The Revelation of Jesus Christ - Number Fifteen

Ne referim la revărsarea focului sfânt din sanctuarul ceresc, în perioada în care Statele Unite vor face să coboare foc nesfânt din primul cer. Descoperirea a ceea ce au rostit cele șapte tunete în Apocalipsa, capitolul zece, trebuia să fie pecetluită până chiar înainte de închiderea timpului de probă. Timpul de probă este, de asemenea, reprezentat ca fiind pe punctul de a se închide când se deschide a șaptea pecete.

Deschiderea celei de-a șaptea peceți are loc în timp ce cei șapte îngeri se pregătesc să sune.

Când se închide timpul de probă, „nimeni nu poate să intre în templu”, căci mijlocirea lui Hristos pentru păcatele oamenilor s-a încheiat. Timpul de probă s-a închis, iar celor șapte îngeri li se poruncește să verse potirele mâniei lui Dumnezeu.

Nu există niciun indiciu că cei șapte îngeri care sună din cele șapte trâmbițe în capitolele nouă până la unsprezece din Apocalipsă sunt diferiți de cei șapte îngeri care varsă cele șapte plăgi de pe urmă. Dimpotrivă, caracteristicile profetice ale judecăților reprezentate de cele șapte trâmbițe sunt paralele, în ceea ce privește locul și efectele, cu cele ale celor șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu din capitolul șaisprezece. Ca o legătură mai directă, judecățile trâmbițelor sunt numite în mod direct plăgi.

Deschiderea celei de-a șaptea peceți este în mod deliberat încadrată în contextul apropierii închiderii timpului de har. A șaptea pecete reprezintă o a doua mărturie a celor "rostite" de cele șapte tunete, pe care lui Ioan și, de asemenea, lui Pavel li s-a interzis să le scrie.

Ceea ce au „rostit” cele șapte tunete a fost pecetluit, iar în capitolul douăzeci și doi, profeția care fusese pecetluită în cartea Apocalipsei urma să fie despecetluită și, ca și în cazul celei de-a șaptea peceți, urma să fie despecetluită chiar înainte de închiderea timpului de probă.

Sora White arată că pecetluirea a ceea ce au „rostit” cele șapte tunete reprezenta aceeași lucrare a Leului din seminția lui Iuda ca atunci când El i-a poruncit lui Daniel să-și pecetluiască cartea până la vremea sfârșitului. Cărțile lui Daniel și Apocalipsa sunt aceeași carte, iar în Apocalipsă Isus este reprezentat ca Leul din seminția lui Iuda, atunci când El despecetluiește cartea care fusese pecetluită cu șapte peceți; așadar, Leul din seminția lui Iuda este Cel care i-a poruncit și lui Daniel să-și pecetluiască cartea până la vremea sfârșitului. Leul din seminția lui Iuda este Acela care pecetluiește și despecetluiește Cuvântul Său, căci El este Cuvântul.

Dovezile interne din cărțile lui Daniel și Apocalipsa arată că desigilarea celei de-a șaptea peceți constituie o a doua mărturie cu privire la desigilarea a ceea ce au rostit cele șapte tunete. Atât desigilarea cărții lui Daniel, cât și desigilarea cărții pecetluite cu șapte peceți arată că adevărurile care sunt revelate atunci când un mesaj profetic este desigilat au un caracter progresiv. De aceea, cartea lui Daniel o identifică drept o creștere a cunoașterii, iar cartea Apocalipsei o înfățișează ca pe înlăturarea pe rând a peceților.

Este o lumină care devine din ce în ce mai strălucitoare până la ziua desăvârșită.

Când „adevărul” este dezpecetluit, el este progresiv.

La sfârșitul lunii iulie 2023, Apocalipsa lui Iisus Hristos a început să fie despecetluită.

La fel ca în cazul celei de-a șaptea pecete și al rostirilor celor șapte tunete, Descoperirea lui Isus Hristos este despecetluită chiar înainte de închiderea timpului de probă. Ea oferă un al treilea martor al aceluiași mesaj, reprezentat de despecetluirea celei de-a șaptea pecete și de cele șapte tunete. Aceste trei reprezentări din cartea Apocalipsei sunt trei martori care, împreună, alcătuiesc mesajul Descoperirii lui Isus Hristos. Despecetluirea acestor trei martori este progresivă. Efectele ei sunt, de asemenea, progresive.

Dezvoltarea progresivă a înțelegerii Apocalipsei lui Isus Hristos a început să fie publicată la sfârșitul lunii iulie 2023. Procesul de înțelegere a adevărurilor care au început să fie publicate atunci a început la scurt timp după 18 iulie 2020.

Adevărul identificat în mesajul ruperii celei de-a șaptea peceți vizează jalonul Strigătului de la miezul nopții. Strigătul de la miezul nopții din istoria millerită a fost o dezvoltare progresivă a adevărului, iar acest fapt poate fi demonstrat printr-o trecere în revistă istorică a lucrării lui Samuel Snow. Isus ilustrează mișcarea îngerului al treilea prin mișcarea îngerului întâi, căci El ilustrează întotdeauna sfârșitul prin început.

Adevărurile care se unesc pentru a forma solia Strigătului de la miezul nopții sunt o înțelegere a cine este Dumnezeu și a modului în care caracterul Său este reprezentat în Cuvântul Său. Acele adevăruri includ o descriere foarte detaliată a procesului istoric pe care îl vor împlini cei care, în cele din urmă, vor proclama solia Strigătului de la miezul nopții. Istoria ascunsă a celor șapte tunete este cea care identifică acel proces istoric. A șaptea pecete face parte din acel proces istoric detaliat, dar revelația ei este îndreptată către perioada care începe când solia Strigătului de la miezul nopții este definitivată, marcând astfel momentul când este înfăptuită pecetluirea celor o sută patruzeci și patru de mii. Înlăturarea progresivă a celei de-a șaptea peceți începe când solia Strigătului de la miezul nopții este pe deplin dezvoltată, așa cum este ilustrat de adunarea de tabără de la Exeter, în vara anului 1844. Aceste articole constituie invitația personală adresată dumneavoastră de a veni la adunarea de tabără de la Exeter.

Când este deschisă a șaptea pecete, focul de pe altar este aruncat pe pământ și au loc „glasuri, tunete, fulgere și un cutremur”. Un „glas” reprezintă o trâmbiță.

Glasul unei trâmbițe indică un mesaj care avertizează asupra unei judecăți iminente. Când Isaia poruncește poporului lui Dumnezeu să-și înalțe glasul ca o trâmbiță, ei trebuie să "strige" cu glas tare. Mesajul Strigătului de la miezul nopții este desigilat chiar înaintea ceasului cutremurului legii duminicale. Mesajul Strigătului de la miezul nopții, care este desigilat chiar înaintea legii duminicale ce urmează curând, este mesajul care se amplifică într-un strigăt puternic. Când Isaia spune: "Strigați cu glas tare", el face trimitere la strigătul puternic al celui de-al treilea înger, care, ca a doua voce, se alătură mesajului Strigătului de la miezul nopții. Mesajul puternic al Strigătului de la miezul nopții este un avertisment cu privire la a șaptea trâmbiță, care este al treilea vai. Poporul lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă că, atunci când acel mesaj de trâmbiță răsună, ei se află în clipele finale ale timpului lor de probă. Prin urmare, porunca lui Isaia este un avertisment de a se pregăti pentru închiderea timpului de probă, un avertisment că judecata trâmbiței celui de-al treilea vai al Islamului este pe punctul de a lovi Statele Unite pentru respingerea Sabatului lui Dumnezeu. La legea duminicală, Strigătul de la miezul nopții, care este cea dintâi dintre cele două "voci" din Apocalipsa capitolul optsprezece, se amplifică într-un strigăt puternic, pe măsură ce ceilalți copii ai lui Dumnezeu, care sunt încă în Babilon, sunt chemați să iasă.

„Puterea în creștere” a „strigătului cel tare” al celui de-al treilea înger a fost preînchipuită la Sinai, când Cele Zece Porunci au fost proclamate de însuși Iehova. Trâmbița, în acea istorie, și-a sporit puterea pe măsură ce muntele se cutremura și se transforma în fum. Frica a fost atât de mare, încât chiar și Moise s-a cutremurat foarte mult. Atunci poporul și-a înălțat „glasurile” de teamă, cerând ca „glasul” lui Dumnezeu să înceteze a mai răsuna.

"Glasul" pe care "ei" l-au "auzit" reprezintă "glasul" mesajului de avertizare al celui de-al treilea înger. Într-o angoasă înfricoșătoare, au răspuns cu propriile lor "glasuri". Glasurile în cadrul legii duminicale sunt de asemenea reprezentate de fecioarele neînțelepte care cer untdelemn, iar glasurile fecioarelor înțelepte le spun să meargă și să-și cumpere pentru ele însele. La încheierea timpului de probă al omenirii, "glasurile" celor care recunosc că sunt pierduți, asemenea fecioarelor adventiste neînțelepte la legea duminicală, strigă ca stâncile și munții să cadă peste ei. Legea duminicală este prefigurată prin darea Legii pe Muntele Sinai.

Când focul de pe altar este aruncat pe pământ, sunt „glasuri, tunete, fulgere și un cutremur”. „Tunetele și fulgerele” sunt simboluri ale judecăților lui Dumnezeu. La legea duminicală, Statele Unite își vor fi umplut pe deplin „paharul nelegiuirii”, iar „apostazia națională va fi urmată de ruină națională”. „Paharul nelegiuirii” se umple în a patra generație, căci ambele coarne ale fiarei care se ridică din pământ parcurg patru generații de răzvrătire în escaladare. Legea duminicală marchează punctul în care judecățile lui Dumnezeu, reprezentate prin „tunete și fulgere”, sunt aduse, iar ele sunt aduse asupra celei de-a patra generații.

Sora White identifică judecățile care încep odată cu legea duminicală drept „judecățile nimicitoare ale lui Dumnezeu”. Ea învață că este prea târziu pentru adventiștii laodiceeni neînțelepți, care avuseseră ocazia să se pregătească pentru criza de la miezul nopții, dar refuzaseră să o facă. Acea perioadă de judecăți nimicitoare pentru fecioarele neînțelepte este „un timp de îndurare” pentru cei care nu auziseră încă adevărul.

Când se deschide pecetea a șaptea, sunt „glasuri, tunete, fulgere și un cutremur”. „Ceasul” în care „cutremurul” din Apocalipsa 11 a cunoscut prima împlinire a fost Revoluția Franceză, iar împlinirea desăvârșită a acelui „ceas” este „cutremurul” fiarei din „pământ”, odată cu legea duminicală care vine în curând. În acel „ceas”, pecetea a șaptea se deschide pe deplin. Crucea tipifică legea duminicală și la cruce a fost un mare cutremur.

La cruce, o împărăție satanică a fost răsturnată, așa cum va fi răsturnată și odată cu legea duminicală.

Cutremurul de la cruce este o reprezentare a „adevărului”, care este Alfa și Omega. „Adevărul” este începutul, mijlocul și sfârșitul; este cuvântul ebraic format prin unirea primei, a treisprezeceia și a ultimei litere din alfabetul ebraic. A avut loc un cutremur când Hristos a murit și apoi un alt cutremur la învierea Sa. La cruce a fost un prim cutremur, apoi a urmat mormântul, iar apoi cutremurul la învierea Sa. La ambele cutremure s-au deschis morminte.

La primul cutremur s-au deschis morminte, iar la ultimul cutremur s-a deschis mormântul lui Hristos. În Apocalipsa, capitolul unsprezece, cei doi martori ies din mormintele lor în același ceas cu cutremurul. Cutremurul este legea duminicală, care este prefigurată de cruce. Vor fi, așadar, două învieri în ceasul legii duminicale. Cea dintâi reprezintă nașterea celor o sută patruzeci și patru de mii, care are loc înainte ca femeia să intre în durerile nașterii; cea de-a doua are loc în timpul durerilor ei. Femeia din Apocalipsa doisprezece naște mai întâi pruncul de parte bărbătească, care are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier, fără durerile nașterii. Apoi, la legea duminicală, încep durerile ei și ea dă naștere celui de-al doilea copil. Mai întâi îl naște pe Ilie, iar la urmă îl naște pe Moise. Legea duminicală este ceasul învierii gemenilor din Apocalipsa șapte.

Când, la momentul legii duminicale, a șaptea pecete este pe deplin deschisă, în cer domnește tăcerea pentru o jumătate de ceas.

Prima jumătate de ceas a ceasului cutremurului reprezintă prima naștere sau învierea celor doi martori. În acea jumătate de ceas, cei doi martori sunt pecetluiți. Ei trebuie să fie pecetluiți înaintea legii duminicale, căci ei sunt stindardul care îl cheamă pe celălalt copil afară din mormânt în timpul jumătății de ceas rămase. Al doilea copil nu poate fi adus la viață decât văzând bărbați și femei cu pecetea lui Dumnezeu în timpul chinurilor crizei legii duminicale.

Întâii-născuți ai femeii sunt cei o sută patruzeci și patru de mii, identificați drept pârgă în cartea Apocalipsei. Ei reprezintă semnul pe care cealaltă turmă trebuie să-l recunoască în criza și conflictul luptei în jurul legii duminicale. Acel semn este Sabatul, pe care cei o sută patruzeci și patru de mii îl păzesc în vremea când este împotriva legii să-l păzească. Sora White numește stindardul lor „steagul pătat de sânge al Prințului Emanuel”.

Stindardul însângerat este ceea ce cealaltă turmă a lui Dumnezeu trebuie să vadă în vremea crizei legii duminicale. Acest stindard este o lumină care se ridică, purtată de cei o sută patruzeci și patru de mii. Acel stindard este de culoare roșie, căci este un stindard însângerat. Acel stindard a fost preînchipuit în bătălia de la Ierihon, când Rahav i-a primit și i-a ocrotit pe iscoade, iar apoi și-a recunoscut supunerea față de oștirea lui Iosua, atârnând la fereastra ei un fir stacojiu. Rahav îi reprezintă, în criza legii duminicale, pe al doilea-născuții lui Dumnezeu, care văd și acceptă semnul stacojiu și intră în supunere față de oștirea lui Iosua. Firul stacojiu pe care l-a folosit Rahav a fost un semn pentru oștirea lui Iosua să nu nimicească casa lui Rahav.

Rahab îi reprezintă pe aceia care încă se află în Babilon la criza legii duminicale, iar oastea lui Iosua îi reprezintă pe întâii-născuți dintre cei o sută patruzeci și patru de mii. Funia cărămizie este simbolul Sabatului lui Dumnezeu. Funia cărămizie era porunca iscoadelor, dată Rahabei, pe care ea trebuia s-o împlinească pentru a dobândi ocrotirea lui Dumnezeu.

Semnul pe care cei ce încă sunt în Babilon trebuie să-l vadă este reprezentat de firul stacojiu, care este Sabatul, dar care, totodată, marchează deosebirea dintre cei doi gemeni. Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt întâiul născut dintre gemeni, căci poartă în mâinile lor stindardul însângerat al Prințului Emanuel.

Geamănul întâiul-născut are semnul stacojiu, care este firul stacojiu ce însemnează pe întâiul-născut. Geamănul întâiul-născut este Zarah, iar cel de-al doilea născut este Pharez.

Zarah înseamnă o lumină care răsare, iar Pharez înseamnă a irumpe. Când geamănul Pharez vede lumina care răsare a semnului firului stacojiu de pe mâna fratelui său geamăn, Zarah, el „irumpe”, adică iese din Babilon. Recunoașterea de către Zarah a luminii care răsare a firului stacojiu indică supunerea geamănului născut la urmă față de geamănul întâi-născut.

Istoria ascunsă a celor șapte tunete identifică trei semne de hotar. Primul și ultimul semn de hotar sunt dezamăgiri. Perioada dintre prima dezamăgire și solia Strigării de la miezul nopții este timpul de întârziere. Începând cu Strigarea de la miezul nopții, care este al doilea semn de hotar, perioada de timp este cea a pecetluirii. Perioada care este timpul pecetluirii se încheie la ultima dezamăgire.

Istoria ascunsă a celor șapte tunete identifică trei jaloane. Primul și ultimul dintre jaloane constau în deschiderea mormintelor în timpul unui cutremur. Perioada dintre deschiderea primului mormânt și solia Strigătului de la miezul nopții este timpul întârzierii. Începând cu Strigătul de la miezul nopții, care este al doilea jalon, perioada este timpul pecetluirii. Perioada care este timpul pecetluirii se încheie odată cu deschiderea ultimului mormânt.

Despre acești doi martori ai celor trei pași ai istoriei ascunse a celor șapte tunete se aduce, de asemenea, mărturie prin moartea și învierea lui Hristos. Prima deschidere a mormântului a fost simbolizată prin botezul lui Hristos în mormântul de apă; mormântul cel din urmă a fost crucea. Între botezul lui Hristos și cruce, Hristos Și-a proclamat solia, care prefigura Strigătul de la Miezul Nopții. El a dus la îndeplinire acea proclamare în o mie două sute șaizeci de zile. După cruce, în persoana ucenicilor Săi, solia Strigătului de la Miezul Nopții a fost repetată timp de o mie două sute șaizeci de zile, până la moartea lui Ștefan.

Cei doi martori din Apocalipsa, capitolul unsprezece, au fost împuterniciți să transmită solia Strigării de la miezul nopții timp de o mie două sute șaizeci de zile. Apoi au fost uciși și au zăcut pe străzi timp de o mie două sute șaizeci de zile, până când au fost readuși la viață și împuterniciți.

Vom continua cercetarea acestor adevăruri în articolul următor.