar captivitatea în Babilon este reprezentată de biserica din Tiatira.

În concordanță cu fenomenul identificat de pionieri, există o diviziune în patru și trei a bisericilor, a peceților și a trâmbițelor, iar primele patru biserici din istoria Israelului antic încep cu robia egipteană și se încheie cu robia babiloniană, căci Alfa și Omega identifică întotdeauna sfârșitul cu începutul. Primele patru biserici din istoria Israelului modern încep cu supunerea iudeilor autorității romane, iar cele patru biserici se încheie cu supunerea iudeilor spirituali Romei spirituale timp de o mie două sute șaizeci de ani.

Ceea ce a urmat după Tiatira a fost Sardes, care a început odată cu ieșirea din robia babiloniană prefigurată de Tiatira. Sardes este biserica care avea un nume că trăiește, dar nu trăia. Mărturisirea lor că trăiau era o minciună. În mod curios, dintre toate cele șapte biserici, tocmai termenul Sardes nu are o definiție. Au fost atribuite lui Sardes definiții pe baza contextului istoric și al versetelor, dar nu există o definiție etimologică a numelui. Are un nume, dar nu-l are.

După robia babiloniană au rezidit Ierusalimul și templul. Atunci au avut din nou un nume, căci Dumnezeu promisese să-Și pună Numele în Ierusalim. Dar Numele Său reprezintă caracterul Său, iar lipsa prezenței Sale personale evidenția faptul că ei aveau Numele care reprezenta viața, însă, în realitate, nu mai aveau prezența care produce viață. Tot ceea ce aveau cu adevărat era doar mărturisire și prefăcătorie.

Ultima voce din Sardes a făgăduit că va veni un Ilie înainte de ziua cea mare și înfricoșătoare a Domnului. Pentru Vechiul Israel, distrugerea Ierusalimului a fost ziua cea mare și înfricoșătoare a Domnului. Din acest motiv, Sora White se referă la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. ca la o ilustrare a zilei celei mari și înfricoșătoare a Domnului, reprezentată prin cele șapte plăgi de pe urmă. Biserica din Filadelfia a început cu glasul lui Ioan Botezătorul, strigând în pustie, prefigurând astfel glasul lui William Miller. Glasurile lui Ioan Botezătorul și ale lui William Miller prezentau solia laodiceană unui popor care credea că totul este în regulă, când, de fapt, totul era în neregulă. Atât Ioan Botezătorul, cât și William Miller au pus securea la rădăcina pomului. Solia către Sardes era că „sunt câteva nume chiar și în Sardes care nu și-au întinat hainele; și vor umbla cu Mine în alb, pentru că sunt vrednici”. Ioan Botezătorul și William Miller îi reprezintă pe aceia care au ieșit din perioada de timp reprezentată de Sardes și erau vrednici să umble cu Hristos.

Cele șapte biserici ale Apocalipsei reprezintă istoria apostolilor până la A Doua Venire a lui Hristos, iar cele șapte biserici reprezintă, de asemenea, istoria Vechiului Israel, de la profetul Moise până la Prima Venire a lui Hristos.

Izbăvirea din Egipt este reprezentată de Biserica din Efes, iar simbolul Bisericii din Efes în acea istorie a fost Iosua. După ce cei pe care Dumnezeu i-a scos din Egipt au eșuat la zece încercări succesive, Domnul a retras legământul de la răzvrătiți și l-a dat lui Iosua și lui Caleb.

Sora White identifică faptul că Iosua și Caleb îi reprezintă pe aceia „peste care au venit sfârșiturile veacurilor” și care „încheie un legământ cu Dumnezeu prin jertfă”.

Legământul care este reînnoit, așa cum este reprezentat de reînnoirea legământului cu Iosua și Caleb, este legământul cu cei o sută patruzeci și patru de mii și cu marea mulțime. El este reînnoit după ce poporul ales al legământului inițial este repudiat de Dumnezeu și este sortit să moară în pustie. Legământul cu cei o sută patruzeci și patru de mii este încheiat chiar în aceeași istorie în care un fost popor ales este respins.

Efes înseamnă „de dorit”, iar lucrarea împlinită atât de Iosua, cât și de biserica primară a fost „de dorit”. Când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu în Țara Făgăduită, a ieșit biruind. Primul sigiliu merge în paralel cu biserica din Efes și este reprezentat de un cal alb care merge înainte biruind. Acest lucru a fost valabil atât pentru Iosua, cât și pentru biserica apostolică. Primul sigiliu merge în paralel cu biserica din Efes atât în Israelul antic, cât și în cel modern.

Smirna derivă din cuvântul „smirnă”, care este un untdelemn întrebuințat la îmbălsămarea morților. Al doilea sigiliu este reprezentat de un cal roșu căruia i s-a dat „o sabie mare” și „putere” să ia „pacea de pe pământ”, ceea ce însemna că oamenii din acea perioadă istorică aveau să „se ucidă unii pe alții”. Al doilea sigiliu se desfășoară în paralel cu biserica din Smirna și reprezintă autoritatea dată dușmanilor lui Dumnezeu, care le îngăduie să biruiască și să omoare poporul lui Dumnezeu. Aceasta s-a împlinit în perioada care a urmat bisericii apostolice și, de asemenea, în istoria Judecătorilor. În ambele istorii, Dumnezeu a îngăduit puterilor din afara poporului Său să aducă război și moarte asupra poporului Său. În biserica apostolică, acel război era motivat de respingerea religiei lui Hristos, care, în perioada anterioară, a Efesului, fusese de neînvins, purtând evanghelia către lume. Motivația dușmanilor poporului lui Dumnezeu din perioada Judecătorilor se întemeia pe perioada anterioară, a Efesului, când Dumnezeu Și-a arătat puterea asupra Egiptului și asupra națiunilor care au urmat, pe care Iosua fusese folosit să le cucerească. Al doilea sigiliu se desfășoară în paralel cu biserica din Smirna atât în Israelul vechi, cât și în Israelul modern.

Pergamos înseamnă o "cetate fortificată", reprezentând astfel un castel al unui rege. Al treilea sigiliu se desfășoară în paralel cu Pergamos și reprezintă istoria în care judecata omenească se exercită de către regii pământului, în opoziție cu judecata lui Dumnezeu. Astfel, măsurarea, sau judecata, care este reprezentată de cele "două" cântare ce cântăresc "grâul", "orzul", "untdelemnul" și "vinul", identifică autoritatea omenească regală, care este întotdeauna viciată în raport cu judecata lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că o măsurare cinstită sau o cântărire cinstită nu necesită două cântare. Două cântare reprezintă o judecată inegală.

„Orzul” este un simbol al ofrandei „celor dintâi roade” a sărbătorii Paștelui, iar „grâul” este un simbol al ofrandei „celor două pâini legănate” a sărbătorii Cincizecimii. „Untdelemnul” este un simbol al Duhului Sfânt, iar „vinul” este un simbol al învățăturii. Pergam, în vremea Israelului vechi, este perioada regilor lui Israel care au făcut compromis și au adus judecată asupra rânduielii de închinare a lui Dumnezeu, reprezentată de ciclul sărbătoresc de la Paște până la Cincizecime. Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt reprezentate prin „vin” și „untdelemn”. Atât în Israelul vechi, cât și în Israelul modern, Biserica din Pergam este perioada în care Satan încearcă să împlinească ceea ce n-a putut face prin vărsare de sânge în istoria reprezentată de Smirna. În Pergam, Satan a încercat să nimicească poporul lui Dumnezeu și adevărul lui Dumnezeu prin compromis, nu prin vărsare de sânge, așa cum este reprezentat în Smirna. Compromisul regilor lui Israel din vechime preînchipuie compromisul lui Constantin în Israelul modern.

Tiatira înseamnă „jertfă de căință” și se referă la duhul martiriului pe care Dumnezeu îl dă acelora din poporul Său care sunt uciși pentru Numele Său. Jertfa de căință reprezintă disponibilitatea de a-L sluji pe Hristos în împrejurări vitrege, așa cum o ilustrează Daniel, Șadrac, Meșac și Abed-Nego în timpul robiei de șaptezeci de ani; și ea mai reprezintă jertfa valdenzilor, a hughenoților și a altora care au fost torturați, întemnițați, defăimați și uciși de autoritatea papală de-a lungul perioadei de o mie două sute șaizeci de ani. Al patrulea sigiliu merge în paralel cu biserica din Tiatira și reprezintă prigoana exercitată de Babilonul vechi împotriva Israelului vechi și prigoana exercitată de Babilonul modern împotriva Israelului modern. Istoria ambelor captivități a cerut mai întâi o cădere de la adevăr, pe care au săvârșit-o regii lui Israel și împăratul Constantin. Ambele au pregătit calea pentru o perioadă reprezentată de Tiatira.

În cazul Sardesului, nu există niciun sens care să fie în acord cu faptul că își mărturisește un nume; dimpotrivă, această mărturisire este o minciună. Prezența Shekinah nu s-a manifestat niciodată în Templul al Doilea. Prezența lui Hristos nu s-a manifestat niciodată în istoria Sardesului. Reforma Evului Întunecat a fost, în esență, o succesiune de câte un pas înainte și doi pași înapoi. Lucrarea pe care istoria Sardesului era menită s-o ducă la îndeplinire în cadrul Reformei Protestante nu a fost niciodată încheiată.

Philadelphia înseamnă dragoste frățească și este cu neputință să-ți iubești fratele dacă nu-L iubești mai întâi pe Dumnezeu.

Philadelphia reprezintă biserica care Îl iubește pe Dumnezeu și, din acest motiv, nu se formulează nicio condamnare sau mustrare la adresa Philadelphiei.

Bisericii din Filadelfia i se dă „cheia lui David”, iar în istoria filadelfiană a vechiului Israel le-a fost dat Fiul lui David, care reprezintă, între altele, principiul profetic al Alfei și Omegei, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Acea cheie reprezintă metodologia „istoricismului”. În perioada reprezentată de biserica filadelfiană la sfârșitul vechiului Israel, Însuși Autorul profeției biblice a fost cheia. În perioada reprezentată de biserica filadelfiană în istoria milerită, lui William Miller i-a fost dată cheia. În acele două istorii, Hristos a avut de-a face cu evrei care se credeau fii ai lui Avraam, dar nu erau. Miller a avut de-a face cu protestanți care se credeau evrei spirituali, dar nu erau.

Laodicea înseamnă „un popor judecat”, iar laodicienii, iudeii din vremea lui Hristos, au fost în cele din urmă judecați în anul 70 d.Hr., la distrugerea Ierusalimului. Judecata finală a protestantismului apostat are loc în criza legii duminicale, însă ei și-au întâmpinat judecata când au respins solia primului înger în primăvara anului 1844 și au fost apoi, prin hotărâre divină, proclamați drept fiicele Babilonului. Acei protestanți căzuți tipifică adventismul laodicean în ultimele zile ale judecății de cercetare.

Acum am trecut, în esență, în revistă câteva modalități diferite în care cele șapte biserici din Apocalipsă pot fi corect înțelese ca simboluri profetice și, ulterior, aplicate în mod profetic. Dar ele trebuie să fie înțelese și aplicate în cadrul regulilor profetice „care ne-au fost date de cea mai înaltă autoritate”.

Mesajele către cele șapte biserici au fost mesaje adresate celor șapte biserici care existau în vremea când Ioan a consemnat aceste mesaje. Mesajele către cele șapte biserici oferă învățătură și avertisment pentru toate bisericile de-a lungul istoriei. Mesajele către cele șapte biserici oferă învățătură și avertisment pentru fiecare creștin de-a lungul istoriei. Cele șapte biserici reprezintă istoria creștinismului din vremea apostolilor până la sfârșitul lumii. Cele șapte biserici reprezintă istoria Israelului antic din vremea lui Moise până la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Cele șapte biserici pot fi recunoscute și aplicate prin identificarea distincției dintre primele patru biserici și ultimele trei biserici.

Dintre cele șase diverse aplicații profetice pe care le identificăm, aceleași aplicații sunt reprezentate în cele șapte peceți.

Vom aborda aceste adevăruri în articolul următor.