The Revelation of Jesus Christ - Number Seventeen

Oasele uscate care zac moarte pe stradă aud „glasul” celui ce strigă în pustie pentru că a venit Mângâietorul, în împlinirea făgăduinței lui Isus de a-L trimite. La prima dezamăgire a milleriților, milleriții au ajuns să înțeleagă că se aflau în timpul zăbovirii din pilda fecioarelor.

Cei care au fost prefigurați de milleriți repetă experiența primei dezamăgiri, iar când o fac, trebuie să înțeleagă că și ei se află în timpul întârzierii din pilda fecioarelor. Numai influența Mângâietorului le îngăduie să vadă acest adevăr. Acea recunoaștere, adusă de Mângâietorul, este reprezentată de prima profeție pe care lui Ezechiel i s-a poruncit să o proclame văii oaselor uscate, moarte.

„Zgomotul” reprezintă Duhul Sfânt. În acel moment, fecioarele trebuie să recunoască faptul că se află în timpul întârzierii. Învățăturile biblice cu privire la ceea ce trebuie să facă cei dezamăgiți atunci când recunosc că se află în timpul întârzierii sunt abundente. Ieremia învață că ei nu trebuie niciodată să se întoarcă la „adunarea batjocoritorilor”, care, în mesajul către Filadelfia, este sinagoga lui Satana. Ei trebuie, de asemenea, să deosebească ceea ce este de preț de ceea ce este josnic. Antiteza dintre ceea ce este de preț și ceea ce este josnic are o semnificație dublă.

Cu ani în urmă am învățat eu însumi această distincție profetică, când am dat o aplicare visului lui William Miller. Am definit corect nestematele ca adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, iar nestematele false ca doctrine corupte. Ulterior, mi s-a atras atenția că James White dăduse, de asemenea, o aplicare visului lui William Miller și că, în aplicarea sa, el identifica nestematele cu poporul credincios al lui Dumnezeu, iar nestematele false cu mărturisitorii falși ai adevărului. Când am cercetat ce a predat James White cu privire la vis, mi-am dat seama că amândoi aveam dreptate. Nestematele pot reprezenta pe credincioșii lui Dumnezeu, iar nestematele contrafăcute, pe necredincioși; dar nestematele pot, de asemenea, reprezenta adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, iar nestematele contrafăcute pot fi doctrine false. James White a aplicat visul lui Miller la istoria în care trăia atunci, dar eu am abordat visul ca istoria zilelor de pe urmă. Împreună, cele două aplicări arată că oamenii devin ceea ce cred și, de vor alege să se țină de doctrine eronate, vor fi măturați afară pe fereastră de către omul cu mătura de gunoi, împreună cu doctrinele la care au aderat. Suntem ceea ce mâncăm.

Când cei dezamăgiți constată că se află în timpul de întârziere, potrivit lui Ieremia, ei trebuie să deosebească ce este de preț de ce este de nimic.

Ceea ce este de preț și ceea ce este josnic reprezintă adevărul și eroarea. De asemenea, reprezintă două clase de oameni.

Ieremia a fost instruit că, dacă avea să se întoarcă, trebuia să se despartă de fecioarele neînțelepte și trebuia, de asemenea, să se despartă de învățăturile eronate ale fecioarelor neînțelepte. Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt aceia care ajung la o unitate desăvârșită. Ieremia reprezintă lucrarea pe care cei chemați să fie pecetluiți prin al doilea mesaj al lui Ezechiel despre cele patru vânturi trebuie să o împlinească, dacă urmează să fie „gura” lui Dumnezeu, atunci când vedenia vorbește. Vedenia a vorbit în istoria millerită când a sosit judecata, și vorbește în istoria celor o sută patruzeci și patru de mii când fiara pământului vorbește și când sosește judecata celui de-al treilea vai. Atunci cei care au împlinit lucrarea identificată de Ieremia sunt înălțați ca străjerii lui Dumnezeu.

Atunci când Domnul trimite pe Mângâietorul să-i trezească pe cei dezamăgiți din moartea lor, El identifică o lucrare de curățire pe care ei trebuie s-o împlinească, dacă este ca ei să fie purtătorii Săi de cuvânt în criza legii duminicale. Isaia este de acord cu sfatul lui Ieremia.

Cei care „aduc vești bune” și care „vestesc pacea și mântuirea” își înalță „glasurile lor împreună”, căci ei „vor vedea ochi în ochi”.

Expresia „aduce vești bune” este repetată de două ori în pasajul din Isaia pentru a identifica istoria Strigării de la miezul nopții, la fel cum o fac și versetele care duc la descrierea făcută de Isaia a unității care se înfăptuiește atunci când ceea ce este de preț este separat de ceea ce este josnic.

Ieremia îi reprezintă pe cei din prima dezamăgire, care recunosc că se află în timpul zăbovirii. Isaia le poruncește acelorași persoane: „Trezește-te, trezește-te.” Ei se trezesc și, în cele din urmă, ajung la un punct în care nu va mai fi niciun necircumcis și niciun necurat în Biserica lui Dumnezeu, căci vor fi împlinit lucrarea de a deosebi ce este de preț de ce este netrebnic. „Domnul voiește ca Biserica Sa să fie curățită, înainte ca judecățile Sale să cadă în chip și mai vădit asupra lumii.”

Cei care aderă la doctrine false vor fi separați în istoria care începe cu "vocea" care strigă în pustie. Cei care refuză să îngăduie puterii creatoare a lui Dumnezeu să producă o experiență personală sfințită vor fi separați de "aurul" în istoria care începe cu "vocea" care strigă în pustie. Ei vor rămâne laodiceeni, chiar în punctul în care Laodicea transcende în Filadelfia.

Lucrarea de a despărți ceea ce este de preț de ceea ce este netrebnic este aproape în întregime lucrarea Solului legământului, care vine deodată să-i curățească pe fiii lui Levi, dar noi trebuie să participăm.

Lui Ieremia i s-a spus să despartă ce este de preț de ceea ce este de nimic, dacă dorea să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în judecata ce urma să vină. Faptul că Ieremia primea sfatul lui Dumnezeu adresat lui dovedea că prezența Mângâietorului îi era deja pusă la îndemână, dacă el alegea să ia asupra sa lucrarea.

Cele trei zile și jumătate din Apocalipsa, capitolul unsprezece, când oasele uscate zac moarte pe stradă, constituie un simbol al unei «pustii», iar o «pustie» reprezintă «cele șapte timpuri» din Leviticul, capitolul douăzeci și șase. La sfârșitul împrăștierii celor trei zile și jumătate, cei chemați să fie dintre cei o sută patruzeci și patru de mii trebuie să «se trezească» și să «scuture praful». Sora White spune: «Domnul dorește ca Biserica Sa să fie curățită, înainte ca judecățile Sale să cadă în chip mai vădit asupra lumii.»

În legătură cu o "biserică purificată", ea face trimitere la procesul de separare descris de Ieremia, care separă "ceea ce este de preț de ceea ce este josnic". Ea asociază, de asemenea, aceasta cu capitolul al treilea din Maleahi, unde un sol pregătește calea pentru solul legământului. Solul care pregătește calea este "glasul celui ce strigă în pustie" al lui Isaia. Solul legământului este Hristos, care Se pregătește să intre în legământ cu cei o sută patruzeci și patru de mii, care "asemeni" "leviților," "sunt puși deoparte de El pentru lucrarea Sa specială". Apoi îi identifică drept preoți și Îl citează pe Isus, care spune: "Fiți, așadar, desăvârșiți, așa cum Tatăl vostru, care este în ceruri, este desăvârșit."

La sfârșitul perioadei de zăbovire este semnalat un proces de purificare, căci Domnul are o lucrare specială pe care cei o sută patruzeci și patru de mii trebuie să o împlinească, iar El va avea o biserică purificată înainte ca "judecățile Lui să cadă în mod mai vădit asupra lumii." Judecățile Lui sunt deja în lume, dar, la legea duminicală, "judecățile distrugătoare ale lui Dumnezeu" încep să cadă.

Acele judecăți sunt un „timp de îndurare pentru cei care nu au cunoscut niciodată adevărul”. Dar în acele judecăți nu este îndurare pentru cei care nu vor să intre în procesul necesar de purificare. „Judecățile” care „cad mai vădit” identifică judecăți care sunt semne. Ele reprezintă un semnal, iar Duhul Sfânt folosește haosul și confuzia produse de acele judecăți pentru a trasa o distincție între cei care păzesc „ziua de odihnă falsă” și cei care „păzesc cu conștiinciozitate Sabatul Domnului”, căci aceasta este singura cale prin care „lumea poate fi avertizată”. Judecățile care sunt semnale constituie fundalul pe care Duhul Sfânt îl folosește pentru a-i îndruma pe copiii lui Dumnezeu care sunt încă în Babilon să recunoască stindardul celor o sută patruzeci și patru de mii.

Dar Sora White nu face doar trimitere la capitolul trei din Maleahi; ea include și versetele de încheiere din capitolul patru al cărții Maleahi și, încă o dată, menționează „glasul” care trebuia să pregătească calea pentru Solul legământului. Acele versete de încheiere nu privesc pregătirea pentru Solul legământului, ci aducerea-aminte a Legii lui Moise și întoarcerea inimilor părinților spre copii și invers. „Glasul” pregătește mai întâi pentru Hristos, ca Solul legământului, să vină deodată la Templul Său și să-Și curățească poporul Său dezamăgit, care a fost trezit, pentru ca ei să poată împlini lucrarea stindardului. Apoi Maleahi abordează un alt aspect al lucrării „glasului”.

El „va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor”, și El va împlini această lucrare în legătură cu legea dată la Horeb. Ilie, care este totodată „glasul” lui Isaia, va identifica păcatele poporului lui Dumnezeu. Acest lucru face parte din procesul de purificare. Există o singură definiție a păcatului, și anume călcarea legii date la Horeb. Ioan Botezătorul a fost Ilie, iar lucrarea lui a inclus tocmai acest element.

Ioan Botezătorul a venit în „pustiul” celor trei zile și jumătate din Apocalipsa unsprezece, căci toți profeții vorbesc mai mult despre zilele de pe urmă decât despre zilele în care au trăit. El a adus o chemare la pocăință de păcate, căci Împărăția cerurilor era aproape, întocmai cum Apocalipsa lui Isus Hristos este dezvăluită când „vremea este aproape”. Ioan Botezătorul ilustrează lucrarea „glasului”, căci, potrivit lui Isus, el era și Ilie care trebuia să vină.

Isus arată că identitatea profetică a lui Ioan Botezătorul a fost o probă. El afirmă în mod direct: «dacă voiţi s-o primiţi». Apoi Isus Îşi încurajează ucenicii s-o primească, zicând: «Cine are urechi de auzit, să audă». Să audă ce? Să audă cine este vocea care vine în pustia finală a Bibliei și pregătește calea pentru solul legământului, pentru ca acesta să-i pregătească pe cei o sută patruzeci și patru de mii să împlinească o lucrare specială într-o vreme a judecăților însemnate ale lui Dumnezeu.

Ioan purta «un veșmânt din păr de cămilă și un brâu de piele în jurul șalelor; iar hrana lui erau lăcustele și mierea sălbatică». «Hrana» lui era mesajul Islamului, căci cuvântul «lăcuste» reprezintă Islamul, iar mierea este cuvântul lui Dumnezeu, care era dulce în gura lui. Dulcele mesaj pe care l-a mâncat era despre măgarul arab «sălbatic», cel dintâi simbol al Islamului în Scripturi. Dulcele mesaj al măgarului arab sălbatic al Islamului, care este de asemenea reprezentat prin «lăcuste», era țesut și în veșmântul lui, căci cămilele sunt un alt simbol al Islamului. Nu este o răstălmăcire a cuvântului «lăcuste» să fie folosit ca simbol al Islamului, chiar dacă hrana pe care o mânca Ioan făcea trimitere la arborele numit «locust» și nu la insecte. Cuvântul «lăcuste» este un simbol al Islamului, iar Ioan nu înfățișa consumul vreunei hrane fizice; regimul lui era un simbol al mesajului profetic pe care îl mâncase.

Brâul Său era "profeția" reprezentată în Habacuc. Acea profeție reunește prima dezamăgire, timpul zăbovirii fecioarelor și temeliile Adventismului, așa cum sunt reprezentate pe hărțile sacre. Habacuc a fost brâul profetic care a legat laolaltă toate acele adevăruri.

Mesajul profetic care a legat laolaltă, ca o cingătoare, mesajele ce alcătuiesc avertismentul „vocii” este pilda fecioarelor, în legătură cu vedenia care zăbovea, dar avea să vorbească. Vedenia Strigătului de la miezul nopții produce o deosebire între cei nevrednici, cărora li s-a „îngâmfat sufletul”, și cei de preț, care sunt îndreptățiți prin credință. Îndreptățirea prin credință este cingătoarea pe care o poartă „vocea”.

Când a sosit „glasul celui ce strigă în pustie” al dezamăgirii, după dezamăgirea din 18 iulie 2020, mesajul lui a fost același mesaj pe care îl avusese încă din 11 septembrie 2001. Acel mesaj al lui Ilie care urmează să vină, adresat oaselor moarte și uscate, care așteaptă, dezamăgite, este că Islamul reprezintă „judecăți‑semnal”, care oferă cadrul pentru ca ceilalți copii ai lui Dumnezeu din Babilon să învețe dreptatea.

Ioan Botezătorul, care era Ilie cel ce avea să vină, este „glasul” în „pustia” celor trei zile și jumătate din Apocalipsa, capitolul unsprezece. Lucrarea lui cuprinde identificarea celei de-a patra și ultimei generații a Adventismului, ale cărei suflete sunt înălțate și care se încred în moștenirea spirituală a părinților lor, dar simt că mânia lui Dumnezeu este pe cale să vină. Ei sunt a patra generație, căci s-au manifestat pe deplin într-o generație care este exact opusul lui Hristos. Ei sunt generația de vipere, dar încă arată spre părintele lor Avraam, pentru a susține că sunt de fapt generația Mielului. Generația Mielului este generația aleasă a lui Petru; ei sunt aceia care urmează Mielul oriunde merge El.

Ioan a expus în chip vădit păcatele celor ce au venit să-i asculte solia, căci ei s-au pocăit și au fost botezați. El i-a înștiințat, de asemenea, că există Unul care avea să vină după el, care avea să-Și curețe cu desăvârșire aria Sa. Acea Persoană este Solul legământului; El este „omul cu peria de curățat”, care mătură afară, pe fereastră, monedele și nestematele contrafăcute și readuce la locul lor nestematele originale, care apoi strălucesc de zece ori mai intens decât au făcut-o atunci când William Miller a fost călăuzit de îngeri în lucrarea de adunare a nestematelor originale în mișcarea primului înger.

Ioan Botezătorul a fost direct în condamnarea încrederii adventiștilor laodiceni în părintele lor Avraam, căci venirea lui Ilie avea ca scop întoarcerea inimilor părinților spre copii și, invers, a copiilor spre părinți. Principiul aplicării biblice a celui dintâi și a celui de pe urmă este reprezentat în acea lucrare, dar, de asemenea, este prezentat și remediul pentru cei care se află într-o stare de împrăștiere, în țara vrăjmașilor, morți în pustie. Ei trebuie să-și recunoască păcatele și păcatele părinților lor și să se pocăiască. Odată cu recunoașterea păcatelor lor și a păcatelor părinților, trebuie de asemenea să admită că nu au umblat cu Domnul pe durata perioadei pustiei de trei zile și jumătate. Mai mult, trebuie să admită că Dumnezeu nu a umblat cu ei de-a lungul acelei istorii.

Blestemul a fost din pricină că nu și-au adus aminte de sabatele țării.

Ioan Botezătorul, care a fost Ilie cel ce avea să vină, preînchipuia „glasul” din pustia celor trei zile și jumătate din capitolul unsprezece al Apocalipsei. El avea să îndrume oasele moarte și uscate să-și „aducă aminte” de legea lui Moise la Horeb, iar dacă ar fi făcut-o, atunci solul legământului și-ar „aduce aminte” de legământul părinților lor. Dar numai dacă își mărturiseau păcatele, păcatele părinților lor și, mai smeritor, trebuiau să precizeze călcările de lege „cu care au călcat împotriva” lui Dumnezeu.

De asemenea, ar trebui să admită că umblaseră „potrivnic” lui Dumnezeu și că Dumnezeu umblase „potrivnic” lor.

Trebuiau, de asemenea, să recunoască faptul că erau oasele moarte și uscate de pe ulița din Apocalipsa, capitolul unsprezece, căci trebuiau să admită că Dumnezeu îi adusese în țara vrăjmașului, iar țara vrăjmașului este moartea.

Potrivit lui Ioan Botezătorul, ei ar trebui, de asemenea, să răspundă la întrebarea privind identitatea „glasului” care strigă în „pustie”, căci Ioan a întrebat: „Cine v-a avertizat să fugiți de mânia ce va să vină?”

Vom continua aceste teme în articolul următor.