Panium - Number Seven

Lucrăm la aducerea laolaltă a tuturor liniilor din Daniel 11, în legătură cu istoria ascunsă a versetului 40, care reprezintă perioada de la 1989 până la legea duminicală în Statele Unite. Chemarea noastră, ca studenți ai profeției, este să împărțim drept cuvântul adevărului.

Capitolul unsprezece din Cartea lui Daniel poate fi împărțit în zece linii profetice. Versetele 1 până la 4 reprezintă o linie profetică. Versetele 5 până la 9 reprezintă a doua linie. Versetul 10 reprezintă a treia linie. Versetele 11 și 12 reprezintă a patra linie. A cincea linie este alcătuită din versetele 13 până la 15. A șasea linie este alcătuită din versetele 16 până la 22. A șaptea linie este alcătuită din versetele 23 și 24. A opta linie este alcătuită din versetele 24 până la 31. A noua linie este alcătuită din versetele 31 până la 40, iar a zecea și ultima linie este alcătuită din versetele 40 până la 45. Aceste zece linii trebuie aduse laolaltă, linie după linie.

Cele zece linii profetice sunt, desigur, interconectate, dar în cadrul fiecăreia poate fi recunoscută o temă specifică. Deși fiecare linie are o temă principală, liniile poartă mai mult decât o singură mărturie. Intenționez să identific fiecare dintre temele celor zece linii.

Anul dintâi al lui Dariu marchează sfârșitul celor șaptezeci de ani, identificând astfel un timp profetic al sfârșitului. La versetul trei, Alexandru cel Mare își întemeiază împărăția sa mondială, iar la versetul patru împărăția lui urma să fie dezrădăcinată și împărțită către cele patru vânturi. Folosirea lui Dariu drept timp al sfârșitului în 1989 ne permite să numărăm împărații reprezentați în versetul doi. Când Gabriel afirmă în versetul unu, "Și în anul dintâi al lui Dariu", el reia ceea ce i-a făcut cunoscut lui Daniel la începutul viziunii, începută în capitolul zece.

Piatra de hotar care reprezintă un „timp al sfârșitului” conține două simboluri. „Timpul sfârșitului” pentru linia profetică a lui Moise a fost nașterea lui Aaron, urmată, trei ani mai târziu, de nașterea lui Moise. Aaron și Moise sunt simbolul dublu al „timpului sfârșitului” în istoria lor și tipifică nașterea lui Ioan Botezătorul, iar șase luni mai târziu pe cea a lui Isus. „Timpul sfârșitului” în 1798 a marcat arestarea papei de la Roma, care ulterior a murit în captivitate în 1799. De la „anul întâi al lui Dariu Medul” până la „anul al treilea al lui Cirus, regele Persiei”; Dariu și Cirus reprezintă „timpul sfârșitului” în 1989, căci toți profeții vorbesc mai mult despre zilele de pe urmă decât despre zilele în care au trăit.

Dariu și Cir îi reprezintă pe Ronald Reagan și pe George Bush senior în 1989. Amândoi au fost președinți în acel an. Versetul întâi din capitolul unsprezece așază vedenia în anul al treilea al lui Cir, ceea ce ar reprezenta pe George Bush senior, care i-a urmat lui Reagan, așa cum Cir i-a urmat lui Dariu. Versetul doi afirmă că încă trei regi se vor ridica, iar al patrulea este cu mult mai bogat decât toți ceilalți. Ultima „vreme a sfârșitului” din capitolul unsprezece începe în 1989 și indică faptul că, după George Bush senior, încă trei regi se vor ridica, identificând astfel pe cei trei președinți care i-au urmat lui Bush senior. Acei trei regi au fost Bill Clinton, George Bush junior, Barak Obama, iar apoi cel mai bogat președinte, Donald Trump, avea să-i stârnească „prin tăria lui” și „prin bogățiile lui” pe toți împotriva împărăției Greciei.

Versetul trei îl introduce apoi pe Alexandru cel Mare și, prin urmare, îl tipifică pe ultimul conducător al Națiunilor Unite, care se unește cu papalitatea în zilele de pe urmă, dar care, asemenea papalității, își găsește sfârșitul. Națiunile Unite constituie a șaptea împărăție, reprezentată prin zece regi în Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, iar confederația celor zece regi se învoiește să dea împărăția lor a șaptea fiarei papale pentru un ceas simbolic.

Acei zece regi sunt reprezentați de versetele trei și patru și, de asemenea, de istoria ascensiunii și căderii lui Alexandru cel Mare, care a împlinit versetele în secolul al IV-lea. Grecia este a treia împărăție din profeția biblică și este un simbol al balaurului, o treime din tripla unire a balaurului, fiarei și profetului mincinos. Pe cruce, inscripția „Împăratul iudeilor” a fost scrisă în ebraică, latină și greacă; reprezentând pe iudei, pe romani și restul mulțimilor dintre celelalte neamuri care aveau să fie la Ierusalim la Paște. Grecii reprezintă balaurul, romanii reprezintă fiara, iar iudeii au fost profetul mincinos.

Primele patru versete ale capitolului unsprezece identifică sfârșitul puterii pământești a balaurului, care săvârșește curvie cu puterea papală, pe măsură ce se încheie timpul de probă al omenirii. Versetele trei și patru identifică ridicarea și căderea finală a ultimei manifestări a unei puteri pământești a balaurului. Aceste versete se suprapun peste ultimele șase versete, care identifică sfârșitul fiarei ce săvârșește curvie cu împărații pământului. Începutul și sfârșitul capitolului unsprezece identifică istoria în care vrăjmașii lui Dumnezeu ajung la sfârșitul lor, și nu este nimeni care să-i ajute. Primele patru versete, aliniate cu ultimele șase, poartă astfel simbolismul Celor Zece Porunci, cu o tablă a primelor patru porunci și o tablă a ultimelor șase porunci, simbolizând totodată o testare prin numărul zece.

Primele patru versete reprezintă un început care ilustrează sfârșitul, fixând totodată începutul mesajului la «timpul sfârșitului», în 1989. Versetele reprezintă perioada de la 1989 până la închiderea timpului de probă al omenirii, rezumând astfel mesajul ultimelor șase versete, care reprezintă sporirea cunoștinței desigilate în 1989 și care identifică evenimentele legate de închiderea timpului de probă.

Versetele oferă ancora profetică pentru a recunoaște că, începând din 1989, vor fi în total opt președinți, iar al optulea este dintre cei șapte președinți anteriori, legând astfel pasajul de enigma celui de-al optulea, care este dintre cei șapte, enigmă ce constituie o caracteristică profetică, un adevăr prezent în zilele din urmă.

Tema care se poate înțelege din versete este nimicirea finală a puterii balaurului, care săvârșește desfrânare cu desfrânata Tirului. Desfrânata săvârșește desfrânare cu toți împărații pământului, dar, după cum Franța veche a devenit întâiul-născut al Bisericii Catolice când Clovis și-a închinat tronul papalității în 496, tot astfel fiara de pe pământ a Statelor Unite va fi cea care, înaintea celorlalți împărați, va săvârși desfrânare cu desfrânata, în cadrul legii duminicale. Așa cum, în cele șase versete finale, primele patru versete identifică și accentuează toate cele trei puteri care conduc lumea la Armaghedon, tema din primele patru versete este însă puterea balaurului, reprezentată de Grecia și de Alexandru cel Mare.

Reagan a inițiat succesiunea de opt președinți, care a dus acum la ultimul dintre aceștia. Al optulea președinte va ridica chipul fiarei și va impune o lege duminicală în Statele Unite, în același timp intermediind un acord care îl va face conducătorul Organizației Națiunilor Unite, care, chiar în acel moment, va intra într-o relație biserică-stat la nivel mondial, sub pretextul soluționării războiului tot mai intens al islamului radical.

Tranziția Statelor Unite, care este fiara pământului din capitolul treisprezece al Apocalipsei, de la a fi al șaselea regat al profeției biblice la capul celui de-al șaptelea regat al profeției biblice, în timp ce consumă relația nelegiuită cu cel de-al optulea regat al profeției biblice, este ilustrată începând cu versetul întâi, care identifică anul 1989, prin președinții care duc la legea duminicală în Statele Unite, și îndată apoi identifică ridicarea regelui cel puternic. Acel rege puternic este Trump, preluând controlul asupra Organizației Națiunilor Unite, pe care el o dezmembrează acum, în anticiparea pretențiilor sale.

Versetele cinci până la nouă reprezintă prima mențiune și ilustrarea, punct cu punct, a bătăliei dintre împărații de la miazănoapte și de la miazăzi, pe care întregul capitol o utilizează drept fundal profetic principal. Versetul cinci enunță tema pasajului.

Ptolemeu I Soter și Seleuc I Nicator sunt reprezentați în verset. Fiecare dintre ei a fost o pătrime dintre „Diadohi” (însemnând „succesor”) ai împărăției lui Alexandru. Seleuc este primul „împărat de la miazănoapte” în capitolul unsprezece și, în acord cu Roma păgână, Roma papală și Roma modernă — Seleuc a fost stabilit drept „împăratul profetic de la miazănoapte” numai după trei victorii principale sau evenimente pivotale: recucerirea Babilonului în 312 î.Hr., Bătălia de la Ipsus în 301 î.Hr. și Bătălia de la Corupedium în 281 î.Hr. Aceste evenimente i-au înfrânt principalii rivali, i-au extins imperiul și i-au consolidat dominația în regiune.

A doua linie începe prin identificarea regilor de la miazănoapte și de la miazăzi, în distincție față de oricare dintre ceilalți succesori (Diadohii) ai împărăției lui Alexandru, cea împărțită. Se stabilește mai întâi că regele de la miazănoapte primește putere numai după trei cuceriri. Apoi, în istoria luptei pentru stăpânire care s-a desfășurat după moartea lui Alexandru, în versetele 6-9, este identificată o perioadă care se încheie cu răsturnarea regelui de la miazănoapte de către regele de la miazăzi. Aceasta este prima dintre cele trei dăți din capitolul unsprezece când regele de la miazăzi îl biruie pe regele de la miazănoapte. Acestea oferă trei mărturii interne în cadrul capitolului, care stabilesc în mod clar reperele istoriei ce conduc la înfrângerea unui rege de la miazănoapte de către un rege de la miazăzi.

Împlinirea istorică a versetelor oferă tiparul pentru împlinirea profetică a celor o mie două sute șaizeci de ani de domnie papală, identificați în versetele treizeci și unu până la patruzeci, precum și tiparul profetic pentru împlinirea versetului unsprezece, care a fost împlinit întâia dată în 217 î.Hr., la Bătălia de la Rafia. Acei trei martori identifică trăsăturile Războiului din Ucraina, în care Putin, regele final al sudului, va prevala asupra armatei prin interpuși a regelui papal al nordului.

Tema celei de-a doua linii a istoriei profetice este modul în care papalității i se dă rana de moarte în 1798, după cum este reprezentat în versetele de la cinci la nouă și în bătălia de la Rafia din versetul unsprezece. Împăratul de la miazăzi, care este Egiptul, este puterea balaurului.

Cele trei ilustrații din capitolul unsprezece, în care împăratul de la miazăzi îl biruie pe împăratul de la miazănoapte, converg pentru a identifica căderea finală a împăratului de la miazănoapte în versetul patruzeci și cinci.

Există trei linii în capitolul al unsprezecelea care ilustrează un împărat de la miazăzi înfrângându-l pe un împărat de la miazănoapte, dar când împăratul de la miazănoapte ajunge la sfârșitul lui și nimeni nu-i vine în ajutor, lucrul nu este atât de evident. Însă Cartea Apocalipsei identifică faptul că puterea balaurului este cea care o doboară, mâncându-i carnea și arzând-o cu foc. Odată ce puterea balaurului este recunoscută din Cartea Apocalipsei, putem vedea împărații, care sunt de asemenea balaurul și, de asemenea, împăratul de la miazăzi, care urmează să-l doboare pe împăratul de la miazănoapte în versetul patruzeci și cinci. Trei martori direcți în capitol care dau mărturie, toți, despre împlinirea lor desăvârșită, așa cum este reprezentată prin legătura dintre cărțile lui Daniel și Apocalipsa.

Împăratul papal modern de la miazănoapte își găsește sfârșitul, fără ca cineva să-i vină în ajutor, în versetul patruzeci și cinci, iar cartea Apocalipsei identifică modul în care puterea papală își găsește sfârșitul de mâna puterii balaurului.

Cei zece regi îl ard cu foc pe împăratul papal de la miazănoapte și mănâncă carnea ei. Regii din zilele de pe urmă sunt puterea balaurului.

Cei zece regi sunt puterea balaurului, care este de asemenea reprezentată de împărăția Greciei și de Alexandru. Acei regi sunt regi ai miazăzii, căci sunt reprezentați de Faraon, împăratul Egiptului. Îi vor mânca carnea, căci sunt și „câinii” profetici pe care Psalmistul îi numește „adunarea celor răi”.

Papalitatea este împăratul de la miazănoapte în versetul patruzeci și cinci, iar papalitatea este reprezentată de Izabela în biserica din Tiatira.

Judecata asupra Izabelei se împlinește când este mâncată de câini.

Câinii sunt Roma păgână, puterea balaurului, căci Roma păgână a fost cea care L-a răstignit pe Hristos.

Cei zece împărați, care sunt câinii, care sunt adunarea celor răi, care sunt Grecia și Egiptul, vor arde de asemenea cu foc pe desfrânata.

Cei zece regi ard cu foc pe desfrânată, căci ea se pretinde a fi sacerdotă, dar este o desfrânată.

În versetele cinci până la nouă și în versetele treizeci și unu până la patruzeci, găsim mărturie a faptului că papalitatea ajunge la sfârșit prin mâna puterii balaurului. Acest principiu se împlinește, de asemenea, în prezent în Războiul din Ucraina. Acești trei martori ne informează că, atunci când împăratul de la miazănoapte își va găsi sfârșitul, fără nimeni care să-i vină în ajutor, în versetul patruzeci și cinci, balaurul îi va mânca carnea și o va arde cu foc. Pe mărturia a trei martori, motivația acțiunii balaurului va include un tratat încălcat.

În versetele cinci–nouă, Al Doilea Război Sirian s-a încheiat printr-un tratat în 253 î.Hr. Războiul începuse în 260 î.Hr., iar la șapte ani de la declanșarea celui de-al Doilea Război Sirian s-a încheiat un tratat de pace prin faptul că regele sudului i-a dat o fiică regelui nordului, astfel încât acesta să se poată căsători cu fiica regelui sudului și să aducă pacea prin alianța matrimonială. La șapte ani după căsătorie, în 246 î.Hr., regele nordului a repudiat mireasa din sud și și-a reluat soția dintâi, pe care o îndepărtase când se căsătorise cu prințesa egipteană. Motivația regelui sudului de a invada regatul nordului și de a-l captura pe regele nordului a fost încălcarea tratatului.

Tratatul încălcat prefigura Tratatul de la Tolentino, încălcat în 1797, care i-a oferit lui Napoleon motivația de a-l lua captiv pe papă în 1798, așa cum Ptolemeu făcuse cu Seleuc în 246 î.Hr. Când Ptolemeu al III-lea s-a întors în Egipt după victoria sa asupra imperiului seleucid din nord, condus de Seleuc al II-lea, a adus înapoi în Egipt atât de multe comori, încât egiptenii i-au conferit lui Ptolemeu al III-lea titlul de „Euergetes” (însemnând Binefăcător) pentru restituirea „zeilor lor captivi” după mulți ani.

Când Napoleon l-a luat captiv pe papă în 1798, a jefuit comorile Vaticanului și le-a dus înapoi în Franța, așa cum a fost prefigurat de Ptolemeu al III-lea, care a luat comori și, de asemenea, pe Seleucos al II-lea înapoi în Egipt, unde Seleucos al II-lea a murit căzând de pe un cal. Aceasta prefigura înlăturarea, de către Napoleon, a papalității de pe fiară în 1798 și moartea papei în 1799. Papalitatea din Apocalipsa, capitolul șaptesprezece, este femeia care călărește fiara, iar înfrângerea lui Seleucos, captivitatea lui și moartea lui ulterioară prin cădere de pe un cal prefigurează înlăturarea, de către Napoleon, a autorității civile a papalității (reprezentată ca o fiară în Apocalipsa șaptesprezece).

Versetele cinci până la nouă introduc războiul dintre împăratul de la miazănoapte și cel de la miazăzi în capitolul unsprezece. Versetul cinci oferă punctul de ancorare pentru identificarea Romei drept împăratul de la miazănoapte, întrucât arată că împăratul de la miazănoapte avea să cucerească trei arii geografice înainte de a domni în mod suprem. Versetele oferă structura profetică ce stabilește o perioadă în care împăratul de la miazănoapte domnește, dar ajunge la sfârșitul său. Aceasta este însăși premisa și promisiunea capitolului unsprezece. Tema liniei este rana de moarte a împăratului papal de la miazănoapte sau, așa cum afirmă versetul patruzeci și cinci, „el ajunge la sfârșitul său, și nimeni nu-i vine în ajutor.” Acest adevăr este adevăr prezent în zilele din urmă.

Vom continua în articolul următor.