Parallel Warnings - Number One

„Descoperirea lui Isus Hristos” este deschisă poporului lui Dumnezeu atunci când „vremea este aproape”. Mesajul final de avertizare adresat omenirii este dat chiar înainte de închiderea timpului de probă al omenirii, iar acel mesaj final este reprezentat în mai multe linii profetice din Biblie. În Apocalipsa, capitolul paisprezece, acel mesaj final de avertizare este reprezentat de trei îngeri.

În capitolul al optsprezecelea al Apocalipsei, același mesaj vestește căderea Babilonului.

Linia profetică a istoriei — sau, am putea spune, succesiunea evenimentelor reprezentată de îngerul care luminează pământul cu slava sa în capitolul optsprezece — reprezintă evenimentele care conduc la încheierea judecății, la închiderea timpului de har și la cele șapte plăgi de pe urmă. Istoria profetică reprezentată în capitolul optsprezece se desfășoară „paralel” cu linia istoriei profetice reprezentată de cei trei îngeri din capitolul paisprezece.

Cei trei îngeri din capitolul paisprezece, zburând prin mijlocul cerului, simbolizează o solie mondială care se încheie cu semnul fiarei și cu închiderea timpului de har. În capitolul optsprezece, întregul pământ este luminat de slava îngerului, a cărui solie se încheie, de asemenea, cu închiderea timpului de har.

Mesajul care este reprezentat simbolic de trei îngeri în capitolul paisprezece, precum și cel reprezentat de îngerul care coboară în capitolul optsprezece, constituie două ilustrații ale aceluiași mesaj de avertizare. În Biblie nu este nimic de prisos, nimic irosit. Faptul că același mesaj este identificat de mai multe ori de către Ioan subliniază importanța mesajului și ilustrează metoda divină de predare, care este o regulă biblică numită „repetare și extindere”. Aducerea laolaltă a două linii ale istoriei profetice dezvăluie adevăruri care nu ar fi recunoscute în niciuna dintre ele atunci când sunt luate separat, una față de cealaltă. Astăzi, dacă ai aduce doi martori ai aceluiași eveniment în instanță pentru a depune mărturie, ei ar putea foarte bine să ofere relatări opuse, întemeiate pe ideologia lor politică sau socială. Nu aceasta este situația cu mărturiile Scripturii; ele sunt întotdeauna concordante, iar dacă ți se pare că nu sunt, atunci interpretezi ceva greșit.

Cele două ilustrații pe care le avem în vedere constituie chiar același mesaj de avertizare pe care cartea lui Maleahi îl prezintă drept întoarcerea profetului Ilie. Toate cele trei mesaje sosesc înaintea închiderii timpului de har, căci mesajul de avertizare cuprins în toate cele trei linii profetice nu este doar dat înaintea închiderii timpului de har, ci închiderea timpului de har este chiar punctul de referință, subiectul, dacă vreți, al fiecăruia dintre aceste mesaje de avertizare. De fapt, dacă vreun mesaj de avertizare este proclamat sau ilustrat de vreun profet, el este același avertisment ca acela din Apocalipsa, capitolele 14 și 18, și din profeția lui Maleahi despre Ilie.

Se poate demonstra cu ușurință că aceste trei linii profetice sunt paralele între ele. Așadar, există două surse principale de informații în profeția biblică. Una constă în identificarea succesiunii de evenimente care se desfășoară la sfârșitul lumii. Cealaltă sursă de informații este ilustrarea activităților profeților care sunt legate de mesajul ce conturează evenimentele viitoare.

Există două reguli vrednice de a fi luate în considerare în legătură cu aceste idei. Întâia este aceea că toți profeții vorbesc despre sfârșitul lumii, care este momentul în care are loc închiderea timpului de har.

Toate mesajele profetice ale Bibliei sunt "valabile pentru noi", "peste care au venit sfârșiturile veacurilor". Acea regulă, în conjuncție cu o altă regulă care identifică "aspecte" pe care Duhul Sfânt le-a "modelat", "atât în transmiterea profeției cât și" de asemenea "în evenimentele înfățișate", adaugă greutate susținerii că evenimentele profetice de la începutul unei profeții tipifică și se desfășoară în paralel cu evenimentele profetice de la sfârșitul oricărei profeții date.

„Duhul Sfânt a orânduit astfel lucrurile, atât în transmiterea profeției, cât și în evenimentele prezentate.” În „transmiterea profeției și în evenimentele prezentate”, „lucrurile” au fost „orânduite astfel” de „Duhul Sfânt”, încât atât „transmiterea profeției”, cât și „evenimentele prezentate” trebuie să fie recunoscute ca inspirate și aplicate la ilustrarea profetică a sfârșitului lumii.

Lui Ioan i-a fost dată profeția de la Gabriel și i s-a spus să o scrie într-o carte și să o trimită bisericilor. Era atunci persecutat de Roma; a fost exilat într-o manieră care s-ar asemăna cu ceea ce lumea de astăzi ar numi un „black-site”. În acea istorie, Ioan era la fel de izolat de omenire precum este orice deținut de la Guantanamo Bay.

Ioan indică faptul că vedenia a avut loc în timp ce se închina în Sabatul zilei a șaptea, care este Ziua Domnului.

Pe când se închina în Duhul, a auzit în urma lui un glas mare.

Descrierea lui Ioan, a împrejurimilor sale și a circumstanțelor identificate îl prezintă ca pe unul care este persecutat pentru că este păzitor al Sabatului zilei a șaptea, dar și ca pe unul care este persecutat pentru că crede atât în Biblie, cât și în scrierile lui Ellen White, care constituie „mărturia lui Isus”. El aude înapoia lui un glas mare, spre care se întoarce ca să-l vadă și, făcând astfel, el reprezintă un Adventist de Ziua a Șaptea de la sfârșitul lumii, care aude înapoia lui un glas zicând: „aceasta este calea, umblați pe ea”.

Toate liniile profeției sunt paralele între ele la sfârșitul lumii.

Orice profet care aude un glas înapoia sa se încadrează, alături de Ioan, în ilustrarea poporului lui Dumnezeu la sfârșitul lumii. Ioan a auzit un glas înapoia lui, care i-a dat îndrumări. Isaia a auzit, de asemenea, un glas de îndrumare.

Poporul rămășiță al lui Dumnezeu aude o voce în urma lui, care îi indică pe ce cale trebuie să meargă. Apoi trebuie să hotărască dacă va asculta sau nu. Oamenii reprezentați de Ioan și de Isaia sunt oameni de la sfârșitul lumii care Îl așteaptă pe Domnul în timp ce El zăbovește, iar Isaia ne informează că El zăbovește pentru că este un Dumnezeu al judecății. De la începutul istoriei milerite, în 1798, și până la închiderea timpului de probă pentru adventism, la legea duminicală, Dumnezeu aduce la îndeplinire judecata în sanctuarul ceresc. Promisiunea este că aceia care Îl așteaptă pe Domnul în timpul perioadei de judecată vor fi binecuvântați.

Poporul lui Dumnezeu, care este binecuvântat pentru că așteaptă, este reprezentat de fecioarele care Îl așteaptă pe Mirele în pilda celor zece fecioare. Toate cele zece au adormit, iar apoi, la miezul nopții, survine o criză care desparte fecioarele adormite în două cete. Cei dintâi auziseră un glas înapoia lor și s-au întors să vadă glasul care îi îndruma cu privire la calea pe care să meargă, iar ceilalți au refuzat să se întoarcă și să audă glasul — în ciuda faptului că mesajul care străbate întreaga carte a Apocalipsei este: „Cine are urechi, să audă ce zice Duhul Bisericilor.”

Ioan reprezintă poporul adventist care se întoarce spre trecut pentru a înțelege viitorul. Când 'aud un cuvânt înapoia' lor, așa cum a făcut Ioan, cuvântul cuprinde de asemenea îndrumarea dată în mărturia lui Isaia despre acest eveniment identic. Îndrumarea lui Isaia a fost: "Aceasta este calea, umblați pe ea, când vă întoarceți la dreapta și când vă întoarceți la stânga." Fecioarele înțelepte din Daniel doisprezece înțeleg înmulțirea cunoștinței de la sfârșitul lumii, pentru că au 'alergat încoace și încolo' în Cuvânt pentru a înțelege cunoștința dătătoare de viață care a fost desigilată.

Profeții pe care îi avem în vedere îi reprezintă pe Adventiștii de Ziua a Șaptea în istoria în care judecata ajunge la încheiere, iar timpul de probă se închide. Cei reprezentați ca fecioarele înțelepte aud un glas în urma lor spunând că aceasta este calea pe care să meargă, iar El le promite că îi va călăuzi pe drum când se vor abate la stânga sau la dreapta. "Alergarea încoace și încolo", așa cum fac fecioarele înțelepte când cartea este desigilată, este un simbol al studierii Bibliei. Natura ne învață că, pentru a alerga, trebuie mai întâi să înveți să umbli, iar mărturia lui Isaia spune că, dacă asculți de glasul care vine din urma ta, El te va călăuzi în studiul Cuvântului Său, fie că te îndrepți spre Vechiul Testament (stânga), fie spre Noul Testament (dreapta). Deschide Biblia și El te va călăuzi prin glasul Său. Dar pentru Adventiștii de Ziua a Șaptea de la sfârșitul lumii aceasta înseamnă, de asemenea, că El te va călăuzi când deschizi Biblia (stânga) și când deschizi Spiritul Profetic (dreapta).

Calea pe care să umblăm devine încă și mai precisă atunci când se adaugă mărturia lui Ieremia.

În pasaj există două categorii de închinători. Un grup ia în socotință toate „căile” și alege „căile vechi” pe care să umble. Ei au fost capabili să aleagă „calea cea bună” dintre toate celelalte „căi” posibile, pentru că sunt aceia care au auzit glasul din urma lor, iar acel glas le-a spus: „Aceasta este calea, umblați pe ea.” Ioan îi reprezintă pe cei ce aud glasul din urma lor, un glas de pe „căile vechi”.

Dar există un alt grup pe linia lui Ieremia, iar „adunarea”, cum îi numește el, a zidit o casă care reprezintă o credință nouă, și acea casă cade pentru că nu a fost zidită pe stâncă. Acea casă este Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, sau, cum o identifică Ioan pe aceeași biserică: „sinagoga lui Satana”.

A refuza să asculți înseamnă a respinge „cuvintele” și „legea” Lui. Din pricina răzvrătirii lor împotriva întoarcerii și a umblării pe cărările cele vechi, precum și a refuzului lor de a asculta solia de trâmbiță a străjerului, Dumnezeu va aduce rău asupra poporului pe care Ieremia îl identifică drept o „adunare rea”. Modul în care Dumnezeu tratează Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a Laodiceei este un subiect al profeției biblice. Profetul Osea contribuie la definirea trăsăturilor „adunării rele” când vorbește despre motivele pentru care sunt respinși.

Ei sunt lepădați din pricina lipsei de cunoștință, care reprezintă un mesaj care este desigilat la vremea sfârșitului. În acest pasaj, Dumnezeu pune capăt relației Sale de legământ cu poporul Său, căci El îi numește în mod direct: «Poporul Meu!» Pentru că L-au respins pe Hristos și au uitat legea Lui, nu vor mai fi preoți pentru Dumnezeu. Când poporul lui Dumnezeu intră în legământ cu Dumnezeu, El îi face preoți și împărați. Când Dumnezeu a încheiat legământul cu Israelul din vechime, El a spus prin Moise:

Când Dumnezeu a încheiat un legământ cu Biserica creștină, El a rostit prin Petru:

Petru, în aceste versete, abordează tranziția de la Israelul din vechime, ca popor ales al legământului lui Dumnezeu, către Biserica creștină, afirmând: „odinioară nu erați un popor, iar acum sunteți poporul lui Dumnezeu”. Când iudeii au divorțat de Dumnezeu, Domnul a încheiat un legământ cu Biserica creștină. Ambele erau socotite popoare de preoți câtă vreme erau căsătorite cu Domnul.

A fi lepădat din preoție arată o apartenență anterioară la poporul legământului. Adventiștii de Ziua a Șaptea au încheiat un legământ cu Domnul la începutul istoriei adventiste. Biserica din pustie a provenit din Reformă, dar a respins mesajul milerit și, astfel, s-a despărțit de Dumnezeu în cursul istoriei primei și celei de-a doua solii îngerești. Despărțirea finală a venit odată cu sosirea celui de-al doilea înger, iar proclamația a fost că nu mai erau o fiică a lui Hristos, ci deveniseră o fiică a Babilonului. Îndată după aceea, în timpul Strigătului de la miezul nopții, Dumnezeu Și-a chemat noua mireasă la căsătoria legământului.

Cele două table care au fost simbolul legământului pentru Israelul din vechime au fost cele două table ale Decalogului, iar cele două table pentru Israelul spiritual modern sunt cele două tăblițe ale lui Habacuc, așa cum sunt reprezentate de planșele din 1843 și 1850. Poporul legământului, pe care inspirația l-a identificat în repetate rânduri drept Laodicea, a respins cărările cele vechi, a refuzat să asculte glasul dinapoia lui și, prin urmare, repetă istoria de încheiere a Israelului din vechime, în timp ce este vărsat din gura Domnului. De ce se întâmplă aceasta celor pe care El îi numește «Poporul Meu»?

Pilda celor zece fecioare, care ilustrează experiența Adventismului, își găsește de două ori împlinirea: o dată la începutul și apoi la sfârșitul Adventismului. Sora White învață că pilda a fost și va fi împlinită întocmai, la literă, și, de asemenea, că pilda trebuie întotdeauna înțeleasă ca adevăr prezent, așa cum este și solia îngerului al treilea.

Adventismul millerit a împlinit așteptarea din pildă între predicția sa eșuată din 1843 și predicția sa corectă din 22 octombrie 1844. Detaliile profetice ale acestei istorii sunt numeroase și importante, dar doresc doar să arăt că pilda celor zece fecioare este în mod direct legată de al treilea înger, așa cum tocmai a afirmat Sora White.

Din 1798 până la 22 octombrie 1844, solia primului înger a vestit deschiderea judecății. Cu puțin înainte ca judecata să înceapă, Strigarea de la miezul nopții din pilda celor zece fecioare a fost împlinită. Prin urmare, când al treilea înger vestește închiderea judecății, vestirea Strigării de la miezul nopții va fi din nou repetată.

Recunoașterea că bisericile protestante respinseseră solia lui Dumnezeu, devenind astfel fiicele Babilonului, a însemnat venirea soliei îngerului al doilea și începutul timpului de întârziere din pilda care se „împlinea la literă”. Domnul nu S-a întors în 1843; El a zăbovit pentru a încerca și a binecuvânta fecioarele. Vestirea celui de-al doilea înger, care identifica bisericile protestante drept fiicele Babilonului, a fost o chemare adresată celor încă aflați în acele biserici căzute să iasă și să stea de partea mileriților și a înțelegerii lor a profețiilor. La adunarea de tabără de la Exeter, Samuel Snow a furnizat dovezile necesare pentru a confirma venirea Domnului la 22 octombrie 1844, iar solia Strigătului de la miezul nopții a măturat țara ca un val de maree. Apoi a sosit al treilea înger la Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844.

Aceasta a fost o scurtă sinteză a unei istorii de început, din care am omis multe puncte, în vederea izolării câtorva puncte care par mai relevante pentru ceea ce abordăm.

Vom continua aceste gânduri în articolul următor.