Parallel Warnings - Number Five

În pasajul pe care încă îl abordăm, care îl prezintă pe Hristos drept îngerul din Apocalipsa 10 care coboară, Hristos, ca îngerul puternic, ilustrează „rolul pe care îl îndeplinește în scenele de încheiere ale marii controverse cu Satana.” „Poziția” pe care a luat-o Hristos când și-a așezat piciorul drept pe mare și pe cel stâng pe uscat „denotă puterea și autoritatea Sa supremă asupra întregului pământ.” Când Hristos a strigat „cu glas tare”, El „a strigat” „ca atunci când răcnește un leu.”

Hristos Își va manifesta atotputernicia în "scenele de încheiere ale marii controverse", iar când Hristos Își manifestă atotputernicia, o face ca Leul din seminția lui Iuda.

Manifestarea lui Hristos ca Leul din seminția lui Iuda evidențiază lucrarea Sa atât de pecetluire, cât și de despecetluire a profeției biblice, potrivit timpului Său divin rânduit. Chiar înainte de închiderea timpului de probă al omenirii, când „vremea este aproape”, va avea loc o despecetluire a unui adevăr biblic deosebit care identifică „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând”.

Când „vremea” care este „aproape” intră efectiv în istorie, se rostește o binecuvântare asupra celor care citesc, aud „și păzesc lucrurile care sunt scrise în ea”. Mesajul special este un mesaj cu caracter temporal, care poate fi recunoscut doar atunci când „vremea este aproape”. Atunci — în acel moment, și nu înainte — oamenii vor putea citi, auzi „și păzi lucrurile care sunt scrise” în Cartea Apocalipsei. Când „vremea este aproape”, binecuvântarea rostită asupra celor care „citesc”, „aud” „și păzesc lucrurile care sunt scrise în ea” este paralelă cu deschiderea Cărții lui Daniel la „vremea sfârșitului”.

Cei „mulți” care aleargă „încoace și încolo” (ceea ce reprezintă studiul Cuvântului lui Dumnezeu) fac aceasta la „vremea sfârșitului”, când „cuvintele” care fuseseră „închise” în „cartea” lui Daniel sunt dezpecetluite. Dar există o altă clasă de fecioare care aleargă încoace și încolo imediat după legea duminicală din Statele Unite.

Păcatul Samariei a fost păcatul reprezentat de Ahab și Izabela, Ahab reprezentând Statele Unite, iar Izabela Biserica Catolică. Izabela, Ahab și profeții falși, la confruntarea cu Ilie pe Muntele Carmel, tipifică legea duminicală. La confruntare au fost două cete de profeți nelegiuiți: profeții lui Baal și preoții dumbravei. Baal era unul dintre dumnezeii venerați; celălalt, care era venerat în dumbrăvi, era Astarte. Baal era un zeu masculin, iar Astarte era o zeiță. Împreună, divinitatea masculină reprezintă statul, iar cea feminină Biserica.

Zeiul care a fost așezat în Dan a fost așezat de primul rege al Samariei, Ieroboam, care a ridicat un vițel de aur atât în Betel, cât și în Dan. Betel înseamnă casa lui Dumnezeu, iar Dan înseamnă judecată; împreună ele reprezintă unirea dintre biserică și stat, care are loc în Statele Unite înaintea impunerii respectării duminicii. Acei doi viței de aur au fost reprezentați de vițelul de aur al lui Aaron.

Un vițel este o fiară, iar o statuie de aur este o imagine; așadar, vițelul de aur al lui Aaron, precum și cei doi viței de aur ai lui Ieroboam, reprezintă unirea dintre biserică și stat care are loc chiar înainte de impunerea Legii duminicale în Statele Unite. În cazul lui Ieroboam, cele două cetăți oferă un al doilea martor privind simbolismul unirii dintre biserică și stat, unire definită drept icoana fiarei în cartea Apocalipsei.

Rânduiala de la Beer-Șeba reprezintă legământul lui Avraam. Prima mențiune a numelui „Beer-Șeba” este în Geneza douăzeci și unu, pasaj pe care apostolul Pavel îl folosește pentru a se opune celor care, în vremea lui, sugerau că trebuie păstrate legile ceremoniale și circumcizia pentru a fi mântuit. Pavel folosește pasajul în care se află prima mențiune a numelui „Beer-Șeba”. El recurge la acea istorie pentru a aborda două legăminte diferite și opuse în aceeași istorisire. Pavel îl folosește pe fiul roabei (Ismael) pentru a reprezenta un legământ întemeiat pe puterea omenească și îl contrastează pe Ismael cu Isaac, pe care îl folosește pentru a reprezenta un legământ întemeiat pe puterea lui Dumnezeu. Acest pasaj al Scripturii este prima dată când este menționat numele „Beer-Șeba”, iar mai târziu, în istorie, Pavel folosește acea istorie pentru a descrie o situație din istoria sa personală care fusese ilustrată în istoria biblică. Pavel a crezut și a învățat că istoria biblică se repetă.

Deși Pavel folosește acest pasaj din Geneza 21 pentru a ilustra două legăminte opuse, în pasaj există două legăminte pe care Dumnezeu le încheie cu Avraam, dar acestea nu sunt cele două legăminte pe care Pavel le deduce din relatare. În pasaj, Dumnezeu a promis din nou să-Și împlinească promisiunea de a-l face pe Avraam tatăl multor neamuri prin Isaac și a promis, de asemenea, că îl va face pe Ismael tatăl unui neam mare. Un singur pasaj al Scripturii, patru legăminte menționate, și este prima dată când Beer-Șeba este pomenită în Scripturi.

Beer-Șeba reprezintă legământul lui Avraam. Chiar în același capitol, Avraam a încheiat de asemenea un legământ cu Abimelec.

Beer-Șeba este simbolul legământului lui Dumnezeu cu Avraam. În Biblie sunt consemnate mai multe istorii ale legământului care leagă Beer-Șeba de legământul lui Avraam. „Beer” înseamnă „fântână”, iar „sheba” înseamnă „șapte”. „Sheba” este același cuvânt ebraic care este tradus prin „de șapte ori”, pe care William Miller l-a înțeles corect ca reprezentând profeția celor două mii cinci sute douăzeci de ani din Leviticul douăzeci și șase. Aceasta a fost chiar prima „profeție de timp” pe care a descoperit-o și a fost primul adevăr de temelie care a fost pus deoparte în 1863. În pasajul în care cuvântul „sheba” este tradus prin „de șapte ori” în patru versete diferite, pedeapsa lui Dumnezeu reprezentată de „de șapte ori” este numită „cearta legământului Meu”.

Cuvântul tradus ca "de șapte ori" și care reprezintă "cearta" legământului lui Dumnezeu în Leviticul douăzeci și șase — "sheba" din cuvântul Beersheba — este de asemenea tradus de două ori în cartea lui Daniel: o dată ca "jurământul" care este scris în legea lui Moise și o dată ca "blestemul". Atât "jurământul", cât și "blestemul" sunt traduse din cuvântul "sheba", căci acesta nu înseamnă doar "șapte", ci include și conceptul unui legământ sau "jurământ" care, dacă este încălcat, produce un "blestem".

Cuvântul „șeba”, adică „șapte”, care desemna cei șapte miei oferiți la o fântână din Beer-Șeba, reprezintă legământul. Iar legământul lui Dumnezeu, sau jurământul Său, prevede că cei ascultători trăiesc, iar cei neascultători mor.

Beer-Șeba simbolizează legământul care este reprezentat de credința lui Avraam. Așadar, când „fecioarele frumoase” din Amos opt, care sunt de asemenea „fecioarele neînțelepte” din Matei douăzeci și cinci, care sunt totodată „cei răi” din Daniel doisprezece, jură „pe păcatul Samariei”, ele jură credință semnului Izabelei (papalitatea), care a săvârșit curvie cu Ahab (Națiunile Unite) și care stăpânește peste icoana fiarei (Statele Unite).

Când tocmai aceleași "fecioare frumoase" spun "Viu este Dumnezeul tău, o, Dan", ele se închină înaintea chipului de aur al unui vițel, așa cum este identificat de doi martori (Aaron și Ieroboam). Vițelul de aur reprezintă chipul fiarei, care este combinația dintre biserică și stat.

Când aceleași fecioare afirmă: „Viu este «manner»-ul din Beer-Șeba”, termenul „manner” înseamnă „cale”. Acesta este chiar același cuvânt folosit pentru a desemna „căile” „cărărilor vechi” în Ieremia 6:16. Acele fecioare spun că, deși s-au închinat chipului fiarei și au primit semnul autorității ei, ele sunt încă copii ai lui Avraam. Cutreieră cu disperare de colo-colo prin Cuvântul lui Dumnezeu, căutând solia reprezentată de „răsărit” și „miazănoapte” și de expresia „de la o mare la alta”, și încă pretinzând că sunt Adventiști de Ziua a Șaptea, dar este prea târziu.

Acele fecioare caută mesajul acestor două versete anterioare. Mesajul final de avertizare, care a fost desigilat la timpul sfârșitului, în 1989, când, așa cum este descris în Daniel unsprezece, versetul patruzeci, „țările” care reprezintă fosta Uniune Sovietică au fost măturate de papalitate și de Statele Unite, identifică ultima ascensiune și cădere a papalității. În aceste două versete, un mesaj, reprezentat de răsărit și de miazănoapte, îl înfurie pe împăratul de la miazănoapte (papa) și începe persecuția finală, iar aceasta se încheie în versetul patruzeci și cinci, când papalitatea își așază „corturile”, termen care provine din cuvântul ebraic ce înseamnă „cort” (cortul este un simbol al unei biserici), dar este „cortul” „palatului” său, care reprezintă un stat. Locul unde el așază cortul care reprezintă combinația dintre biserică și stat, sau, cum o numește Ioan în Apocalipsă, chipul fiarei, este „între mări”, la plural. Fecioarele neprihănite caută mesajul final de avertizare reprezentat în versetele patruzeci și patruzeci și cinci din Daniel unsprezece, iar în chiar versetul următor Mihail se ridică și timpul de probă se închide. Iar în acel timp Amos 8:14 spune că fecioarele neprihănite „vor cădea și nu se vor mai ridica niciodată.”

Când fecioarele frumoase pretind că sunt Adventiști de Ziua a Șaptea chiar în clipa în care se închină chipului fiarei, ele sunt înfățișate de Ioan drept iudei care spun că sunt iudei, dar nu sunt. Ele pretind că sunt copiii lui Avraam, dar mint.

Au primit semnul papalității și, astfel, au acceptat caracterul ei. Mărturisesc că sunt evrei, ori mărturisesc că sunt adventiști păzitori ai Sabatului, dar au caracterul Papei, care, între altele, șade „în templul lui Dumnezeu”. Mărturisesc că sunt adventiști, ori mărturisesc că sunt în templul adventist, dar nu sunt mai adventiști decât este Papa creștin.

Cei care aleargă „încoace și încolo” căutând „cuvântul Domnului” nu sunt „cei înțelepți” identificați în cartea lui Daniel - ci sunt identificați drept „fecioare”. Este evident că aceia care rătăcesc, flămânzesc și mor de sete în versete nu „înțeleg” „cuvintele Domnului”, căci ei caută chiar acest lucru în versete. Cuvântul Domnului care este descoperit chiar înainte de închiderea timpului de probă este Descoperirea lui Isus Hristos, iar cele neînțelepte, cei nelegiuiți sau „fecioarele frumoase” sunt aceia care nu au înțeles sporirea cunoștinței din cartea lui Daniel. Nu au avut untdelemnul necesar pentru a merge înainte la nuntă, așa cum învață Matei.

Acea "foamete" este închiderea timpului de probă. "Fecioarele" lui Amos, care caută pâine (Cuvântul lui Dumnezeu) și apă (Duhul Sfânt) în versete, sunt "cei răi" ai lui Daniel, care nu "înțeleg". Ele sunt fecioarele nechibzuite ale lui Matei, care caută Duhul Sfânt, care, împreună, pe temeiul a trei martori, îi identifică pe cei care își dau seama că ocazia lor de a se pregăti pentru căsătorie a trecut și că nu au haina de nuntă ca să intre la nuntă, fiindcă au refuzat să "audă" mesajul special care acum este desigilat. Din momentul în care mesajul special este desigilat și până la închiderea timpului de probă este timpul ultimei chemări la mântuire. A ajunge în acel timp nepregătit înseamnă a te pregăti să auzi cuvintele: "Prea târziu!"

Linia profetică reprezentată de pilda celor zece fecioare folosește untdelemnul pentru a reprezenta caracterul, dar "untdelemnul de aur" și "untdelemnul sfânt" reprezintă, de asemenea, mesajele "Duhului lui Dumnezeu".

Cei care aleargă "încoace și încolo" din cartea lui Amos adaugă la mărturia care identifică clasa adventiștilor de ziua a șaptea care resping responsabilitatea ce le revine de a "înțelege" mesajul special din cartea Apocalipsei, care este desigilat atunci când "vremea este aproape".