Roma statornicește vedenia – Numărul șase

Analizăm șase linii de controversă profetică care s-au manifestat de-a lungul istoriei Adventismului, din 1798 până în prezent.

Articolul precedent a abordat prima și ultima controversă privitoare la puterea romană, iar acum vom aborda controversa care a avut loc între Uriah Smith și James White. Uriah Smith a inserat propria sa „interpretare privată” în versetul treizeci și șase.

Smith a recunoscut că puterea din versetul precedent era «Roma papală», dar susține că trăsăturile versetului treizeci și șase nu sunt trăsături profetice care identifică Roma papală. Această afirmație este falsă. Trebuie amintit că, în rebeliunea din 1863, cele șapte vremi din Levitic, capitolul douăzeci și șase, au fost puse deoparte și, prin urmare, a fost respinsă reprezentarea celor șapte vremi de pe ambele table ale lui Habacuc. Atât diagrama din 1843, cât și cea din 1850 ilustrează cele șapte vremi chiar în centrul diagramelor, iar ambele ilustrații așază crucea în centrul liniei celor șapte vremi. Când lumina nouă cu privire la cele șapte vremi a venit în 1856 și a fost ulterior respinsă, aceasta a marcat o respingere a celor două table ale lui Habacuc și, de asemenea, a autorității Spiritului Profetic, care atestă atât de clar că ambele diagrame au fost călăuzite de Dumnezeu.

Potrivit sorei White, ultima amăgire a lui Satana este să facă fără efect mărturia Duhului lui Dumnezeu, iar aici prima amăgire a constat în a face fără efect mărturia Duhului lui Dumnezeu; ea a reprezentat, de asemenea, o respingere simultană a adevărurilor fundamentale înscrise pe cele două diagrame, și mai precis a celor șapte vremi.

La răzvrătirea din 1863, nimeni altul decât Uriah Smith a alcătuit diagrama contrafăcută din 1863, care a înlăturat linia celor șapte timpuri. Până în 1863, Uriah Smith își închisese ochii față de lumina celor șapte timpuri și nu putea vedea că există două „indignări” pe care Daniel le identifică. Cele două indignări reprezintă cele șapte timpuri împotriva regatului de nord al lui Israel și a regatului de sud al lui Iuda. Prima, împotriva celor zece seminții din nord, a început în 723 î.Hr. și s-a încheiat în 1798, iar a doua a început în 677 î.Hr. și s-a încheiat în 1844.

În capitolul opt, Gabriel a venit la Daniel ca să-i explice vedenia marah și, în legătură cu lucrarea sa, a oferit un al doilea martor în sprijinul anului 1844. Cei două mii trei sute de ani din capitolul opt al Cărții lui Daniel s-au încheiat în 1844, dar tot atunci s-a încheiat și cea din urmă dintre cele două mânii îndreptate împotriva împărățiilor de la miazănoapte și de la miazăzi.

Sfârșitul de pe urmă presupune un prim sfârșit. Cea din urmă dintre cele două mânii, care constituie, pur și simplu, o altă expresie a celor șapte vremuri, s-a încheiat în 1844, iar cea dintâi mânie s-a încheiat în 1798. Versetul despre care Smith a susținut că nu conține nicio specificare a puterii papale a identificat anul în care papalitatea avea să primească rana de moarte.

„Împăratul” din versetul treizeci și șase avea să „prospere până când indignarea va fi împlinită.” Observați ce scrie Smith despre Daniel, capitolul opt, versetele douăzeci și trei și douăzeci și patru, în aceeași carte în care el susține că puterea papală nu posedă atributele corespunzătoare pentru a împlini versetul treizeci și șase.

Smith, de două ori în pasaj, identifică faptul că caracteristicile profetice ale Romei păgâne și ale Romei papale sunt interschimbabile, căci ele sunt pur și simplu manifestarea Romei în cele două faze ale ei, asemenea amestecului de fier și lut din Daniel, capitolul al doilea — fierul și lutul pe care Sora White le identifică drept simboluri ale uneltirilor bisericești și de stat. Când Daniel identifică, în versetele pe care le abordează Smith — că Roma „va propăși și va lucra” și că Roma „va face ca vicleșugul să propășească în mâna lui” — Smith susține că, în versetul treizeci și șase, „regele” care „va propăși până ce mânia va fi împlinită” identifică o caracteristică profetică atât a Romei păgâne, cât și a Romei papale. Apoi el afirmă că niciuna dintre caracteristicile Romei din versetul treizeci și șase nu se referă la puterea papală.

Ne-am referit la Smith pentru a susține identificarea Romei cu tâlharii care întăresc vedenia, iar una dintre cele patru caracteristici profetice din versetul paisprezece este aceea că Roma se înalță pe sine.

Smith susține că caracteristicile împăratului din versetul treizeci și șase nu corespund puterii papale, deși mai înainte a apărat ideea că în versetul paisprezece Roma este cea care se înalță pe sine. Totuși, împăratul din versetul treizeci și șase „se va înălța pe sine”. Același împărat din versetul treizeci și șase va „rosti lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor”. În Daniel, puterea papală „va rosti cuvinte mari împotriva Celui Preaînalt”, iar în cartea Apocalipsei puterea papală hulește împotriva Celui Preaînalt.

Fiecare precizare profetică privitoare la puterea papală este identificată în versetul treizeci și șase.

Comentatorii umani sunt adesea nedemni de încredere, dar mulți comentatori adventiști atestă adevărul evident că, în a doua epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a parafrazat tocmai versetul treizeci și șase, când s-a referit la omul fărădelegii.

Versetul treizeci și șase afirmă că „el se va înălța pe sine și se va mări pe sine mai presus de orice dumnezeu”, iar Pavel spune: „omul fărădelegii să fie descoperit, fiul pierzării; care se împotrivește și se înalță pe sine mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau la care se aduce închinare”. În mod evident, Smith nu avea nicio autoritate profetică pentru a susține că regele din versetul treizeci și șase era diferit de regele aflat în discuție în versetele care preced versetul treizeci și șase. Din punct de vedere gramatical, nu avea nicio justificare pentru a face acea aplicare eronată, iar afirmația sa că a procedat astfel pentru că versetul treizeci și șase nu prezintă trăsături ale puterii papale a fost o răstălmăcire a Scripturii, într-o încercare de a stabili o interpretare particulară.

De-a lungul anilor adventismului laodicean au existat mulți teologi, pastori și autori adventiști care au analizat dacă aplicarea lui Smith este corectă sau incorectă. Un pastor australian, Louis Were, decedat de multă vreme, și-a petrecut cea mai mare parte a slujirii sale opunându-se modelului profetic fals al lui Smith. Motivul opoziției sale nu a fost doar acela că Smith a identificat în cele din urmă pe regele care își găsește sfârșitul în versetul patruzeci și cinci drept Turcia, ci platforma lui Smith a produs, de asemenea, o aplicare incorectă a Armaghedonului. În anii 1980, sau cam pe atunci, un autor adventist a scris o carte intitulată „Adventists and Armageddon, Have we Misunderstood Prophecy?” Numele autorului este Donald Mansell, iar cartea este încă disponibilă.

Mansell urmărește istoria premergătoare Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, arătând că, atunci când ambele războaie se apropiau, evangheliștii adventiști au început să recurgă la aplicarea eronată a lui Smith, potrivit căreia Turcia avea să mărșăluiască spre Ierusalimul literal, ca semn al Armaghedonului și al sfârșitului lumii. El demonstrează, pe baza registrelor de membri ale bisericii, că, pe măsură ce fiecare dintre războaie se apropia, multe suflete au fost primite în rândurile membrilor bisericii adventiste, în temeiul accentului profetic al evangheliștilor, derivat din viziunea eronată a lui Smith asupra Armaghedonului.

Odată cu încheierea fiecăruia dintre războaie și cu neîmplinirea profețiilor eronate, biserica a pierdut mai mulți membri decât dobândise prin modelul profetic construit de Smith.

Prin respingerea de către Smith a mesajului fundamental al Milleriților și prin dispoziția sa de a promova interpretarea sa privată a versetelor 36–45 din Daniel, logica lui Smith a produs un model profetic bazat pe evenimentele actuale.

În disputa dintre Smith și James White cu privire la regele care își ajunge sfârșitul în ultimul verset al capitolului unsprezece din Daniel, James White a prezentat un raționament care surprindea succint temelia profetică nisipoasă a lui Smith. White a susținut că "profeția generează istoria, dar istoria nu generează profeția".

Evangheliștii adventiști care au activat înainte de ambele războaie au folosit istoria în desfășurare pentru a prezenta modelul profetic eronat al lui Smith cu privire la Armaghedon, iar lucrarea lor, care părea atât de binecuvântată în perioada premergătoare războaielor, a produs o pierdere netă atunci când s-a demonstrat că modelul profetic se întemeia pe o interpretare particulară.

Faptul că Smith a fost dispus să promoveze un model profetic propriu privitor la regele din versetul treizeci și șase a produs, de asemenea, o aplicare eronată a celei de-a șasea plăgi și a Armaghedonului.

După cum am subliniat anterior, a șasea plagă vine după închiderea timpului de probă al omenirii, așa încât avertismentul cuprins aici, de a-ți păzi hainele, trebuie să se refere la o chestiune care constituie un punct de probă ce are loc înainte ca Mihail să se ridice, să se închidă timpul de probă al omenirii și să înceapă prima plagă. A șasea plagă identifică activitățile balaurului, fiarei și profetului mincinos, care alcătuiesc tripla unire ce se constituie odată cu iminenta lege duminicală. Acea triplă unire este Roma Modernă, iar simbolul care identifică și stabilește tripla unire a Romei Moderne îl constituie „tâlharii dintre ai tăi”, care „se vor ridica să împlinească vedenia” și „vor cădea”.

Avertizarea celei de-a șasea plăgi, atunci când este înțeleasă, permite unui suflet să-și păstreze veșmintele, dar, dacă este respinsă, lasă un suflet gol, ceea ce reprezintă unul dintre cele cinci atribute ale unui laodicean. Simbolul care întemeiază acea avertizare îl constituie tâlharii poporului tău, care se înalță pe ei înșiși și, în cele din urmă, cad. Solomon a spus că, dacă poporul lui Dumnezeu nu are acea viziune, piere.

Cuvântul ebraic „perish” înseamnă „a dezgoli”, iar Ioan a consemnat: „Fericit este cel ce veghează și își păzește hainele, ca nu cumva să umble gol și să-i vadă rușinea.” Smith a greșit cu privire la Împăratul de la miazănoapte, iar acea temelie profetică falsă i-a permis să dezvolte o aplicare profetică care, dacă este acceptată, produce goliciune, care este un simbol al Laodiceenilor, care sunt vărsați din gura Domnului.

Smith nu a avut nicio problemă să își susțină, împotriva soțului profetesei, James White, noua sa identificare falsă a Împăratului de la miazănoapte. Istoricii adventiști, precum și Sora White, abordează celebra lor divergență. Ellen White i-a mustrat atât pe soțul ei, cât și pe Smith, pentru că au îngăduit ca deosebirea lor de opinie cu privire la cine era reprezentat prin Împăratul de la miazănoapte în Daniel unsprezece să fie făcută publică. În chiar prima publicație adventistă de după Marea Dezamăgire din 1844, James White a scris:

Când Smith a introdus așa-numita sa "nouă lumină" cu privire la subiectul "ultimei puteri din capitolul unsprezece al lui Daniel", James White a văzut aplicarea lui Smith nu ca pe o nouă lumină, ci ca pe un atac asupra temeliilor. Controversa privind Roma ca împăratul de la miazănoapte în Daniel 11, care a avut loc între Uriah Smith și James White, are trăsături specifice pe care, ca studenți ai profeției, trebuie să le corelăm cu celelalte controverse din istoria adventistă privitoare la simbolul Romei.

Unul dintre aceste atribute este introducerea unei interpretări private. Un alt atribut este că aplicarea interpretării private necesită o răstălmăcire a gramaticii elementare, căci Smith nu numai că a trecut cu vederea faptul că fiecare atribut profetic din versetul treizeci și șase se referă la Roma, ci a trecut cu vederea și faptul că structura gramaticală impune ca regele din versetul treizeci și șase să fie același rege cu cel reprezentat în pasajul anterior.

Un alt aspect este că interpretarea privată a fost o respingere a adevărurilor fundamentale. Un alt aspect este că ea reprezintă o respingere a autorității Spiritului Profetic. O altă caracteristică este că prima idee greșită cu privire la Roma va conduce la un model profetic care nu îi permite unei persoane să-și păzească hainele pe măsură ce se apropie de închiderea timpului de probă pentru omenire. Un alt aspect a fost disponibilitatea de a-și promova public interpretarea privată. Un alt aspect este că interpretarea privată este invariabil identificată drept lumină nouă. Toate aceste caracteristici sunt reprezentate în cadrul discuției actuale despre „jefuitorii poporului tău”.

Când ultima controversă a Romei, care a fost prefigurată de prima controversă a Romei ce identifica „jefuitorii poporului tău”, este coroborată cu linia profetică a controversei lui Uriah Smith și a lui James White, vom vedea că o clasă își va clădi modelul profetic pe o tălmăcire particulară, care respinge adevărul de temelie.

Respingerea adevărurilor fundamentale echivalează automat cu respingerea autorității Spiritului Profetic, care apără atât de temeinic acele adevăruri fundamentale. Categoria aceea va fi, de asemenea, dispusă să-și prezinte public punctul de vedere, indiferent de orice îngrijorări care ar putea fi exprimate cu privire la impactul pe care învățătura l-ar putea avea asupra poporului lui Dumnezeu din întreaga lume.

Imediat după 1844, în prima generație a adventismului, a fost introdusă o altă controversă privitoare la Roma. Acea controversă a continuat să fie agitată, până când concepția falsă a fost acceptată în a treia generație a adventismului. Vom considera controversa „necurmatului” ca a patra dintre cele șase linii pe care le analizăm acum în modelul rând după rând.

Dar, înainte de a aborda a patra linie a controverselor Romei, se cuvine să ne amintim că, în articolul precedent, când abordam versetul zece din capitolul unsprezece al cărții Daniel, am afirmat: „Versetul zece leagă, de asemenea, în mod direct «șapte vremi» din Leviticul douăzeci și șase de istoria ascunsă, dar acea linie a adevărului este în afara a ceea ce expunem aici.”

Uriah Smith a fost conducătorul respingerii „celor șapte vremi” în 1863. El respinsese sporirea cunoștinței asupra acelui subiect care fusese prezentată în articolele pe tema respectivă, redactate de Hiram Edson și publicate în Review în 1856. Implicațiile faptului că Smith a fost asociat cu o mișcare care a prezentat „cele șapte vremi”, dar care ulterior a respins o sporire a cunoștinței chiar asupra acelui subiect, țin, de asemenea, de altă discuție decât aceea a caracteristicilor introducerii, de către Smith, a ceea ce el pretindea a fi „lumină nouă” cu privire la subiectul împăratului de la miazănoapte; însă, când vom încheia privirea de ansamblu asupra liniei controverselor adventiste privitoare la Roma, ne vom întoarce atât la semnificația versetului zece din capitolul unsprezece al cărții Daniel, cât și la ceea ce este reprezentat de respingerea, de către Smith, a soliei laodiceane care a sosit în 1856 odată cu sporirea cunoștinței cu privire la „cele șapte vremi”.